tata a ajuns pentru prima oara in berlin acum 30 de ani.
in 1979, era inca un oras ocupat, plin de patrule rusesti la care nemtii se uitau cu ura.
in ce fel e berlinul in 2009 va descoperi incepind de azi.
intr-un folder scapat ca prin minune din cele trei sau patru
crapari ale diferitelor harduri, am descoperit o buna parte din textele scrise pentru playboy, dintr-o perioada care a devenit literara.
din luna iunie 2002, cu putin inainte de a fi pus pe liber, iata prezentarile de carte pe care le scriam dupa ce faceam turul editurilor, unul dintre putinele momente placute ale unui job care din afara parea minunat. si da, revista playboy avea si are o pagina dedicata aparitiilor editoriale.
Oglinda, oglinjoara, cinste cui te-a studiat
{tiu, in acest titlu nu e nici o rima. Cartile precum cea a Sabinei Melchior-Bonnet au menirea de a transforma obiectele banale care ne inconjoara in simboluri, de a imparti intregul universului casnic bunaoara, in detalii incarcate de semnificatii. O istorie a lingurii, a dulapului sau presului de la intrare ne ajuta sa respectam mai mult obiectele de care ne folosim. |n cazul oglinzii, prezenta in mituri sau in dictionarele de descifrat vise, dupa lectura, privim mai adinc in noi insine si nu observam doar efectele unei nopti pierdute.
Istoria Oglinzii - Editura Univers
Colectia de pe raft
Pina nu de mult, orice carte pe care o lasai pe noptiera, se transforma in cartea de pe noptiera. Pina in momentul cind Humanitas a lansat una dintre cele mai de succes colectii ale editurii, intitulata chiar „Cartea de pe noptiera”. |n ciuda dimensiunilor reduse, cele treizeci de titluri aparute pina acum necesita ori mai multe noptiere, ori deja un raft intreg.
Osho stie tot
Cartile lui Osho sint un panaceu universal pentru problemele sufletului. Osho traseaza cai drepte pentru omul zilelor noastre, vesnic stresat si superficial. Osho scrie pentru barbati si pentru femei. Osho ar cistiga in fiecare zi premiul la Vrei sa fii miliardar daca subiectele ar fi legate de pshihologia cotidianului. Are raspuns la orice intrebare nerostita a cititorului. Inteleptul Osho are pina si umor, exemplificindu-si cel mai adesea temele cu anecdote. Osho, iti multumim ca existi.
Osho - Cartea despre barbati - Editura Mix
CARAGIALE, om sucit
Aproape toate piesele lui Caragiale au fost citite inainte de a fi reprezentate la “Junimea”. “O noapte furtunoasa” a beneficiat de o campanie de “teasing”, premiera sa fiind anuntata in toate gazetele timpului creindu-se “o atmosfera de curiozitate si senzatie” Dupa ce a mostenit o suma importanta de bani, in 1885, Caragiale a incetat sa mai scrie comedii. Cartea lui Florin Manolescu nu e insa o insumare de curiozitati, ci intra in adincul operei caragialesti si a contextului in care a fost creata. Editura Humanitas reediteaza acest volum in anul care trebuie.
Ratecard:
Poul Anderson – Cruciada in Cosmos
Editura Nemira
|n anul 1345, niste extraterestri numiti wersgoricsi aterizeaza pe pamint. Cu tot arsenalul lor termo-nuclear, capoteaza rapid in fata unei bande de cavaleri inarmati cu halebarde si palose. Numai ca nu e de ajuns o singura lupta…
Christopher Fowler – Atractie fatala
Editura Lider
Un barbat cu viata obisnuita intilneste o bruneta cu un nume putin obisnuit: Ixora! La un moment dat, face o descoperire stupefianta: toti barbatii care au avut de-a face cu Ixora au fost ucisi in mod bestial. Cu toate acestea, John continua sa fie mistuit de iubirea pentru ea. Sa fie Ixora asa numita “mireasa” a diavolului? Atentie, tocmai ati citit o cronica de carte si nu una de film dintr-un ghid TV.
George Minois – Istoria Sinuciderii
Editura Humanitas
O abordare plina de viata asupra unui subiect morbid.
Fabrizio Falconi, Antonello Sette - Teroare in Occident
Editura ALLFA
Se numeste Osama si ii multumeste in fiecare zi lui Allah pentru ca i-a daruit acest nume. Dupa 11 septembrie, a devenit cel mai cautat om din lume si noul bau bau care nu sperie doar copii mici. Asteptam filmele in care va avea principalul rol negativ si care nu vor fi nominalizate niciodata la Oscar.
am locuit in apropierea garii, intr-un bloc cu denumire de dimensiune de coala: A5. nu prea aveam voie printre linii, dar ma aventuram adesea cu capace de bere pe care le puneam pe sine, asteptind sa fie aplatizate de tren. discurile, numite sugestiv dolari le foloseam la jocul de coci, joc pe care nu l-am mai regasit in nicio alta regiune. erau mai valoroase decit capacele obisnuite care se numeau came.
islandische strasse e un dead end, ca sa nu folosesc un cuvint care in romaneste suna urit, fundatura. in capat e un gard in spatele carora se afla liniile. in lateral, doua strazi mai incolo se afla alte linii.
toate strazile din zona poarte denumiri de orase si tari nordice.
ca sa ajung la supermarketul aldi traversez un pod.
un pod destul de lung, mai ales cind am geanta plina si bate soarele.
in dreapta se vede gesundbrunnen, o statie de s bahn, u bahn si trenuri, care aduce un pic cu gara din constanta.
asa ca traversarile pe podul care la rindul lui se desprinde dintr-un alt pod mai lung, mai lat si mai semet, care facea legatura intre berlinul de vest si cel de est, imi readuc in fata ochilor peisajul din copilarie.
de doua saptamini, regresez treptat, ca un personaj din moartea cu melon al lui serge brussolo, la un stadiu preadolescentin.
traiesc o vacanta de vara de scoala generala intr-un oras strain, departe de prieteni si de parinti.
si pot sa fac ce vreau, pentru ca sint singur acasa.
e atita libertate ca uneori nu stiu ce sa fac cu ea.
maninc enorm de multe dulciuri, ca o potolire tirzie a tinjirii la prajiturile interzice cindva.
nu citesc sefeuri si jules vernes, ci romane grafice manga.
vorbesc la telefonul fix. soneria mobilului ma surprinde de fiecare data neplacut.
merg cu bicicleta.
accept cu entuziasm orice invitatie la tenis de masa.
dorm la prinz.
nu joc coci si nici nu comand armate de omuleti de plastic ca in copilarie dar, dupa mai bine de trei ani, am reinceput sa joc heroes pe calculator.
asta am facut toata ziua si nu simt niciun regret.
am strins lumea la mine si am facut sodou.
in general, duc viata unui baiat de 14 ani, amestecind bucuriile ei cu neimplinirile unui barbat de 34.
am venit crezind ca o sa scriu o carte despre curve si m-am trezit scriind o carte pentru copii.
irene s-a maritat.
mi-a trimis un sms duios in noaptea de revelion in care imi spunea cit de mult am insemnat pentru ea si ca se va marita pe 25 aprilie. mi-aduc aminte ca sms-ul m-a trezit din euforia colorata a noptii, m-am sprijinit de o soba si am ramas asa, citindu-l si recitindu-l. cind m-am dezlipit de linga teracota fierbinte, petrecerea isi pierduse vivacitatea si orice farmec.
irene, care si-a facut prima adresa de mail pentru a coresponda cu mine.
irene, care s-a suparat ingrozitor pentru ca am publicat scrisorile noastre in lorgean si apoi m-a iertat pentru ca inca ma iubea.
irene mi-a trimis acum trei zile un e-mail cu fotografiile de la nunta.
din 25 aprilie, Berlin.
irene, de al carui tata m-am atasat instantaneu in scurta mea sedere in elvetia, desi nu ma imprietenesc usor cu barbatii. citeva luni mai tirziu, si-a tras un glonte in gura cu pusca pe care, prin lege, barbatii elvetieni o tin in casa dupa terminarea armatei. in inbox-ul de hotmail mai am un e-mail de el. i-am dedicat postumele, de parca ar mai fi insemnat ceva.
irene, care e nascuta in aceeasi zi cu mama.
irene, care s-a maritat in 2009 cu un tip din rusia. erau deja impreuna de multi ani. nunta a avut loc la zionkirsche, pe kastanien allee. au cintat doua trupe rock pentru cei 150 de invitati.
irene, pentru care am citit casa buddenbrook despre care, in noaptea cind ne-am cunoscut la sziget, mintisem ca as fi citit-o.
irene, cu care am incheiat relatia la telefon, mai mult in joaca si ea a luat-o in serios pentru ca avea 20 de ani. i-am spus ca am nevoie de cineva linga mine permanent, nu la sute de kilometri distanta, citi sint intre bucuresti si berna. imi suna nefiresc acum, cind eu sint cel care si-a dorit distanta fata de ce aveam in bucuresti.
irene pe care am intilnit-o doar de 4 ori si cu care am schimbat zeci si zeci de mailuri in opt ani.
in ultimul mi-a trimis pozele de la nunta. am recunoscut locul.
in ziua in care mi l-a trimis, ma plimbasem, din intimplare, pe kastanien allee si intrasem in biserica evanghelica zionskirch, unde se desfasura un concert de muzica baroc.
in ziua in care l-am citit am fumat doua tigari una dupa alta (fumez f rar), dupa care m-am dus intr-un mall ca sa stau intre oameni.
irene, care poarta acum un nume rusesc, vine des in berlin impreuna cu sotul ei.
irene pe care totusi n-am iubit-o.
la sfirsitul primei noastre intilniri, in vara lui 2001, cind eram doar un baiat si o fata care se cunoscusera de citeva ore, iar ea trebuia sa se intoarca la berna in dimineata aia, am gasit o bucatica de hirtie si am notat adresa mea de mail de atunci, lorgean@hotmail.com.
maybe someday, am spus.
ne vom intilni cindva in vara asta, ea la bratul sotului, eu cu toba de tinichea sub brat.
dupa o zi de vizite, in rosenthaler platz (un apartament gigantic, absolut spectaculos, trash-cosy-chic) si in zona care mai e cartierul meu pentru 48 de ore, f’hain, am adormit de cum am pus capul pe cele doua paturi facute sul si bagate in fata de perna.
la 5.30 am tresarit buimac la soneria neplacuta a mobilului. de obicei il tin pe silent zi si noapte, nu-l iau cu mine cind ies, devenind un obiect care sta pe birou, nu accesoriul vital din bucuresti. era un numar de romania si a sunat insistent, insistent.
l-am pus pe silent si am adormit la loc, cu un sentiment sumbru.
am avut unul dintre acele vise pe care psihoterapeutul le-ar socoti revelatoare in privinta unei atitudini (acum eliberatoare) fata de trecut. lectura lui eric berne a functionat ca auto-terapie care a putut functiona numai departe de locuri unde aveam identitate.
m-am trezit la 9.50 si aveam cinci apeluri de la doua numere diferite.
doua ore mai tirziu, citind sefarad la toaleta, am auzit interfonul si, influentat de lectura, am incremenit. anja si stefan nu erau acasa, ca mai in toate diminetile. m-am simtit, fara niciun motiv vinovat. romanul lui molina este un lung sir de asteptari ale unor oameni ajunsi in situatii critice, momente incremenite intr-o tranzitie angoasanta care le va rupe viata intr-un inainte si dupa, al carui dupa va transforma acel inainte intr-o perioada idilica. persoana care sunase la interfon a sunat si la usa si nu m-am ridicat de pe tron, cu cartea in miini, cine sa ma caute intr-o tara straina, de ce as raspunde si am continuat sa stau asa, stringind volumul dar ne mai fiind in stare sa citesc.
a sunat doar o data.
asta a fost ieri.
dupa-amiaza. in kreutzberg.
apoi seara s-a sfirsit cu lupte traditionale intre manifestanti si politie.
ca de fiecare 1 mai in berlin.
demonstratii anti-capitaliste, masini incendiate, sticle aruncate in institutiile statului.
batai, furtunuri cu apa, arestari.
asta a fost anul trecut
dar eu dormeam deja de la ora 10 seara, dupa ce bifasem cele doua locuri in care statusem in precedentele sederi.
ma intrebam ce ma duce acolo din prima zi.
cred ca dorinta de a elimina rapid nostalgiile dintr-un oras care e si nu e nou.
in ultimul an de liceu plecam de acasa pe la 7.30 indreptindu-ma spre straduta soldat abdul achim keazim.
sau abdulachim keazim, ca erau doua placute si numele osteanului era scris in ambele feluri.
robert inca dormea sau era in pat, incercind sa nu-l paraseasca, dar si maica’sa si bunica’sa (care-i pregatise deja masa) il hartuiau. ma strecuram in camera lui, devenit deja o prezenta obisnuita in casa la ora aia. stateam uneori in baie chiar si in timp ce se spala pe dinti. dupa ce infuleca rapid ceva, plecam impreuna spre liceu.
eram nedespartiti, stateam ore intregi vorbind pe gardul unei case din apropiere si cind ajungeam acasa ne sunam si continuam discutia inca o ora-doua. adolescenta imi e impregnata de prezenta lui, devenita la un moment dat prea puternica. era atit de egocentric incit nu putea sa mearga pe strada decit in mijlocul unui grup. ma amuzam cu cite un alt prieten mutindu-ne ca sa nu ramina in centru si il observam cum simte ca nu e in regula ceva, dar nu poate identifica despre ce e vorba.
cind a simtit ca nu-i mai caut prezenta (si am facut-o fara delicatete) si ca incep sa ma dezvolt fara tutela, m-a indepartat definitiv.
si acum mai resimt ruptura.
robert detesta romania si voia sa ajunga regizor intr-o perioada cind nimeni din jurul nostru nu stia ce inseamna asta. de cind a plecat (catre america de sud initial) in jurul lui au inceput sa circule legende. ca s-a insurat cu o tipa din columbia, ca are masina, ca e student la o facultate tare de regie. parintii l-au urmat in state. tatal, profesor de engleza (ma medita si pe mine duminica dimineata, cind eram rupt dupa vreun majorat) a murit, ca si bunica’sa care tinea f mult la mine. ultimul lucru pe care l-am auzit despre robert e ca se afla intr-o inchisoare din state, din mai multe locuri.
il mai visez din cind in cind.
le-am dat numele lui unor personaje din mai multe povestiri.
ieri m-am plimbat pina la casa lui de pe abdulachim keazim. curtea arata neschimbata, eu aveam din nou 17 ani.
m-am sprijinit de gard si mi-am inabusit in git strigatul.
robert imi zicea cel mai adesea lorgean
avem o tara, romania
cu oameni multi muncind in ea
ca sa o faca mai frumoasa
si sa ne bucuram de ea
avem o tara, romania
unde este stapin
nicolae ceausescu
si partidul comunist roman.
este prima poezie pe care am scris-o vreodata (din cele vreo 20, genul liric fiindu-mi foarte indepartat). aveam 8-9 ani. pentru crearea acestei bijuterii proletcultiste am folosit un stilou dintre cele cu cap de ursulet panda. intrucit era iarna si se taiase curentul, cele doua strofe au fost compuse la lumina unei instalatii improvizate. originalul se afla pe coperta a 3-a a unei carti din colectia “biblioteca pentru copii”, un octav pancu-iasi, ramasa undeva la tara.
pe 23 decembrie 1989 am rupt pagina cu ceausescu dintr-un almanah (aveam 13 ani) si am agatat-o in wc su o sfoara, astfel ca toti cei din casa putea sa se manifeste peste ea. probabil acum asta s-ar numi “instalatie”.
Ea era anul III la pictură, eu eram la a doua carte. Ne întîlnisem la un eveniment organizat de un brand de vodca. Mă îndrăgostisem ca un bou, instantaneu și iremediabil. În mintea mea se construise un layout de revistă glossy, cu un concentrat conținut idilic în care eu eram textul, ea era imaginea. Ea ar fi pictat de dimineață pînă seara (cît timp îi permitea lumina mansardei noastre), eu aș fi stat la laptopul meu scriind povești care ar fi fermecat o lume întreagă. În prezența iubitei mele pictorițe nu m-ar fi părăsit niciodată inspirația. Nu ne-am fi oprit din scris și din pictat decît ca să ne futem, să mîncăm și să dormim. Asta cu fututul am pus-o acum, că pe vremea aia nu eram în stare să mi-o imaginez nici măcar în chiloți. Prezența ei mă tulbura atît de tare încît îmi pierdeam naturalețea, mă bîlbîiam și-mi transpirau palmele ca pe tocul de scris, în caz că aș fi scris vreodată cu vreunul. E drept că nici ea nu se remarca printr-o conversație antrenantă. Faptul că uneori era chiar incoerentă mă fermeca și mai tare. Creștea misterul, creștea și atracția și bîlbîiala. Cînd brandul ăla absolut de votcă a organizat o licitație, am cumpărat un tablou. Am dat cam o treime din salariul meu, așa că nu am sărăcit din dragoste. Era o pictură mare, de un metru pe un metru care nu se potrivea deloc cu apartamentul meu din Berceni. De altfel, nu o cumpărasem pentru mine, ci pentru ea. Îmi spusese odată că se atașează de picturi și că se întristează cînd se gîndește că pe cele mai multe nu o să le mai vadă niciodată. Nu voiam ca fata visurilor mele înrămate să aibă vreodată de-a face cu tristețea. A venit ziua cînd ne-am dat întîlnire pe Magheru, în dreptul Intercontinentalului. În vremea aceea, pe colț se afla un magazin de bomboane. I-am spus că vreau să-i arăt ceva. Am mers la mine, printre blocurile gri ale Berceniului și nu-mi venea să cred că prezența ei serafică nu colorează trotuarele și blocurile gri, ca Michael Jackson în Billie Jean.
Cînd i-am arătat tabloul a exclamat, “Vai, Lorin”. Și n-a vrut să-l ia. M-a privit cu privirea aia cînd nu vrei să rănești pe cineva, a mai spus “Nu-mi trebuie, păstrează-l” și am plecat împreună cu metroul către centru. Am purtat apoi tabloul prin alte două apartamente, nepotrivindu-se în niciunul. Era o pictură care făcea parte dintr-un ansamblu, așa că nu înțelegeai nimic.
(din ultimul almanah catavencu, cel de sfirsitul lumii)
intilnire la irish pub cu doua foste colege. a. este prima fata cu care m-am sarutat, la sfirsitul clasei a zecea. la un moment dat, i-am “cerut prietenia”, a zis ca se gindeste, normal, doar nu trebuia sa imi cedeze din prima, desi ma placea, dar pe urma am evitat orice discutie cu ea pina la sfirsitul anului scolar. la urma urmei, ii cerusem prietenia, asta era actul cel mai important. in principiu, ea era de acord, deci ne puteam continua vietile la fel ca si pina atunci. descoperisem deja ca tinjirea este mai importanta decit implinirea.
e. e fata de care am fost indragostit pina pe la mijlocul clasei a XII-a. ne spuneam tot timpul ca ne vom casatori.
a. s-a maritat de citeva luni, e. este divortata de citiva ani.
la jumatate de ora dupa ce ne intilnisem, e. a fost nevoita sa plece, a. era cu masina si a dus-o unde avea treaba. “cind pleci?” m-au intrebat. “duminica. “a, pai ne mai vedem sigur zilele astea.” as fi fost badaran daca spuneam ca sint convins ca nu o sa ma caute. ceea ce s-a si intimplat.
*
a doua zi ma intillnesc pe seara cu c. si a. c., o cunostinta veche, inca din facultate. seara placuta, discutie antrenanta despre minoritati si natiuni, fara niciun fel de detalii despre viata noastra privata. a doua zi stabilim sa mergem la film. in constanta, oras de peste 400.000 de locuitori, mai exista un singur cinematograf, cu un singur spectacol pe zi, la ora 17.00. acum eram 8 spectatori, in prima zi de rulare. dupa 20 de minute, lui c. ii suna telefonul, e nevoita sa plece, a. e cu masina si trebuie sa o duca.
eu rid. nu isteric, ca le-as fi deranjat pe cele doua perechi care se lingeau in timpul filmului “nasii”, un heist frantuzesc aproape decent. am sunat-o pe a. si s-a repetat discutia de mai sus: cind pleci? duminica…”
*
in constanta e un fast food care se numeste “foarte tare”.
