uBlog.ro

Hermes Pag 08, originally uploaded by jean_lorin.

Bucuresti, 2034. In oras traiesc aproximativ un milion de emigranti chinezi, aflati deja la a doua generatie. Cea mai mare parte locuiesc in Casa Poporului, compartimentata in stilul Orasului Interzis. Dobrogea s-a dezlipit de Romania, proclamindu-se republica si devenind rapid cea mai bogata tara a Balcanilor si principal producator de energie datorita centralei de la Cernavoda. Cartierul Giulesti se tranforma in Giulestinia, o zona libera, fara politie si legi, centru al comertului liber cu droguri si arme. In Muzeul de Arta al Romaniei se da o spargere. Desi e impuscat in plin, hotul fuge cu un tablou reprezentind o zeitate antica. Acesta e inceputul unor fenomene tot mai bizare pentru bucuresteni si marcheaza inceputul unei colaborari istorice intre politia romana si cea chineza. Dragos si Xiao pornesc in urmarirea lui Hermes, hotul de la muzeu si ajung pe urmele unei bande chineze de traficanti de organe care operase in Romania cu zece ani in urma. Descopera ca unele dintre victimele lor au evadat desi le-au fost extirpate toate organele interne. Hermes e una dintre ele. Ce s-a intimplat cu el in ultimii 15 ani?
Vom afla in capitolele urmatoare (daca vor fi concepute).

rezervoir organz e un proiect de roman grafic manga, inceput in iulie 2009, in Berlin, impreuna cu remus brezeanu. primul capitol e gata, a fost publicat in ultimul otaku magazine, asteptam propunerile unei edituri.
nu neaparat din romania.

o zi la oxford, intr-o atmosfera de harry potter.
o dupa-amiaza la sir john soane’s house museum.
o seara la trycicle, teatru unde s-a jucat seize the day, piesa in care toti actorii erau de culoare. in public, multi albi batrini si negri de toate virstele. avind locuri chiar linga scena si mi s-a parut ca asist live la un sitcom de genul printul din bel-air.
un prinz intr-o casa-muzeu, la etajul careia se afla atelierul lui damien hirst.
o seara la cock tavern theatre, dupa piesa, printre betivi care racneau pe un best of rod stewart.
multe dimineti lucrind in starbucks-ul din apropierea ICR-ului, unde as putea sa lipesc o eticheta cu numele meu pe unul dintre fotoliile de la etaj. e locul unde am intilnit cea mai captivanta galerie de posibile personaje.
cel mai bogat om din marea britanie, mittal (otel, otel, otel) sta in belgravia. in acelasi timp, zona devine tot mai squatata. cladiri de zeci de milioane de lire ajung sa fie locuite de homeless sau artisti.
o plimbare intr-o atmosfera fantomatica, aproape de miezul noptii, intr-un cartier de evrei ortodocsi, pe o strada cu case georgiene din care ieseau grupuri de barbati imbracati cu caftane, purtind caciului de blana uriase, de forma unor roti de masina. am trecut unii pe linga altii, ca animale din specii diferite.
un diner din brick lane, design fifties, cu chelnerite in sortulete, banchete rosii, carafa de apa si servete in patratele alb-verzi.
un magazin tinut de anarhisti, in care toate lucrurile sint gratis.
o plimbare cu un double decker original, pe ruta lui 9. tavanul e atit de jos incit nu puteam sa stau in picioare.
bucata de brinza gorgonzola pe care am dat 6 lire, exact cit pe o pereche de blugi de la primark.
aparitia primilor politisti cu pistoale din istoria londrei. in cazul unora, direct pistoale automate.

pina acum, desi sint mai tot timpul cu ochii pe sus, am gasit urmatoarele lucruri:
o umbrela
o moneda de 5 pence
o cordeluta verde de prins parul
si, mindria colectiei, un fular de casmir made in scotland.

imi propusesem sa incep sa merg in cartierele muncitoresti si pina la urma am ajuns in harrods. daca mai stau mult in zona asta, o sa incep sa ma transform. din fericire, pot sa-mi linistesc constiinta spunindu-mi zic ca documentez viata posh a unui personaj.
e musai ca intr-un viitor roman sa apara de acum un Pitt sau un Mike care sa lucreze in finante si sa faca shopping pe sloane street, apoi sa se imbete intr-un pub numit the dutchess and the lamb sau the two coffins and eight hedgehogs, sa ia un taxi si sa se culce ca sa o ia de la capat a doua zi de la 7.
oricit as detesta globalizarea, etajul din starbucks unde mi-am petrecut mai toate diminetile trecute a devenit un loc in care ma simt excelent (au o muzica f buna) si unde pot sa scriu relaxat, inconjurat de japonezi, indieni venerabili cu turbane si oameni de afaceri.
la ora 1, locul se populeaza brusc cu indivizi in haine de firma. pantofii unuia valoreaza cit toata garderoba mea. isi iau prinzul, de obicei citind o carte sau trimitind sms-uri, si la ora 2 dispar.
inainte de a intra in cafenea, imi iau micul dejun afara, la un chiosc atipic pentru belgravia. din fericire, l-am descoperit destul de repede. de obicei acolo maninca muncitorii care lucreaza in zona, semn ca mincarea e ieftina si buna.

pe o insula uitata de lume, singurul alb devine profesorul copiilor ramasi fara scoala din cauza razboiului. intrucit nu se pricepe la multe lucruri, le citeste in fiecare zi din dickens, marile sperante. la un moment dat le vorbeste despre londra:
” Cind am auzit cuvintele metropola si londra, mintile noastre nu au mai putut gindi. Nici chiar incercarile domnului Watts de a gasi o legatura locala n-au avut succes. ne-a dus pe plaja. Acolo a sapat un canal in nisip prin care sa urce fluxul. Asta era Tamisa. A gasit niste pietre cenusii si le-a ingramadit intr-un loc. Pe acestea le-a numit cladiri”.

am luat cu mine flaubert - educatia sentimentala, javier marias - cind eram muritor si cartea din care am scos citatul, mr. pip, lloyd jones. in ritmul in care citesc aici o sa le termin intr-o saptamina. probabil ca ma voi realimenta intr-un anticariat sau intr-una dintre librariile teatrelor. in seara asta am cumparat, pentru prima oara dupa un spectacol, brosura cu textul piesei: the author, de tim crouch.
din berlin am venit destul de dezvrajit, de oameni si de orice manifestare artistica, luna petrecuta in bucuresti a stat sub semnul auto-suspendarii, asa ca am ajuns in londra purtind o apatie pe care nu am putut-o scutura. nu intru prea usor intr-o stare activ/creativa daca nu sint inconjurat de oameni cu care sa am ceva in comun.
si daca starea asta nu se iveste, nu-mi prea gasesc rostul, oriunde as fi.
n-am nicio dispozitie sa vad locuri, desi in weekend am tot facut trasee turistice, ca sa scap cumva de ele. duminica am ajuns in fata la buckingam palace, unde toata lumea facea poze, inclusiv niste cocalari grasi si uriti, purtind uniforma romaneasca, blugi albastri, geaca neagra de piele si mi s-a parut, exact cum spune lloyd jones, o ingramadire de pietre cenusii.
unul dintre remediile anti-spleen a ramas dintotdeauna teatrul.
a functionat si in seara asta, la royal court.
am nevoie de energia pe care sa mi-a dea actul live, desi mi-e tot mai greu sa ignor conventia scenei. din acest motiv ma atrage teatrul din alte spatii, toilette theatre, al spatiilor intime, al locurilor unde oamenii traiesc si lucreaza.

un homeless citea cu spatele sprijinit de o cladire. avea picioarele bagate intr-un sac de dormit. n-am reusit sa vad titlul cartii.
dar am vazut un matiz cu volanul pe dreapta.

dupa o lunga perioada vegetala, islandische strasse s-a animat.
dupa plecarea tatei, in camera libera a locuit pentru citeva zile markus, un finlandez student la regie in helsinki si cu care m-am imprietenit rapid, iar de alaltaieri au sosit doua tipe din tara bascilor. le spun “bascutele” pentru ca sint micute si sporovaiesc in limba aia arhaica.
simbata dimineata, dupa o noapte petrecuta intr-un bar de pe rigaer strasse 105, la doi pasi de locul unde am locuit in luna mai, markus mi-a povestit ca l-a visat pe tarantino (in bar se tot bagase pulp fiction).
aseara am ajuns in bar 25, clubul in aer liber unde s-a filmat o parte din berlin calling. fusesem pentru prima oara anul trecut, cind eram complet rupt, si ramasesem cu niste amintiri franjurate si psihedelice. acum bar 25 arata ca un club plin de turisti din palma de majorca, cu muzica de b52. abia dupa ora 1 setul s-a schimbat, desi nu prea spectaculos (dj era o tipa si tot urlam cu markus, “balls on the deck”)
cu cinci minute inainte de a pleca, ramas singur pe o canapea de piele uzata, privirea mi-a fost blocata de un cap mare si foarte familiar. era quentin tarantino. nu stiu foarte bine de ce, ca nu prea am reactii la staruri, dar mi-a cazut fata. l-am chemat pe markus si m-am bilbiit, tarantino, man… finlandezul a ramas mai socat ca mine, dar poate ca asta l-a facut sa se duca la el (era cu 2 nemtoaice banale) si sa-i spuna ca tocmai il visase.
pe la mijlocul serii, vorbeam cu markus despre ceva si ultimul lui cuvint a fost “revolution”. in mai putin de 5 secunde, s-a schimbat piesa si a inceput s-a auzit “revolutioooon”.
la 5 dimineata, pe cind mincam supa chinezeasca in capatul lui islandische, din tufisuri a aparut un arici care s-a apropiat de noi pina la mai putin de un metru, completind galeria de personaje pe care tocmai le inventasem, the suicidal cat, pisica sinucigasa din berlin care incearca sa se sinucida in fiecare noapte si care devine cunoscuta incit are propriul show, the unentertained dog, ciinele plictisit care le-a vazut pe toate si pe care toti cei din jur incearca sa-l distreze si, din acel moment, the brave hedgehog, ariciul care incearca tot timpul sa o salveze pe the suicidal cat.

‘I went up to a prostitute in the street and eventually persuaded her to come and have a coffee if I paid her £50. As a writer I wanted to know all about her, yet as an actress I’d played innumerable prostitutes and I’d never bothered to delve deep. As an actress I cheated and I knew I could not cheat as a writer.’ (Lynda la Plante)

Filme Mai

1. Devil’s Eye (Bergman)
2. Turks Fruit (Verhoeven)
3. Waltz With Bashir (Ari Folman)
4. Two Lovers (James Gray)
5. Mallrats (Kevin Smith)
6. 8 ½ (Fellini)
7. Tierra (Julio Medem)
8. Ieri, Oggi, Domani (Vitorio de Sica)
9. Interiors (Woody Allen)

dupa ce intri prin anticariatul de la sala dalles, faci stinga si dai peste o sala cu aspect de ou.
in acelasi timp, pare interiorul unei pusculite.
deasupra scenei se afla o fanta prin care ma asteptam sa cada o moneda uriasa.
daca ar fi cazut, ar fi strivit un procent insemnat din membrii corului.
s-ar fi dus si pianul, care se afla in centru.
dirijorul vorbea ca in anii ‘80, cu expresii blinde si desuete.
avea miinile cam scurte pentru un om care si le foloseste atit de des.
costumul purtat de membrii corului era alcatuit din blugi albastri si o frumoasa camasa populara. fetele stateau in dreapta, baietii in stinga. tineau in mina partiturile, care aratau ca niste meniuri de restaurant.
poate chiar asta erau.
o fata a folosit un trianglu si in acel moment am simtit nevoia de a avea acest instrument in casa. doar pentru a raspunde la intrebarea “ce faci” cu “pe’acasa, cintam la trianglu”.
pianistul romano-american iti tinea camasa in pantaloni. ne-a povestit de billy joel si a avut o istorisire agreabila pentru fiecare cintec.
mi-a placut. si pentru ineditul experientei si pentru ca, in ciuda unei dispozitii comice, am amutit in timpul citorva piese.
am plecat cintind “taaaake me hooome”.
a fost un weekend de cor. cu o zi inainte vazusem la cndb un performance de vera montero - until the moment when god is destroyed - in care 6 oameni vorbeau in acelasi timp.

avem o tara, romania
cu oameni multi muncind in ea
ca sa o faca mai frumoasa
si sa ne bucuram de ea

avem o tara, romania
unde este stapin
nicolae ceausescu
si partidul comunist roman.

este prima poezie pe care am scris-o vreodata (din cele vreo 20, genul liric fiindu-mi foarte indepartat). aveam 8-9 ani. pentru crearea acestei bijuterii proletcultiste am folosit un stilou dintre cele cu cap de ursulet panda. intrucit era iarna si se taiase curentul, cele doua strofe au fost compuse la lumina unei instalatii improvizate. originalul se afla pe coperta a 3-a a unei carti din colectia “biblioteca pentru copii”, un octav pancu-iasi, ramasa undeva la tara.
pe 23 decembrie 1989 am rupt pagina cu ceausescu dintr-un almanah (aveam 13 ani) si am agatat-o in wc su o sfoara, astfel ca toti cei din casa putea sa se manifeste peste ea. probabil acum asta s-ar numi “instalatie”.

marcel si saron sint lucratori in constructii.
pe marcel mi l-a recomandat gilu. “baiat bun, muncitor, nu ia mult.”
am vorbit la telefon, ne-am dat un punct de intilnire linga sala palatului.
a venit cu saron. marcel purta un pulover gros si era mai tacut, saron, mic si negricios, turuia. vorbea bine.
m-am prezentat drept domnul sterian.
mi-au vazut casa, pipait peretii - saron a spus un pret. eu am zis ca ma gindesc.
la urmatoare intilnire marcel a venit singur.
mi-a marturisit ca saron a vrut un procent prea mare din suma pe care mi-o cerusera si ca l-a scos din schema. cel mai tare l-a deranjat ca saron mi-a dat numarul lui de telefon.
am facut citeva reflectii intelepte despre lacomie, despre munca si despre viata.
marcel m-a intrebat daca sint regizor. am dat din colt in colt, ca e o intrebare complexa la care nu stiu inca sa raspund. saron ii spusese ca sint regizor, citise despre mine pe net.
iata ca a venit si momentul recunoasterii.
marcel decoperteaza acum peretii din camera in care dorm, dar eu ma gindesc la saron.

in el grande comandante, pe vremuri club gay, muzica din playshitlist a sfarimat boxele.
intr-un separeu gingureau doi indragostiti inconjurati de cutii de pizza. dupa ce ingurgitau o felie, se sarutau. alta felie, alt lung sarut romantic care ajuta la formarea bolului alimentar. mi-i imaginez facind amor pe un blat urias, rostogolindu-se prin sos de rosii si bucati de ardei gras.
mi-au dus aminte de george costanza care reusise, intr-un episod, sa-si combine cele doua mari pasiuni: sexul si mincarea. pina cind “a zburat prea aproape de soare cu aripi de pastrama”.
*
dupa noaptea de la ota, unde am dat peste un numar neasteptat de mare de ex-lovers, am revazut, mahmur, “broken flowers”. am toate sansele sa ajung ca don johnson. in plus, bill murray seamana foarte bine cu taica’meu. ar trebui sa-mi comand niste treninguri cu dungi. dupa-amiaza, cind m-am dus la ina sa lucrez la cizelarea traducerii de la “ora burlacilor” m-am adapostit de ploaie intr-un gang. pe jos era un buchet de lalele rupte.