uBlog.ro

ziua 1 - enchantment - 9 ore cu trenul bucuresti-sibiu, am jucat pentru prima oara jocul pe care l-am inventat intr-o piesa de teatru, un fel de fazan bazat pe istoria personala, enchantment, hotelul bisericii evanghelice, cruce deasupra usii, gothic make up, o sticla de coniac terminata in doi in mai putin de o ora, cigarettes-shot-uri-kisses, acreditare, the sisters , the sisters, vocea aspra a lui eldritch, doua chitare, fara bas, fara bas? programming, abia de la marian incep sa simt ceva, giving ground a sunat ca un schelet metalic, lucretia my reflection fara bas?, something fast, mult fum, andrew are un tricou fosforescent de cocalar, alice, first and last and always, dominion, vision thing, inevitabilul temple of love, some puke over the dance floor, some beers, intilnire cu titani ai destroyului din bucuresti, some dance, some talk, one argue, day 2, totally disenchantment, im your man pe repeat, starea de talk to me but I’m not here, decis sa nu raminem la serj tankian, autocar 5 ore, scris versurile unui cintec, acum 15 ani descriam cam aceleasi lucruri, o fi bine, o fi rau? who cares?

|n vremurile in care mai eram angajat imi programam concediile in functie de data vreunui concert. Plecam in strainatate nu pentru a face turism, ci ca sa prind o trupa preferata. Festivalul de la Sziget a fost o mare revelatie. Daca la Bucuresti veneau numai dinozauri, line-up-ul ungurilor continea formatiile momentului. |n timp, mi-am vazut live cam toate preferintele musicale, culminind cu Nick Cave and The Bad Seeds anul trecut in Dresda. |n afara de PJ Harvey sI formatii cu vocali decedati, am avut contact sonor sI visual cu tot playlistul care conteaza. Treptat, entuziamul meu de merge la concerte s-a diminuat desI, in continuare, ascult zilnic muzica sI imi trag nume noi. The Sisters of Mercy fac parte dintre trupele care bintuie prin lume de vreo 30 de ani sI au intrat in topul preferintelor mele cind inca mai scoteau LP-uri (Vision Thing, care a fost sI ultimul de studio). Am fost atras intotdeauna de vocile cavernoase, iar combinatia de dance-beat cu riff-uri metal ma ridica sI acum de pe scaun. Nu e prea greu sa nu stii toate piesele The Sisters of Mercy pentru ca au doar trei albume sI ceva cintece pe compilatii. Pentru muzica goth, Andrew Eldritch este ce a fost Tristan Tzara pentru dadaisti. Cunoscut ca nefiind o personalitate prea comoda, Eltridch refuza sa comenteze de ce nu a mai scos un album nou de 20 ani. Ceea ce nu-l impiedica sa porneasca in turnee lungi, ca sI cum ar avea recent de promovat. The Sisters of Mercy nu sint o formatie care s-a reunit sa cinte pentru bani pentru simplul motiv ca nu s-au despartit niciodata. Cu doar doi membri de baza, Eldritch sI drum-machine-ul Dr. Avalanche au continuat sa apara pe scena in diferite formule, confirmindu-sI de fiecare data statutul de cult band. Pe 13 august vor performa in Sibiu, in cadrul festivalului ArtMania. Voi fi acolo, urlind cu voce cit pot eu de cavernoasa: It’s a small world, and it smells bad, I’d buy another if I had back what I paid!”

aflat deja in cea de-a treia casa in patru zile ma simt ca personajul din bin jip.
cum nu-mi permit sa plec prin strainatate, mutatul prin casele prietenilor a devenit noul trend in materie de calatorie.
nu-mi amintesc ca in ultimii ani sa mai fi avut o peioada atit de relaxata.
zilele petrecute in gradina din tepes voda au sters toata picla care se strinsese din iarna.

m-am reintors in gradina dupa o escala de o noapte in shipot, suficient sa-mi reconfirm afectiunea pentru apartamentul meu, locul unde m-am simtit intotdeauna cel mai bine, indiferent in ce case minunate am mai locuit temporar.
cred ca existenta acestui loc ma tine in loc deocamdata ca sa nu parasesc din nou tara pentru vreun masterat/doctorat.
in ciuda acestei afectiuni declarate, incepind de azi, apartamentul e inchiriat unui performer danez, ida, care va locui in el timp de o luna, cit va lucra la un proiect cu un prieten. astfel, luna august devine o luna in care nu voi avea de platit rata la casa.
pina pe 9 august ramin in tepes voda, dupa care voi face cumva sa-mi gasesc un loc unde sa dorm pina cind incepe festivalul artmania cind am sa-i vad, in sfirsit, pe the sisters of mercy.
dupa care, in sfirsit, constanta.

Carti
1. Vibrator – Mari Akasaka
2. Revolta trupului – Alice Miller
3. Peter Brook – Impreuna cu Grotowski
4. Bun venit printre maimute – Kurt Vonnegut
5. Minunata lume noua – Aldous Huxley

niciuna dintre aceste carti nu prea m-a atins, iar Vonnegut e de-a dreptul overrated.

Filme
1. Le ballon rouge (Albert Lamorrise, 1956)
2. Aurora (Cristi Puiu, 2010)
3. Je vais bien, ne t’en fais pas (Pierre Lioret, 2006)
4. Less than Zero (Marek Kanievska, 1987)
5. Pisicile persane (Bahman Ghobadi, 2009)
6. Les herbes foilles (Resnais, 2009)

aurora. aurora. aurora. atit.

30iulie2010, originally uploaded by jean_lorin.

vineri, 30 iulie, ora 20

se fac 8 zile de cind m-am mutat din nou in tepes voda, in casa cu curte, verdeata, pisica, tobe si bas.
m-am obisnuit sa-mi ia micul dejun afara, sa-mi petrec timpul uitindu-ma la plantele care se misca sub bataia vintului, sa primesc adesea prieteni, sa descifrez partituri de bas de la the cure, sa citesc pe terasa, sa scriu la o noua povestire, probabil ultima sau penultima dintre cele care vor fi integrate in roman.

cam asta e vacanta pe anul asta.
n-am chef de mare, de berlin si de nicio iesire din tara.

Cu insertii de trompeta

Cunosc multa lume, dar n-am cunoscut niciodata un dirijor. N-am dat niciodata mina cu cineva care-si cistiga existenta cu ajutorul unei baghete. De altfel, dorinta de a intilni un dirijor are in spate o curiozitate care ma roade de ceva vreme. E legata de nuielusa cu care-I ameninta pe cei din fata lui. M-am intrebat tot timpul ce nevoie are un om despre care toata lumea stie ca ca este conducatorul orchestrei de un betigas ridicol care sa-I sporeasca autoritatea. Stau linga Cismigiu, o zona binecuvintata a orasului. Geamurile garsonierei dau spre Conservator, mai précis spre cladirea in care exerseaza clasele de trompeta. Am spus exerseaza si nu cinta, pentru ca, tot anul, mai putin in iunie/iulie cind probabil dau examene, prin ferestrele lor se revarsa tot felul de sunete care sint departe de a fi armonice. Asta ma face sa-mi doresc foarte tare sa-mi cumpar o trompeta si, in momentele in care isi odihnesc plaminii, sa emit catre ei frustrari sonore. I|n general, ii recunosti pe trompetisti, trombonisti, flautisti dupa forma cutiei in care-si cara instrumentul. Cum potI insa sa recunosti un dirijor? Cum isi transporta bagheta? In buzunarul de la piept? |n sosete, cum isi tin scotienii sticlutele de whisky? Exista baghete ieftine, de serie, chinezesti si altele din fibra de sticla carora le face reclama dirijorul filarmonicii din Weimar? Exista baghete telescopice? Bunicile le croseteaza huse de bagheta nepoteilor care vor sa dea la Conservator? Cum ar suna Rahmaninov dirijat cu o bagheta rosie, facuta dintr-un material buretos? Dirijorii chinezi folosesc betisoare? Si, ca m-am enervat, aproape fara nicio legatura, ce rahat de viata are tipul de la timpane care trebuie sa le plezneasca o singura data, dupa o ora si douazeci si doua de minute, timp in care totI ceilaltI din orchestra au asudat deja, dupa care se aseaza la loc si se mai ridica la aplauze?

acum aproape doi ani ma indreptam spre o intilnire nocturna (un telefon venit dupa miezul noptii) ascultind in casti waldeck - addicted to you. mergeam linistit, fara sa ma grabesc. acceptasem ca venise momentul in care urma sa incep o relatie frustranta, a carei intensitate emotionala era mai presus de orice judecata. am purtat acea relatie mai bine de jumatate de an, luptindu-ma tot timpul cu povara ei, vesnic disponibil si redus la un martor neputincios care asista la auto-distrugerea obiectului fascinatiei sale.
intr-o alta noapte, cu o luna inainte de a pleca din tara (metoda sigura de cicatrizare), in timp ce l. adormise dupa un discurs incoerent, m-am ridicat cuprins de o usurare care m-a purtat pina acasa aproape dansind. nu ma tin minte ce melodii am ascultat pe drum.
de cite ori am reusit sa ies din vraja cuiva am fost fericit, pentru ca timing-ul sentimentelor nu mi-a fost sortit de prea multe ori. as putea asemana starea cu momentul cind injectiile calmante isi fac in sfirsit efectul dupa o criza cumplita si interminabila de rinichi. corpul, care pina atunci a stat incordat in batalia cu piatra, se relaxeaza, secreta endorfine si adormi intr-o stare de beatitudine pe care nu ai cum sa o obtii intr-o stare normala.

de data asta, ies dintr-o fascinatie/indragostire sau ce a fost ca n-am niciun chef sa folosesc cuvinte mari fara nici cel mai sentiment de usurare.
nu mi-am dorit deloc ca sistemul de auto-protectie sa se puna in functiune.
dar nu prea am avut de ales.

cred ca fragmentul din blogul amoralului, gasit pe blogul lui djerzinski, (blog dupa blog dupa blog) pe care l-am mai citat o data cindva, mi s-a intiparit cumva in subconstient si elimin tot mai rapid pe toti cei care imi ofera ceea ce nu-mi doresc.

“Nu alerga după oameni, nu îi curta, nu îi căuta. Pe cei ce înseamnă ceva cu adevărat nu îi vei putea evita.Nu curta îndelung femeile. Pe cele ce-ţi sunt destinate nu le vei putea ocoli. Pleacă la timp din orice poveste. Sfârşiturile sunt urâte, atunci când totul s-a consumat. Pleacă de lângă o femeie atunci când încă mai înseamnă ceva pentru tine, înainte să o consumi. Vei rămâne cu ceva durabil, cu o urmă, cu un rest”.

de altfel, de mai bine de un an si jumatate am invatat sa-mi fac singur injectiile izbavitoare.

cum nu am mai publicat nimic de trei ani, poate ca ar trebui sa semnalizez antologia editurii art, primul fum, in care am si eu un text, copulari de aur pe strada sau cind am crezut ca am tras primul fum

iata un fragment:
|n Constanta anilor ’90 mai putea fi bauta berea Malbera.
|n Constanta anilor ’90 muzica nou` venea de la un un studio de inregistrari numit Elvis, situat intr-un chiosc amarit din fata IMC-ului, adica Institutul de Marina Civila.
|n Constanta anilor ’90 mai existau cinematografe.
|n Constanta anilor ’90 oamenii jucau tenis in mijlocul strazii.
|n Constanta anilor ’90 se sarbatorea cu mult alcool ziua Marinei, pe 15 august.
|n Constanta anilor ’90 aveam parul lung si purtam tricou cu Metallica.
|n 1994, la cinematograful Dacia, proaspat renovat pentru a de veni in scurt timp discoteca, a rulat timp de o saptamina filmul The Doors. L-am vazut de doua ori, prima oara cu doua fete, Madalina si Mona, si a doua oara cu Bebi, al carui nume in actele oficiale e Petre Comanita. Dupa o saptamina de prezenta pe ceea ce criticii de film numesc “marile ecrane”, in Constanta numarul de fani The Doors a atins cote uluitoare. Doorsmania a cuprins batrinul Tomis. Jim Morrison l-a detronat pe Ovidiu de pe soclul din piata cu acelasi nume. Siragul de margele si pantalonii de piele au triumfat asupra togii prafuite. Versurile lui Jim, absconse, pline de simboluri animale si clocotind de erotism au cotropit ultimele pagini ale caietelor liceencelor.
De la cele citeva piese pe care le aveam in completare pe o caseta, am facut rost de toate albumele. Mi-am tras filmul lui Stone pe un VHS (de la studioul Elvis) si l-am vazut in loop cam de 15 ori. A ramas inca cel mai vizionat film din viata mea. La scena finala, cind trupul lui Jim era gasit cada, plingeam de fiecare data. Ascultam The End si visam sa port cizme din piele de sarpe. Voiam betia simturilor, voiam autodistrugere, voiam sa deschid cu piciorul usa perceptiilor. Voiam sa urlu, asemeni lui Morrison: How many of you are really alive? Si, pentru ca eram virgin, voiam Golden Copulations on the Streets.”