aflat deja in cea de-a treia casa in patru zile ma simt ca personajul din bin jip.
cum nu-mi permit sa plec prin strainatate, mutatul prin casele prietenilor a devenit noul trend in materie de calatorie.
nu-mi amintesc ca in ultimii ani sa mai fi avut o peioada atit de relaxata.
zilele petrecute in gradina din tepes voda au sters toata picla care se strinsese din iarna.
se fac 8 zile de cind m-am mutat din nou in tepes voda, in casa cu curte, verdeata, pisica, tobe si bas.
m-am obisnuit sa-mi ia micul dejun afara, sa-mi petrec timpul uitindu-ma la plantele care se misca sub bataia vintului, sa primesc adesea prieteni, sa descifrez partituri de bas de la the cure, sa citesc pe terasa, sa scriu la o noua povestire, probabil ultima sau penultima dintre cele care vor fi integrate in roman.
cam asta e vacanta pe anul asta.
n-am chef de mare, de berlin si de nicio iesire din tara.
ziua de nastere e ca si cu rudele, nu poti sa o alegi, iti e data.
fie ca ti-o serbezi cu fast sau ca o ignori, e greu sa nu te raportezi la ea.
am avut perioade in care imi inchideam telefonul, perioade in care stateam lipit de el, ani in care o petreceam in doi, singur intr-un bar, ori organizind un party monstru, cum a fost cel de acum doi ani, care a fost reprezentativ pentru o perioada.
de ceva timp m-am dezobisnuit sa dau zilelor vreo semnificatie anume.
nu prea mai am sentimentul de weekend; peste pasti, craciun, revelion trec ca si cum n-ar fi.
acum un an, cind eram in berlin, m-am hotarit sa fac ceva la mine acasa, invitind cam pe toti oamenii pe care-i cunoscusem in luna de cind venisem.
cred ca fost una dintre cele mai ciudate aniversari pentru ca, oricit de in regula erau cei din jurul meu, niciunul dintre ei nu mi-era (nici nu avea cum) sa-mi fie apropiat.
cred de atunci am inceput sa-mi doresc sa ma intorc acasa.
legat de ziua de azi, nici nu o ignor (altfel nici n-as fi scris post-ul asta) nici nu o pretuiesc in mod deosebit. nu e un niciun moment de tras linia.
cel mai mult ma bucura faptul ca diseara o sa cint la bas inconjurat de prieteni.
in cofetarii se gasesc eclere cu ciocolata si eclere cu ness.
pe eticheta, prepozitia “cu” dispare si astfel se creaza minunatul cuvint “eclerness”.
de cind l-am descoperit am tot cautat o definitie potrivita eclerness-ului.
cautarea a luat sfirsit odata cu introducerea taxei pe viciu in care sint incluse si prajiturile (in special savarinele).
pretul crescut ma aduce in starea de eclernessless.
din starea de eclernessless (a nu se confunda cu eclerlessness) se poate deduce cu usurinta semnificatia eclerness-ului.
nu am fost niciodata capabil sa lovesc cu reverul, nici la tenis de masa, nici la tenis de cimp si credeam ca imi e interzisa pe vecie lovitura asta care imi trezea intotdeauna admiratie cind o vedeam la altii.
cam la a patra iesire la una dintre multele mese de piatra din vecinatatea islandische strasse m-am trezit ca incep joc diferit, asa cum acum un an, dupa o noapte memorabila intr-un club din berlin, am observat ca dansez intr-un alt fel decit cel obisnuit (si cu stilul ala am si ramas).
acum traznesc adesea din rever, e o lovitura pe care nu o gindesc, mina imi tisneste de undeva aproape straina, ba chiar ma pozitionez aproape tot timpul ca sa lovesc mingea astfel.
la intrebarea “ce mi-a adus sederea in berlin?” voi raspunde intotdeauna ca “e orasul in care mi-am perfectionat jocul de tenis.”
acum trei zile am jucat cu tata, care nu mai jucase de mai bine de 40 de ani. si joaca bine.
o fi ceva specific constantenilor.
‘I went up to a prostitute in the street and eventually persuaded her to come and have a coffee if I paid her £50. As a writer I wanted to know all about her, yet as an actress I’d played innumerable prostitutes and I’d never bothered to delve deep. As an actress I cheated and I knew I could not cheat as a writer.’ (Lynda la Plante)
Filme Mai
1. Devil’s Eye (Bergman)
2. Turks Fruit (Verhoeven)
3. Waltz With Bashir (Ari Folman)
4. Two Lovers (James Gray)
5. Mallrats (Kevin Smith)
6. 8 ½ (Fellini)
7. Tierra (Julio Medem)
8. Ieri, Oggi, Domani (Vitorio de Sica)
9. Interiors (Woody Allen)
cea mai frumoasa dimineata din ultimii ani
de ceva timp, momentul pe care-l astept cu cea mai mare nerabdare in cursul saptaminii e cursul de la cndb.
in ultimii doi ani am tot participat la ateliere, workshop-uri si mastere.
cam toate tineau de zona scrisului si cel de acum e primul din zona miscarii.
nu e un curs oficial, nici ca forma, nici ca metoda.
in principiu, trebuie sa “sa facem sens” cu ceilalti, pastrindu-ne in acelasi timp personalitatea.
un exercitiu dureaza cam 5-7 minute, dupa care se discuta mult.
desi sintem prezenti cam aceiasi oameni de fiecare data, niciodata mai mult de 8 (dintre care 4 pe scena), nu e niciodata la fel.
aceasta imprevizibilitate, care imi e atit de necesara, e ceea ce ma aduce saptaminal la atelier.
am nevoie de acel moment in care ma aflu in fata scenei, imi privesc partenerii fara sa-mi pregatesc miscarile si stiu ca din interactiunea noastra va iesi ceva imprevizibil si irepetabil.
ca la o partida de sah, unde pornesti cu aceleasi piese, dar niciodata o partida nu seamana cu alta.
asta se mai intimpla la “singuri acasa” unde insa amestecul de spectatori e cel ce duce de fiecare data la alt tip de energie.
de cind cu make sense-ul, am lasat in urma deoparte multe dintre inhibitiile pe care le-am carat in spate atita vreme. pot sa fiu eu in cam orice loc as ajunge, ceea ce imi va folosi in vara pe care o voi petrece departe de bucuresti si prieteni.
simbata am participat la un casting pentru o campanie anti-sida.
si trebuia sa fii foarte relaxat pentru a te incadra in conditiile de acolo.
dar foarte relaxat.
dupa ce intri prin anticariatul de la sala dalles, faci stinga si dai peste o sala cu aspect de ou.
in acelasi timp, pare interiorul unei pusculite.
deasupra scenei se afla o fanta prin care ma asteptam sa cada o moneda uriasa.
daca ar fi cazut, ar fi strivit un procent insemnat din membrii corului.
s-ar fi dus si pianul, care se afla in centru.
dirijorul vorbea ca in anii ‘80, cu expresii blinde si desuete.
avea miinile cam scurte pentru un om care si le foloseste atit de des.
costumul purtat de membrii corului era alcatuit din blugi albastri si o frumoasa camasa populara. fetele stateau in dreapta, baietii in stinga. tineau in mina partiturile, care aratau ca niste meniuri de restaurant.
poate chiar asta erau.
o fata a folosit un trianglu si in acel moment am simtit nevoia de a avea acest instrument in casa. doar pentru a raspunde la intrebarea “ce faci” cu “pe’acasa, cintam la trianglu”.
pianistul romano-american iti tinea camasa in pantaloni. ne-a povestit de billy joel si a avut o istorisire agreabila pentru fiecare cintec.
mi-a placut. si pentru ineditul experientei si pentru ca, in ciuda unei dispozitii comice, am amutit in timpul citorva piese.
am plecat cintind “taaaake me hooome”.
a fost un weekend de cor. cu o zi inainte vazusem la cndb un performance de vera montero - until the moment when god is destroyed - in care 6 oameni vorbeau in acelasi timp.
