dupa doua saptamini fara net (scriind acum acest inceput de fraza, mi-am amintit ca am scris cindva un scenariu intitulat “dimineti fara net”, ramas nefilmat, ca mai toate), m-am hotarit sa merg intr-un internet cafe.
cind m-am intors acasa, netul functiona.
acum 35 de ani, bastinasii din noua guinee, avind nevoie de o resuscitare a turismului, s-au oferit sa redevina canibali. nedorindu-si sa omoare vreunul dintre dusmani, in caz ca mai aveau, au propus sa manince un cadavru de la morga locala. un functionar guvernamental le-a refuzat politicos, dar ferm, oferta.
in capatul scarilor statiei de metrou Piata Victoriei, un barbat mai in virsta isi taia unghiile de la miini. ce bine ca e iarna si nu purta slapi.
acum citeva zile, intr-un autobuz care venea dinspre drumul taberei spre centru un batrin vorbea singur. printre altele spunea ca e un bosorog inutil si ca toata ziua trage basini. apoi a inceput sa vorbeasca politica, a amintit ca are pensie mare si a dat-o in vulgaritati reproductibile in operele literare.
o femeie a oftat usor si a spus “macar are pensie mare….”.
apoi o babaciune a inceput sa delireze ceva legat de niste saci de faina. era genul ala de om imbracat cu foarte multe rinduri de haine. a coborit la kogalniceanu si i-am putut remarca pantofii sport galben fosforescent, nou-nouti.
intre timp, o femeie nu atit de in virsta a inceput sa povesteasca celor aflati in fata ei pe scaune cum a intrat intr-un magazin unde era o “din’aia” imbracata si sulemenita ca o curva, dar care mirosea f urit si ca i-a zis patronului sa o dea afara.
spre deosebire de primii doi, tanti asta era doar o acritura si ea vorbea cu adevarat singura, ca nu avea nimeni chef sa o asculte.
scriam despre chestii mai misto din londra. mda.
“a face cuiva o observatie” are o conotatie negativa in limba romana, desi a observa este o actiune contemplativa, neimplicata.
daca, in schimb, ii comunicam subiectului ceea ce am observat, observatia isi pierde caracterul obiectiv si se incarca negativ.
am intilnit foarte putini oameni care sa nu se simta macar usor lezati cind le spui pe un ton oricit de prietenos “am observat ca faci sau ai…” chiar daca e vorba de ceva minor.
reactia imediata e disculparea si nu intrebarea “fac eu asta?”
intr-o societate normala, comunicarea unei observatii nu ar trebui sa aiba niciun caracter ofensator si nici moralizator.
o observatie valoroasa e cea pe care subiectul nu o constientizeaza.
pentru ca, a face cuiva o observatie implica, in limba romana, si “judecata”.
conform semanticii autohtone, nu poti sa observi fara sa judeci.
poate ca din acest motiv in romania exista atit de multi analisti si atit de putini antropologi. (si atit de multi fosti informatori)
la ce bun sa observi fara sa judeci?
e o intrebare justificata.
daca esti roman.
de exemplu, am observat ca in ziua de azi fetele nu mai lesina atit de des comparativ cu anii ‘30. drept urmare, farmaciile nu mai comercializeaza saruri de dat pe la nas.
sa fie doar din cauza disparitiei corsetului?
astept sa mi se faca observatii pentru acest post.
in londra nu puteam folosi Ipod-ul, zgomotul orasului era prea puternic.
cu toate astea, am fost martorul unui moment pe care, cind il vedeam in filme, il treceam la categoria goofs: fluieratul dupa taxi. n-am crezut niciodata ca un sofer poate auzi, prin geamul inchis, in mijlocul unui trafic dement, fluieratul unui potential client.
nu si atunci, in sloane square, cind o femeie iesita dintr-un magazin cu o sacosa mare in mina, a fluierat si un taxi a oprit imediat in fata ei.
poate ca a reactionat la vederea degetelor in gura.
pina acum, desi sint mai tot timpul cu ochii pe sus, am gasit urmatoarele lucruri:
o umbrela
o moneda de 5 pence
o cordeluta verde de prins parul
si, mindria colectiei, un fular de casmir made in scotland.
imi propusesem sa incep sa merg in cartierele muncitoresti si pina la urma am ajuns in harrods. daca mai stau mult in zona asta, o sa incep sa ma transform. din fericire, pot sa-mi linistesc constiinta spunindu-mi zic ca documentez viata posh a unui personaj.
e musai ca intr-un viitor roman sa apara de acum un Pitt sau un Mike care sa lucreze in finante si sa faca shopping pe sloane street, apoi sa se imbete intr-un pub numit the dutchess and the lamb sau the two coffins and eight hedgehogs, sa ia un taxi si sa se culce ca sa o ia de la capat a doua zi de la 7.
oricit as detesta globalizarea, etajul din starbucks unde mi-am petrecut mai toate diminetile trecute a devenit un loc in care ma simt excelent (au o muzica f buna) si unde pot sa scriu relaxat, inconjurat de japonezi, indieni venerabili cu turbane si oameni de afaceri.
la ora 1, locul se populeaza brusc cu indivizi in haine de firma. pantofii unuia valoreaza cit toata garderoba mea. isi iau prinzul, de obicei citind o carte sau trimitind sms-uri, si la ora 2 dispar.
inainte de a intra in cafenea, imi iau micul dejun afara, la un chiosc atipic pentru belgravia. din fericire, l-am descoperit destul de repede. de obicei acolo maninca muncitorii care lucreaza in zona, semn ca mincarea e ieftina si buna.
miine se incheie expozitia anniei leibovitz.
orasul e plin de afise care anunta ca in ultimele doua zile va fi deschisa pina la miezul noptii. in consecinta, de cite ori am trecut pe la CO in ultimele zile am dat peste o coada care se intinde pe o buna parte din oranienburger strasse, zona care devine pe inserat si “loc de facut trotuarul”. acolo am vazut primele curve din berlin.
intrucit am intrare libera (a fost pentru prima oara cind am folosit legitimatia de la 24fun) ieri m-am asezat rabdator la coada. mi-am infipt castile in urechi cu noile albume Notwist, Yeah Yeah Yeahs si Blue October. in timp ce stateam pe trotuarul care la caderea serii avea sa fie strabatut de tocuri inalte carind busturi evidentiate, m-am gindit ca e foarte probabil sa mi se intipareasca mai puternic in minte figurile celor din jurul meu decit ce urma sa vad inauntru.
in fata erau trei fete mici, patratoase si tunse scurt. doua se sarutau si se mingaiau cu tandrete. cealalta semana cu o fata cu care am avut acum vreo trei ani un one night stand intr-o noapte foarte alcoolica, ba chiar era mai urita. in spate erau doi, un tip si o tipa care nu erau impreuna, dar erau imbracati la fel. adica in negru. au turuit in continuu acoperindu-l si pe vocalul de la Blue October care e un tip furios judecind dupa patosul din single-ul Say It. ea avea o tasca de piele in care mi-am imaginat ca ascunde lucruri dubioase. el parea universitar sarac. desigur, toate prezumtiile mele rautacioase se datorau vremii schimbatoare care m-a facut sa scot geaca si sa o pun la loc de doua ori. cind am ajuns aproape de trepte a inceput sa ploua si, daca am fi vazut de sus coada ca pe un tulpina, atunci ar fi inflorit pentru ca mai toata lumea a scos umbrelele.
mai putin eu si cele trei patratele. una s-a adapostit sub o fereastra, alta si-a scos gluga pe care iubita a aranjat-o grijuliu, cealalta a ramas asa.
ca si mine, ca nu aveam cu ce sa ma acopar.
si nu suport umbrelele.
- - - - - - -
expozitia a fost ok.
nu stiu cum se spune la “graba” in germana.
nici nu are rost sa invat cuvintul, pentru ca nu vad cind l-as putea folosi.
aici nimeni nu se grabeste. oamenii se plimba pur si simplu.
nimeni pare disperat sa ajunga in vreun loc.
sa prinda autobuzul, sa intilneasca urgent pe cineva, sa ajunga la birou.
orasul pare incremenit intr-o eterna duminica.
cafenelele sint pline de oameni care citesc, palavragesc, zimbesc.
nu vezi mobile pe masa pentru ca nu sint in godotiana asteptare a unui telefon.
indiferent de virsta, relaxarea de pe fete si modul in care se imbraca ii face pe toti sa fie tineri.
inainte de a pleca, am primit o harta a metroului, cu logo-ul de la berliner bank, linga care scrie
berlin hat mehr zeit.
si e adevarat.
in fata usii doctorului care avea sa-mi comunice in citeva minute ca am un inceput serios de hernie (adio bicicleta, adio carat fete mici in spate) se afla un domn in virsta, cu haina de piele intoarsa si purtind caciula. statea foarte aproape de usa astfel ca putea sa auda ce se vorbea inauntru; nici nu era greu pentru ca doctorul, posesor al unei voci puternice, povestea ceva cu pasiune unui pacient. imi tineam castile infipte in urechi si marele gatsby pe genunchi, cautind sa profit de timpul petrecut intr-o sala de asteptare. am dat pagina si, ridicind ochii, l-am vazut pe domnul in virsta rizind in hohote in dreptul usii inchise, semn ca doctorul spusese ceva amuzant. am zimbit la risul lui si brusc incaperea, altminteri destul de mohorita, a capatat un aer cinematografic.
