trei zile de cluj.
prezentare lorgean theatre in cadrul temps d’images.
trei zile departe de bucuresti si de internet.
zece ore pe tren de citit si de vazut filme.
desi as avea nevoie de o saptamina de nevorbit cu nimeni.
ce e misto la un festival e ca, in functie de filmele pe care le-a vazut, fiecare spectator ramine cu o impresie diferita. daca a vazut trei filme proaste la rind spune ca e o editie slaba, daca nimereste la doua filme bune pe zi, e o editie buna. daca se mai si distreaza seara prin baruri, mai prinde si ceva bonuri de masa si are sansa sa vada filmul care va lua marele premiu, atunci e o editie excelenta.
pentru ca m-am inscris la masterclass si nu m-am acreditat ca jurnalist/blogger n-am avut niciunul dintre “privilegiile” cu care fusesem obisnuit de-a lungul timpului.
in 2007, cind am lucrat la revista festivalului astra, fusesem cazat la hotelul de linga casa de cultura, am avut masa asigurata cit si un mic salariu pe care nici prea l-am meritat pentru am racit atit de puternic incit trei zile nu m-am putut ridica din pat.
patru ani mai tirziu m-am trezit intr-o camera friguroasa de internat cu 6 paturi, alaturi de patru necunoscuti. doi dintre ei aveau tricouri cu capete de mort si pareau ca-si vor petrece noptile in binecunoscuta crama din centrul sibiului.
eu am o problema destul de mare cu somnul in locuri cu potential galagios.
mai am o mare problema si cu toaletele in care nu pot citi confortabil.
in cea din internat nu am putut trece pragul.
m-a oprit la intrare o usa formata din miros.
pe culoarele internatului mirosea ca intr-un vestiar dupa antrenament.
asa ca a doua zi, impreuna cu cele doua persoane cu care venisem, ne-am mutat intr-o pensiune f draguta, cocosul rosu. camera era un fost bar, pentru ca avea la propriu un bar, cu chiuveta in spate si un mic frigider de bauturi pe tejghea.
in primele doua zile am asistat, intr-o sala incomoda, la primele doua parti ale documentarului de 9 ore west of the tracks al chinezului bing wang.
multi oameni au venit sa-l vada si sa-l auda pe cristi puiu in rol “curator” al acestui film.
dupa 4 ore de vizionare n-am mai avut chef sa mai intru sa vad altceva. in sibiu era o vreme excelenta, asa ca am preferat sa ma plimb prin oras.
recomand sibiul. e o oaza de frumos, liniste si curatenie.
astra festival 2011 a fost primul festival in care n-am mai simtit nevoia compulsiva de a sta intr-o sala de cinematograf pentru a ma imbiba cu filme.
am vazut doua documentare romaneste, unul oarecum decent, altul penibil.
am iesit din sala la un altul in care era vorba despre tigani pentru ca pur si simplu nu mai suport tema asta. nu exista editie de festival de film antropologic in care sa nu fie cel putin trei documentare despre tigani.
n-am vazut filmul care a cistigat (z 32), dar am nimerit la un altul excelent “songs from the nickel”. fiind ultimul pe care l-am vazut, am rams cu un gust placut.
in rest, am colindat orasul, am jucat un sah intr-o cafenea in care as fi vrut sa ma mut (orient express), am vizitat rasinariul, chiar daca nu se mai ajunge acolo cu tramvaiul, am prins o expozitie fluxus la muzeul bruckental si am petrecut jumatate de ora pe un tapsan din paltinis.
intr-un spot pe care l-am vazut in fiecare autobuz se incearca reducerea gradului de fobie al italienilor fata de tigani. la finalul lui, o doamna isi lasa in grija fiul unei femei de etnie roma. pe ecran apare intrebarea: tu citi tigani cunosti?
*
060606 e numarul de telefon unde poti suna si intreba orice in limba romana. mi-ar fi prins bine daca stiam de el in ziua cind mi-am pierdut cheia. am aflat de el dintr-un reclama inscriptionata, desigur, pe un autobuz.
autobuzul care leaga zona in care stau de centrul romei vine rar, iar duminica circula cam o data pe ora. e unul dintre motivele care ma fac sa ies rar din casa.
in dimineata asta, m-am asezat la umbra unui copac si, intrucit am gasit prin casa niste casti decente, mi-am petrecut timpul ascultind julien plenti & interpol.
linga mine s-a asezat, vorbind oarecum singur, un batrin care parea indian/pakistanez.
ni s-a alaturat un pustan asiatic, cu aspect androgin, care a vorbit tot timpul la telefon, urmat de doi negri africani.
ultimii veniti in aceasta microadunare onu au fost doi tineri arabi. mi-am propus sa stau in statie pina playlistul ajunge la piesa untitled. cind a aparut un alt autobuz, am mai ramas doar eu si asiaticul. mi-am dat seama ca batrinul indian era de fapt tot negru, dar daca voi scrie cindva despre dimineata asta, va ramine indian.
cind s-a terminat untitled a venit si 32-ul.
*
se pare ca vara asta, autobuzul bucurestean a devenit un loc de rasfat. dupa ce au primit teatru, calatorii care si-au cumparat bilet sau abonament au primit un deodorant rexona. sper ca l-au folosit pe loc, inainte de urcare.
am ajuns in roma vineri seara.
andrea, sotul danei, ne-a luat de la aeroport.
pentru aproape doua zile am intrat intr-o atmosfera de familie.
simbata seara, andrea, care voia sa scape de parintii lui, m-a luat intr-un tur cu masina al orasului. am vazut, pe rapid, o buna parte din locurile de pe vederi.
pina aseara, asta a fost si singura mea interactiune cu roma.
timp de o saptamina am iesit din casa unde ma simt foarte bine doar doua ori, de fiecare data la supermarketul aflat la doua statii distanta.
am scris putin (povestea e plasata in 2001 in alta tara si trebuie sa creez o atmosfera veridica), am citit din delillo (”mincatul e singura forma de profesionalist atinsa de unii oameni”), am corectat pentru a treia oara manuscrisul antumelor, am jucat heroes, m-am uitat la seria a doua din in treatment, la homo faber si am revazut winter sleepers.
de astazi, nemaifiind singur pentru urmatoarele zece zile, o sa incerc si statutul de turist.
acum doi ani, imi puneam ultimele lucruri in valiza pe care scria berlin.
despre valiza aceea scriu zilele astea in ceea ce ar trebui sa fie postfata unei carti.
acum doi ani pregateam expozitia “singuri acasa” la al carei vernisaj nu m-am dus, anuntind ca am plecat deja din tara. prietena mea de atunci mi-a povestit cum a decurs.
acum doi ani, cu putin inainte de a pleca, am facaut un atac de panica la gindul ca plec intr-un oras in care nu stiam aproape pe nimeni, fara job sau proiect, fara sa stiu limba.
acum doi ani credeam ca bucurestiul e doar o etapa.
Sub turnul Eiffel, printre sute de turisti care-si sucesc giturile pentru a prinde o vedere cit mai larga a monumentului misuna ei, vinzatorii de suveniruri. Sint negri ca fundul de ceaun, pirpirii si imbracati destul de subtire pentru aceasta perioada a anului. Pe ambele brate poarta colaci de sirma pe care atina zeci de miniaturi ale turnului, de dimensiuni si culori diferite. Un euro bucata zic ei. Altii isi tin marfa pe pinze colorate pe care intind pe asfalt si asteapta in spatele lor ca un moment al unei calatorii in Paris sa capete o consistenta durabila. |n oferta mai sint inevitabilele berete, esarfe si niste vaci nebune care stau in doua picioare si se zbuciuma ca fanele Madonna in anii ‘80. Dirdiind si mormaind pe limba lor acesti negri, veniti din prima sau o a doua sau a treia generatie in Paris realcatuiesc o comunitate tribala a carei existenta e dependenta de constructia inginerului Eiffel. |si duc viata sub turn, maninca, beau si isi fac nevoile in toaletele de la baza lui, traiesc din vinzarea micilor lui representari. Turnul e noul loc sacru dintr-o tara straina. Stau si misuna sub el atita vreme cit luminile ii (kitchoase, de altfel) ramin aprinse. Nu cred ca vreunul dintre ei si-a permis, din motive financiare, dar si imaginaro-simbolice, sa urce in turn. Pentru cei care-l viziteaza insa, fotografiile si miniaturile vor deveni marturiile unei calatorii, desigur de neuitat, in Orasul Luminilor. De fapt, in ani de zile, micuta bucata metalica de pe raft va fi insasi calatoria, ale carei amintiri se vor estompat si amestecat cu altele. De altfel, Turnul Eiffel nu se incadreaza in Parisul real. E un loc care apartine doar turistilor si parazitilor-sectanti pe care acestia-i genereaza. Cele doua clase relationeaza intre ele conform unor reguli bine stabilite, mecanice, protocolare, care nu genereaza nicio surpriza comportamentala. Nu e nimic mai non-parizian ca Turnul Eiffel.
cea mai frumoasa librarie in care am fost vreodata e shakespeare and co, de carte engleza, situata linga notre dame. o casa foarte veche, ticsita de carti, cu incaperi minuscule si o salita de lectura ale carei geamuri dau spre sena.
la etaj urma sa se petreaca un fel de conferinta despre poezie. incaperea era plina de oameni in virsta, zimbitori si draguti cum nu vezi in romania. am ajuns sa intru in vorba cu o doamna cocheta cam de 70 de ani. am purtat o conversatie care m-a dus cu gindul la lamiile acelea care uneori nu se strica, ci se rigidizeaza pastrindu-si forma si o urma de aroma.
din pacate, am fost nevoit sa plec dupa 10 minute.
*
intr-o seara, iesit din supermarket cu o sticla de suc din mina, m-am grabit sa beau din ea. in timp ce-i desfaceam dopul, un tip care statea sprijinit de un stilp mi-a spus ceva si m-am prins ca vrea si el. i-am dat sticla din care nu apucam sa beau si mi-a intins la rindul lui o sticluta in care se afla probabil coniac. mi-a zis ca, de obicei, in arondismentul asta, care e fitos, oamenii nu i-ar fi oferit din bautura lor.
nu era un homeless, era un cameraman cam ametit a carui nevasta era la new york si el iesise sa agate. cel putin atit am inteles din engleza lui chinuita.
*
pe de alta parte, nu reusesc deloc sa dorm bine in camera supraincalzita din icr, iar companionul de rezidenta imi produce peri albi. din fericire, am reusit sa termin capitolul din roman asa ca pot petrece mai mult timp prin oras. aseara, dupa piesa de teatru “please kill me” m-am dus singur in parc unde am baut un litru de cidru si am ascultat muzica, ca un sot care evita sa se intoarca acasa.
cred ca am inteles de ce unii barbati se duc de la birou sa se imbete, vin tirziu acasa si se culca direct.
aseara am fost la
live la zenith,
iar simbata am ajuns la un party unde gazda s-a dovedit a fi fata asta:
una dintre perechile de incaltari favorite, pe care am cumparat-o din arad in 2003-2004, a sfirsit in fata unui cos de gunoi dintr-un parc numit jules verne, undeva prin belleville.
am fotografiat-o linga neonul cu lorgean theatre.
erau un fel pantofi casual f comozi, cu talpa tocita asimetric ceea ce ma facea sa merg usor strimb. mi-aduc aminte ca si scriitorul catalin lazurca avea o pereche identica.
am mai facut asta in istanbul, cu o pereche de ciocate care ma stringeau ingrozitor, dar le aveam din vremea cind eram depesar. le-am lasat, simbolic, in hotelul unde am fost cazat dupa concertul depeche mode.
in londra am lasat niste pantofi jerpeliti intr-un parc de la inceputul lui oxford street.
dar intrucit pe vremea aia nu o ardeam artistic, nu i-am fotografiat, asa ca va trebui sa ma credeti pe cuvint.
pantofii din arad au fost inlocuiti de niste tenisi chinezesti care au costat 10 euro.
daca ma tin pina pe 1 aprilie inseamna ca si-au facut datoria.
- - - - - - - - - - -
post-ul asta imi suna ca versurile unui potential cintec
