uBlog.ro

dupa o perioada agitata, plina de dead-line-uri si evenimente de organizat, m-am urcat in trenul de constanta care face acum, din nou, doua ore si jumatate.
pe drum am citit ghergut si am ascultat ultimul saul williams.
urmatoarele patru zile le-am petrecut in marea majoritatea a timpului in pat si la bucatarie, fara sa simt insa ca lenevesc, deoarece mi-am facut o sumedenie de notite pentru viitoare proiecte.
cele citeva iesiri si intilniri m-au facut sa ma bucur, prin comparatie, de alegerile pe care le-am facut pina acum.
constanta ramine acelasi oras plin de interlopi si cocalari in care m-as fi stins rapid.
la intoarcere am ascultat dEUS si am terminat orasele noptii purpurii de burroughs care, ca si toate celelalte texte ale lui, nu m-a prins in niciun fel.

de citeva zile, rearanjindu-mi biblioteca, scotocesc prin cutii, dosare, caiete.
desigur ca dau peste multe lucruri de care am uitat complet si pe care ma bucur ca nu le-am aruncat. daniel miller, pe care-l sper ca-l voi cunoaste peste citeva zile, spunea ca unul din rolul obiectele de care ne inconjuram este de a ne ajuta sa facem fata mai bine pierderilor din viata noastra si ca raportarea la ele este relationata de raportarea la oameni.
casa mea e plina de obiecte, dintotdeauna a fost. unele dintre ele, cele aduse la lorgean theatre, si-au schimbat semnificatia, devenind din purtatoarele povestilor altora borne ale istoriei personale.

dupa o lunga asteptare, biblioteca facuta de andrei (atelier brut) a ajuns in sipotul fintinilor. a sosit in doua bucati care necesitau imbinarea. pe prima am reusit sa o introducem in lift. cea de-a doua fiind prea lata pentru asemenea operatiune, urma sa o caram pe scari.
andrei are hernie inghinala. aveam o ora la dispozitie ca sa gasesc pe cineva sa ma ajute sa o car pentru ca la ora 6 pentru ca, desi si eu am acelasi tip de hernie, ceea ce ma scoate din carti pentru ciclism si mutari, nu puteam lasa corpul de mobila in holul blocului. am iesit in parc si m-am dus glont (e prima oara cind folosesc expresia asta tembela) la un nene imbracat in costum de paznic de parc. disperarea functioneaza. l-am convins sa-si paraseasca postul (desi in ziua aia ii venise un sef nou) si l-am momit in scara blocului. in timp ce urcam biblioteca am dat un cap de unul dintre contoarele de gaz, ceea ce m-a directionat cu falca intr-una dintre scinduri. din fericire, am barba si nu se vede vinataia. pe la etajul 5, nenea mi-a marturisit ca si el avusese hernie, dar se operase.
la ora 6 trebuia sa ajung un eveniment jameson dar cind m-am apropiat la mai putin de 50 de metri mi-am dat seama ca nu vreau sa fiu acolo. nu eram in stare sa socializez cu necunoscuti si nici sa beau macar o picatura de whisky (alta exprimare de revista americana). mi-am cumparat un covrig, apoi am intrat in sala dalles. mi-era era clar ca ceva nu era in regula cu mine, pentru ca pluteam intr-o stare totala de confuzie combinata cu epuizare fizica. inainte sa plec vomitasem nitel, dar asta nu e ceva neobisnuit. parca imi golise cineva capul si indesase inauntru vata care, dupa ce invadase fiecare coltisor al craniului, incepuse sa se prelinga in trup.
de la carat, nu-mi puteam ridica mina stinga nici ca sa tin telefonul la ureche.
dar, intr-un fel, e placut sa nu fii tu, sa-ti percepi trupul si mintea altfel. daca nu mi-ar fi curs nasul mi-ar fi placut sa zac undeva in iarba, ca dupa un mare joint. ce-mi place cel mai mult in asemenea moment e faptul ca percepi realitatea la alta viteza.
pe rafturile de la editura univers am dat peste o carte cu un pret nostalgic (4.92 lei): legile, de connie palmen.
am citit primele 17 pagini in kfc mincind ceva pe nume booper parca. kfc-ul de pe kogalniceanu e locul meu favorit unde pot sa stau singur printre oameni. m-am tirit apoi spre cismigiu. am gasit o dilemateca pe o banca pe care am luat-o cu mine.
am dat peste tipa de la tvr care-mi luase un interviu ieri la vernisaj. statea singura pe o banca. nu parea foarte fericita.
acasa am imbibat un sul de hirtie igienica cu produs nazal, am flendurit netul ca pe o patura dupa picnic, mi-am pus un film, (3 de tom tykver) pe care l-am interupt ca sa scriu aici si sa mai citesc connie palmen in timp ce ascult faith no more.
zice ea, connie:
“cind esti tinar, nici nu-ti trece prin cap ca tot ce ti-ar placea sa ai ori sa fii trebuie sa obtii prin forte proprii. crezi ca este suficeint sa vrei ceva din tot sufletul. in tinerete toate lucrurile vin de la sine, si pe toate le iei asa cum vin, cu bune si cu rele. intr-o zi devii constient este o conditie insa insuficienta pentru viata pe care vrei sa o duci.”
pentru mine, ramasitele tineretii sint o mlastina in care ma descurc decent, probabil pentru ca am cizme lungi, de pescar, printr-o ocupare optimizata a timpului. fie ca scriu, ma uit la filme, citesc sau ies cu oameni, sint si nu sint acolo. dar sint mai acolo decit atunci cind sint singur. nu ma plictisesc, am fost intotdeauna ferit de sperietoarea asta, dar nici nu sint in mijlocul lucrurilor. parca as fi un observator apatic al propriei mele vieti. viata ca job.

book of memory, partea a doua din invention to solitude a lui paul auster. o carticica despre relatia dintre scris si memorie care m-a absorbit complet. indiferent unde ma aflam, in autobuzul 32, in gradina apartamentului danei (pe care o cunosc de la 17 ani) sau pe treptele spaniole, lectura m-a facut sa ignor complet ceea ce era in jurul meu.

in casa lui freud din londra, in micul magazinas aranjat intr-o camera, o vedere dintre cele cu texte funny: niciodata nu e prea tirziu sa ai o copilarie fericita.

in mr. nobody, oamenii au devenit imortali. ultimului muritor, aflat in pragul mortii i se ia (pe blat) un interviu de catre un jurnalist. povestile lui sint incorente si aiuritoare. fiecare dintre ele are o borna, o iubita/sotie, alat in fiecare variant. practic, intreg filmul e o anamneza, cu o perspectiva a timpului foloisndu-se o perspectiva asupra timpului similara cu cea a lui vonnegut in abator five. la sfirsit, jurnalistul, exasperat, intreaba care dintre variante e cea adevarata. batrinul raspunde, nu conteaza, chiar si ce se intimpla acum e in mintea unui baiat de noua ani.

auster: O., now in his seventees, his memory failing, his face wrinkled as a half-closed palm. looking at A. and shaking his head with deadpan wit: “what a strange thing to happen to a little boy”

eu sint ok tu esti ok, steve harris – din nou, despre analiza tranzactionala si importanta covirsitoare a primilor sase ani din viata. despre cum copilul de atunci ia niste decizii pe care le va urma toata viata si va reactiona la fel in situatii nefamiliare (unheimlich)
unhomeness, therefore, as a memory of another, much earlier home of the mind
perhaps we may say that every child at play behaves like an imaginative writer, in that he creates a world of his own or, more truly, rearranges the things of his world and orders it in a new way - auster

cind am avut ocazia de a publica prima mea carte, baltazar si hazardul, stiam foarte ca e imatura, prost scrisa si lipsita de mare valoare literara. stiu ca mi-am spus: nu-mi pasa, peste ani, imi va spune ceva important despre mine, cum eram la 20 de ani.
fiecare carte este o viitoare reamintire. asta nu inseamna ca, automat, continutul e autobiografic, ci temele explorate, modul in care e scrisa, chiar si numele personajelor, reflecta o parte din cel care eram atunci.

cum trairile sint continue, e foarte greu sa realizezi cind s-au petrcut schimbarile interioare.

imi vad cartile ca pe sint niste borne. de fiecare data cind scriu in prezent imi creez viitorul trecut. pentru ca trecutul se schimba la fiecare carte.

fac asta doar pentru mine si nu pentru cititori. pentru cititori sint povestile.

emanciparea Adultului ii permite Copilului liber sa apara din nou (steve harris)

in aprilie 2011 am cumparat cartea lui paul auster din libraria shakespeare and co din paris. intorcindu-ma acasa si rasfoind un album in care pe vremuri decupam diferite lucuri care-mi captau interesul din publicatii, am descoperit ca, in urma cu cinci-sase ani, lipisem un anunt prin care cei de la shakespeare and co anuntau ca gazduiesc scriitori peste noapte cu conditia sa faca ordine/curat prin librarie. stiu ca mi-am dorit sa ajung cindva acolo.
si am ajuns, fara sa stiu ca am ajuns.

am fost mai fericit descoperind asta decit daca m-as fi straduit sa ajung si, in cele din urma, s-ar fi intimplat.

imi aduc aminte foarte putine lucruri din copilarie (si nu doar). daca se intimpla sa povestesc ceva din acea perioada, ceea ce se intimpla foarte rar, o fac ca si cum as povesti un film. nu ma identific cu povestea care, intimplator, e la persoana intii. mai pe scurt, nu retraiesc. cind mi se povesteste ceva despre mine copil, intotdeauna intreb, lipsit de orice ipocrizie “pe bune?”

auster, din nou: a man sits alone in room and writes.
un copil sta singur intr-o camera si se joaca.
in principal cu colectia de monede straine. prin extensie, cu lumea.

to enter this room is to vanish in a place where past and present meet.

Young journalist: Everything you say is contradictory. You can’t have been in one place and another at the same time. Of all those lives, which one is the right one?
Nemo Nobody aged 118: Each of these lives is the right one! Every path is the right path. Everything could have been anything else and it would have just as much meaning.

salut /sunt george- nu conteaza../am stat in constanta/
te stiu dintr-o tabara de copii de liceu, slanic prahova sau s moldova…/
acolo am ajuns nu-stiu-cum, cred ca din cauza chemarii naturii…/
pentru ca acolo s-a lipit prietenia cu permanenta mea prietena, cursanta la eminescu, atunci…//
dar nu mai stiu mare lucru, de atunci../stiu ca noi ne-am batut cu pasta de dinti, cu spuma de ras, cu sampon…/
te tin minte, erai sf, pareai crescut de ingineri, parca ascultai muzica electonica, nu mai stiu…/
te-am oprit, prin buc, eram cu prietena../erai pe fuga, fugarit de vreo multinationala, ceva, nu conteaza../si noi am cam alergat dupa franzela…/
am gasit blogul asta, de pe care ti-am luat adresa, mai demult../
acum ma gandeam sa te intreb daca se mai gaseste, macar, ultima ta carte, pe undeva../
sunt destul de cititor, dar n-am fost atent, in perioada aia, sa ma uit si dupa persoane cunoscute../
o sa intreb la carturesti, oricum…/
revistele alea, gen sapte seri, nu le iau, sunt cam obosit../nu cred in programe../
in rest, pace/
http://www.youtube.com/watch?v=6i8264L8-N4

ma uit pe facebook la pozele prietenilor mei si observ ca incep sa arate ca prietenii parintilor mei din vechile albume.

citesc din cartea lui adam burakowski despre ceausescu (Dictatura lui Nicolae Ceauşescu – Geniul Carpaţilor) ca pe un thriller. are toate ingredientele necesare, ba chiar si un love-story (nicu + elena = republica socialista romania)
dupa cum spune si cristian ghinea aici, e nevoie de privirea obiectiva a unui strain pentru o analiza lucida a istoriei noastre.
desigur, niciunul dintre cei care spun “era mai bine inainte” n-o sa citeasca acest volum.
pentru ca e atit de usor sa te plingi de prezent, ignorind ca mai tot din ceea ce se intimpla acum isi are radacinile in istoria recenta, minunata epoca de aur.
*
am avut trei zile de scris un treatment de zece pagini (adica povestit pur simplu tot ce se petrece intr-un film de lung-metraj). am lasat balta povestirea la care scrisesem pina atunci si am dat zor pina aseara, cind am aflat ca dead-line-ul s-a prelungit cu doua saptamini.
si parca nu mai am chef sa continui. cel putin nu astazi.

azi-noapte am dormit cu tricoul pe care l-am purtat la majorat.
exact acum 18 ani.

pe ulita bunicii stau doua batrine carora li se spune tanti jnitza si tanti flodica.
abia zilele trecute am aflat numele lor reale:
tanti jnitza e cunoscuta pentru betiile pe care le trage impreuna cu sotul ei. au perioade care dureaza si cite o saptamina in care beau de sting. in timpul asta vecinii vin si dau de mincare la animale. au amindoi in jur de 80 de ani si fac asta dintotdeauna. asta nu inseamna ca nu au o gospodarie frumoasa, bine intretinuta.
o cheama zenaida.

despre tanti flodica nu stiu mai nimic, dar cu nepoata ei, sorina, ma jucam cind eram mic. nu m-am dus sa vorbesc cu ea, elipsa de cel putin 20 de ani de la ultima intilnire ar fi facut ca discutia sa fie o chinuiala de ambele parti. tanti flodica a devenit mica si cocosata de batrinete, astfel ca i se spune “floaca”.
de fapt, o cheama afrodita.

pe bunica o cheama ileana.

bunica sta intr-un sat cu nume oximoronic: virfu cimpului.
acolo mi-am petrecut o buna parte din copilaria mica si cam toate verile pina la 14 ani.
apoi, vizitele au devenit tot mai rare, iar dupa moartea mamei au incetat.
pentru ca detest sa merg la nunti si inmormintari, nu-mi imaginam in ce context voi mai ajunge vreodata in virfu.
si totusi s-a intimplat.
la 7 ani de la ultima vizita, am calcat din nou pe ulita copilariei.
bunica are aproape 87 de ani. in ochii mei nu arata cu mult diferit ca acum 20-30 de ani, cind stateam linga plapuma la care lucra, jucindu-ma cu lina si degetarele.
a cusut plapume pina acum 6 ani. inca mai face manusi si sosete.
cred ca i-a fost greu sa-l recunoasca pe tipul barbos care a imbratisat-o.
gospodaria, tinuta de unchiul meu, nu s-a schimbat prea mult.
am dormit in camera buna, acum transformata intr-un fel de depozit.
vocea bunicii povestind mi-a rasunat din nou familiar in urechi, dar cita vreme am stat acolo nu m-am simtit nicio clipa (din nou) copil.
ca alte momente care, prin irepetabilitatea lor, te fac apoi sa le chestionezi gradul de realitate, ultima mea calatorie in virfu cimpului parca nici n-a fost.
ramine macar aceasta postare.