uBlog.ro

e cea de miine.
cind ma voi trezi dimineata, oglinda imi va oferi un chip grav si complex.
in privirea mea se vor reflecta aspectele pregnante al societatii in care traiesc.
reificate in cele trei lucrari reunite sub titlul “aber etwas gibts”/”ceva tot este”.
e misto arta, imi place.
sper sa fie fursecuri la vernisaj.

Premisa
Ideea e simpla, fiecare dintre noi propune un artist sau o lucrare. Ne este de la inceput evident ca expozitia va avea un caracter eterogen.

Where is What?
Le/i-am ales pe Astrochicas, Harry Guttman, copiii de la Street Delivery, Deea Serban, Jean-Lorin Sterian, Anca Stirbacu, Partog Vartanian si Alexandra Velescu. Ei nu par a impartasi, la o prima vedere, vreo perspectiva comuna. Dar se intalnesc, in mod exceptional, in acelasi spatiu, cu ocazia expozitiei de la UNAgaleria.

The Beef!
Eforturile individuale ale fiecaruia dintre noi au scopul comun de interogare a esentei actului artistic. De ce „Where´s the beef”? Pentru istoria sintagmei: de la aparent banala replica a unei reclame TV, din anii 80, ce promova hamburgerii de la Wendy´s, la transformarea ei in μιμητισμός (modelul imitat) si unitate culturala transferabila.

Where´s the Brief?
Intrebarea-titlu este asadar o expresie a cautarii unei consistente in demersul atat artistic cat si critic, care uneori poate parea golit de sens, o manifestare lipsita de motivatii convingatoare. Alteori acesta poate fi dublat de un efort hermeneutic care submineaza ideea initiala sau o exploateaza pentru a o inlocui cu un lung sir de forme fara fond.

Pentru a va alatura celor care se intreaba “Where’s the beef?”, va asteptam la vernisajul expozitiei, luni, 5 iulie, ora 17, la UNAgaleria.

Curatori: Anouk, Adrian Buga, Cristina Epure, Ruxandra Tulban, Deea Şerban, Roxana Vasile, Andreea Zaharia.

o parte din weekend mi-am petrecut-o la standul povestirilor fara filtru de la MTR.
vreme cam morocanoasa, aglomeratie (duminica) destui cunoscuti.
dintotdeauna mi-a placut ideea de a sta in spatele unei tejghele. linga mine se vindeau jucarii, hirtie manuala, turta dulce si, desigur, martisoare.
e misto sa ai discutii de “taraba” cu ceilalti despre cum le-am mers ziua, ce s-a dat mai bine si tot asa.
miercuri la ora 7 va fi lansarea oficiala a proiectului in ceainaria ramayana.
pe linga (poate) niste lecturi rapide, o parte dintre scriitorii prezenti cu proze se vor folosi, in functie de talent si de pricepere, de instrumente muzicale, asa ca va fi si ceva muzica la plic.

de cind m-am intors, n-am mai iesit deloc la party-uri, evenimente mondene si nici macar la cele culturale, in care se foiesc cam acelasi gen de oameni.
nu mai folosesc messengerul decit ocazional.
astfel ca numarul cunostintelor mele s-a redus drastic.
pe marea majoritate a celor din zona hispter ii intilneam doar la petreceri.
mai exista un numar de relatii, mai “avansate”, cu schimbat de ID si palavrageli pe mess.
dintr-o data, parca am taiat o felie uriasa dintr-un tort invechit si fad, iar felia ramasa e cam cit procentajul UDMR-ului la orice alegeri.

vasile alecsandri, pe care-l stim din manualul de romana pentru pastelurile in care celebra frumusetea iernii, era un mare friguros. iesea foarte rar din casa si atunci se urca imediat intr-o trasura inchisa, cu banchete acoperite de blanuri.
intrucit locuia intr-o casa-vagon, in ultima camera focul era facut la maximum, iar in cele din mijloc temperatura descrestea catre iesire, astfel ca prima era complet neincalzita. alecsandri statea cite putin in fiecare, ca sa se obisnuiasca cu frigul. alecsandri scria despre iarna ca fraser despre culturile primitivilor, fara sa-si paraseasca biroul si biblioteca.
cam asa imi place si mie iarna.
din spatele ferestrei.

petrec o ora pe zi, poate si mai mult, scriind mailuri.
am cunoscut oameni cu care “trebuie” si altii cu care e placut sa ramin in legatura.
am doua adrese de mail, pe yahoo si gmail.
contul de pe hotmail e activ inca, dar il accesez f rar.
in ultima perioada, am observat ca facebook-ul e folosit tot mai des si pentru mesaje.
desi nu e nicio diferenta in a trimite cuiva un mail pe yahoo sau un mesaj pe fb.
am evitat sa ma inscriu pe twitter.
fac si asa fata foarte greu avalansei de informatii care vine din toate mediile.
in special, facebook-ul e o sursa greu de ignorat.
am renuntat temporar la messenger.
nu mai suport sa primesc link-uri in timp real.
am nevoi de timp ca sa iau decizia de accesa informatia.
aproape ca nu e conversatie in care cineva sa nu-ti “ofere” ceva misto/frumos/util/funny/incredibil. si, de obicei, chiar asa si e.
cred ca unele link-uri sint oferite fara a fi consumate inainte, doar din placerea de a fi “donor”. ne daruim unii altora link-uri cu o generozitate suspecta.
poate ca ascunde vanitate.
multe discutii normale contin acum expresia “sa-ti dau/trimit linkul”
ma intreb cum se va transforma comunicarea in viitor, cind internetul wireless va fi omniprezent si vom avea cu totii laptopuri sau telefoane cu ecrane suficient de mari.
cred ca unele discutii se vor transforma intr-un fel de menuet de linkuri.
in loc sa-si dea replici, indivizii vor pune pe rind imagini de pe youtube.

nu mai raspund imediat la mailuri.
daca nu e ceva urgent, imi cam doua-trei zile sa dau reply.
nu prea mai citesc bloguri.
nu-i mai acord prea mult interes nici acestuia.
am scris “acestuia” in loc sa scriu “blogului meu”

nu stiu inca daca e o reactie temporara, un simptom al unei atitudini generale, daca am devenit mult mai atent cu timpul meu sau e o incercare de protejare in fata invaziei mediului virtual.

mother courage and her children la national theatre.
cu fiona shaw in rolul principal, traducere dupa brecht de tony kushner (ingeri in america).
in timp ce urcam cu liftul am avut o vaga senzatie familiara, mi se parea ca merg la CNDB.
desi in cladirea teatrului sint incorporate o librarie, restaurante, cafenea, scena pentru concerte free. mi-am amintit si de standurile amarite cu suc si napolitane, reviste de teatru obosite si nu mi s-a mai parut ca seamana in vreun fel.
timp de 3 ore zi 10 minute, n-am avut vreun moment de plictiseala.
as fi putut sa mai stau inca o ora fara sa-mi pierd atentia, desi eu rezist cel mult doua si jumatate la orice tip de expunere.
locurile erau ocupate in proportie de 70%. e drept ca piesa era programata la o ora neobisnuita, 14.30.
stand cu piesele lui brecht, cd-uri si partituri cu muzica din spectacol, performata impecabil de the duke special, pina si magneti de frigider cu afisul (la freud’s museum am vazut papuci cu mutra lui freud; n-am gasit insa toaleta pentru starshitting part II)
- - - - -
frieze art fair, unul dintre cele mai exclusiviste tirguri de arta din lume.
peste 150 de galerii, printre care si romanii de la plan b (cluj/berlin).
lucrari de la 1000 $ la mai mult de 2.000.000 $ (un polke).
o pereche de sosete, considerate sculptura - 20.000 euro (cristoph buchel)
cam toti londonezii bogati trec pe la tirg ca sa-si reimprospateze colectiile de arta contemporana. cu o zi inainte aparuse pe acolo gwyneth paltrow.

cum nu mai calcasem pina acum intr-un tirg de arta, dupa zece minute eram stendhalizat. cred ca e locul unde am vazut cele mai frumoase si spectaculoase lucrari ever. nu cred vreun muzeu de arta contemporana isi va permite vreodata sa stringa toti acei artisti la un loc.
in prima zi am intrat pe un card de VIP (thanks, simona). biletul de intrare era 20 de lire, dar legitimatia de la 24fun a functionat inca o data. pe seara am ajuns la petrecerea “oficiala”, dar parea extrem de insipid. cum o bere costa 6 lire, am zis pas dupa 15 minute.
- - - -
vineri seara - petrecere in hackney.
eram curios cum se distreaza englezii intr-un spatiu mai prietenos, nu intr-un club de fite. destul de normal. doua trupe live, din zona reggae-dub, not my style, in rest muzica de club a, mai putin un suprinzator o’mailey’s bar - nick cave. si parca beatles si the clash suna altfel in londra.
- - - - -
simbata, la fundatia ratiu, cocktail cu ocazia premierei filmului amintiri din epoca de aur.
diaspora romana, artisti, clasoare cu timbre, muzica autohtona, sarmale, chiftele, salata boeuf si cola la carafa. am vorbit cu multa lume, multa, multa lume, inclusiv cu o tipa din noua zeelanda. am apucat sa-i povestesc si lui mungiu, in doua minute, ca fosta lui casa s-a transformat intr-un teatru.

octombrie 2009 va ramine consemnata in istoria personala ca luna socializarii.
nici cind eram jurnalist si mergeam mai tot timpul la evenimente, nu ieseam atit de des pe cit am facut-o de cind sint aici.
din punct de vedere sonor, londra e un zgomot de fond alcatuit din multe, multe voci si rifful de chitara din death disco dancer.

mi-a luat aproape o zi sa golesc valiza.
dupa ce scosesem doua perechi de pantaloni, m-am tot invirtit prin casa incercind sa-mi aduc aminte unde ii puneam de obicei.
n-am gasit locul, asa ca i-am lasat pe canapea.
citeva ore mai tirziu, cautind o geanta, am descoperit ca batusem un cuier intr-un fel de sifonier si acolo atirnau restul de pantaloni lasati acasa.
carla, care a locuit in sipot in cele patru luni, mi-a dat aseara o veste buna: muscata era inca verde, spre deosebire de florile care mi se lasasera in grija pe islandische strasse. numai ca nu stiam despre ce vorbea, pentru ca nu aveam nicio amintire legata de muscata.
dupa primele zile mi se stersese din minte tot ce lasasem aici, obiecte, locuri si, in primul rind, oameni. de asta am si relationat atit de prost cu cei care m-au vizitat, spre deosebire de toti romanii pe care i-am cunoscut in berlin - faceau parte dintr-un trecut ramas fara repere afective, la care nu mai aveam de gind sa apelez decit poate cindva, in scopuri literar-documentaristice.
vara asta a fost continurea fireasca a proiectului “singuri acasa”.
un experiment pe mine insumi.
care va avea si un corolar, in timpul plecarii la londra.
mi se pare semnificativ ca am locuit in orasul zidului, intr-o zona plina de poduri.
cred ca asta am facut, inconstient, toata perioada: am macinat ziduri si poduri.
bariere interne si legaturi cu oameni nepotriviti.
de acum incolo, nu mai trebuie sa plec nicaieri pentru a face asta.

de doua ori pe an, locatarii dintr-o cladire (nu gasesc cuvintul potrivit, “imobil” suna functionaresc, iar “bloc” ma trimite in alte directii) dau o petrecere in curte in scop de socializare/imprietenire. fiecare face ceva de mincare, se aduce bautura, muzica, gratar, palavrageala, dans. cum intr-un bloc din berlin jumatate dintre locuitori sint din alte tari, e o ocazie buna ca in loc de harta sa pui degetul pe oameni.
am ajuns vineri la o asemenea petrecere, pe eldenaer, in apropiere de fosta mea locuinta.
prima socializare, primul numar de telefon, multe sticle de vin, fotbal de masa si dans.
mi se pare imposibil ca in bucuresti sa se intimple ceva similar.
cu o seara inainte, venind de la cina de la anja & stefan (a doua intr-o saptamina), am intilnit pe s bahn un exponent al civilizatiei autohtone: un barbat urit, negricios si beat. cu ochi beliti se apropia de oameni si intreba “hermanstrasse am trecut?” desigur hermanstrasse era in cu totul alta parte a berlinului, dar barbatul (sa fi fost dintre cei care invadasera biserica din kreutzberg?) continua sa pisalogeasca agresiv. s-a asezat linga doua fete si a inceput sa vorbeasca in romana (urit) pina cind s-au mutat in alta parte.
cind m-a intrebat si pe mine am strins incrincenat din umeri si i-am aratat castile.
mi l-am imaginat, tot mai cretin si mai nauc, stind pe un peron in noapte, injurindu-i pe nemti, stringindu-si pumnul folosit in multe batai si smenuri, incercind sa dumireasca de ce nu e locul lui aici.

Nu cred ca e adevarat ce se spune, ca atunci cind calatoresti poti deveni altul; ceea ce se intimpla e ca te usurezi de tine insuti, de obligetii si de trecut, asa cum reduci tot ce ai la putinele lucruri necesare intr-un bagaj. Partea cea mai impovaratoare a identitatii noastre se bazeaza pe ceea ce stiu si gindesc altii despre noi. Ne privesc si stim ca stiu si, pe tacute, ne obliga sa fim ceea ce spera ei ca sintem, sa procedam in indeplinirea anumitor obiceiuri stabilite de faptele noastre anterioare sau de banuieli pe care nu sintem constienti ca le-am trezit. Ne privesc si nu stim pe cine vad in noi, sau ce decid ca sintem.
Sefarad – Antonio Munoz Molina

anja si stefan au organizat simbata casting pentru viitorul lor coleg de apartament. stateam in camera, ascultind “the sisters of mercy” si din cind in cind aparea cite un cap care spunea hallo. eu faceam glumite (ca sint un actor platit ca sa umple spatiul si ca sa-i vorbeasca de bine pe anja & stefan), apoi dispareau in bucatarie de unde ii auzeam palavragind si rizind.
si chiar am de ce sa-i vorbesc de bine pentru ca ii plac pe amindoi. de pe 30 ma mut din f’hain in prenzlauer si deja tinjesc dupa zona asta. asa mi s-a intimplat si anul trecut dupa kreuzberg. simbata seara stefan a gatit sparanghel cu peste (gateste des si bine) dupa care am mers intr-unul dintre multele baruri din berlin care arata ca o sufragerie. am jucat sah (am cistigat) si biliard (el cu un alt stefan care e male-nurse, remember ben stiller?). am mai descoperit pe rigaer strasse 105 (eu stau la 100) un fel de bar care e loc de intilnire pentru straini./artisti din berlin. arata intr-un fel (trash) care i-ar face fanii turabo cafe sa ramina la intrare, ca si cum usile ar fi unse cu usturoi.