uBlog.ro

melancholia suna intotdeauna de doua ori

toti oamenii astia egoisti, nepasatori si disperati care-si petrec timpul impreuna doar ca sa nu fie singuri
unii au pisici acasa, pentru ca, nu-i asa, animalele sint mai bune ca oamenii
a spus-o si lars von trier
nu tin unii la altii, pentru se recunosc in ceilalti

“oricine e mai bun ca mine
orice e mai bun decit nimic
ia-ma pentru ca nu ma vrei
vorbeste-mi ca sa nu te-a ascult
lasa-ma sa stau infipt in spatele tau
o sa te speli mai tirziu de singe”

inainte de a intra va rog sa va puneti stelele galbene

despre dragoste, fiere si alte dihanii aici

azi-noapte am dormit cu tricoul pe care l-am purtat la majorat.
exact acum 18 ani.

saptamina trecuta am ajuns, pentru prima oara, intr-un camin de batrini, moses rosen.
nu poti sa nu intri acolo fara sa nu ti se stringa inima.
ca si in avion, unde nu poti ignora niciodata ca ar putea fi ultima calatorie, intr-un asemenea loc nu poti sa nu te gindesti la faptul ca exista posibilitatea ca sa fii unul dintre viitorii ocupanti ai unui pat.
timp de trei luni, 10 rezidenţi ai căminului Rosen au lucrat împreună cu artiştii tangaProject în cadrul unui atelier de istorii personalizate ale obiectelor rezidenţilor.
spectacolul virsta obiectelor la care am asistat este rezultatul acestui proces.
pentru rezidenţii unui cămin de vârstnici, obiectele pe care le au cu ei – din motive obiective numărul lor e mic – au o puternică valoare simbolică. din acest punct de vedere, capitalul lor emoţional devine extrem de semnificativ.
miza atelierului a fost descoperirea acelor obiecte care au o relevanţă afectivă şi socio-politică majoră. Care devin arhiva unei lumi mobile, transmise prin poveste. Obiecte narative, legate de etape-cheie din existenţa posesorilor lor.
virsta obiectelor face parte din proiectul virsta4, proiect de artă comunitară, desfăşurat de tangaProject împreună cu rezidenţii căminului de persoane vârstnice “amalia şi sef rabin dr. moses rosen” din august 2009.
n-a fost usor de urmarit spectacolul emo]ionant dat de cei zece batrini, printre care si o femeie de 102 ani.
faptul ca protagonisti erau evrei si mai toti avusesera tangente cu momente nefericite ale istoriei, a sporit dramatismul lecturilor.
dupa cum spunea pompiliu sterian! care la 92 de ani alearga 1500 de metri in jurul caminului, marele merit al celor implicati in proiect, mihaela michailov, katia pascariu, alice monica marinescu, paul dunca si david schwartz, pe linga obiectivul propus, incercarea de schimbare a perceptiei asupra bătrâneţii în societatea românească, a fost faptul ca au dat un sens zilelor monotone ale unor oameni aflati aproape de finalul cursei.

l-am cunoscut prea putin pe als. cind tineam mai aproape de asa numita lume a filmului ne mai intilneam la diferite evenimente ne salutam si schimbam citeva cuvinte.
am mincat o data impreuna, alaturi de iulia blaga, undeva linga gara din cannes, oras in care nu m-am simtit deloc in largul meu (de atunci mi-am pierdut orice drive legat de scenaristica/regie), si unde el era ca acasa.
la un moment dat, acum trei ani, mi-a trimis un sms in care mi-a spus ca o sa cumpere lorgean pentru ca scrisesem undeva de pasiunea mea pentru sahara si acest lucru se reflecta in roman.
als tradusese in romana una dintre cartile mele preferate, sheltering sky (ceai in sahara), si corespondase o vreme chiar cu paul bowles.
nu stiu daca a cumparat cartea. daca da, nu stiu daca i-a placut, si oricum, nu are nicio importanta.
i-am citit cu placere o carte despre film (de ce vedem filme) si am rasfoit o alta (dialectica lui robinson)
desi n-am fost vreodata apropiati era o prezenta pe care simteam si o respectam.
als imi aduce aminte de piesa lui sting “englishman in new york”, poate pentru ca l-am vazut dansind exuberant si sarutindu-se pe ringul de dans din clubul diesel la o petrecere tiff. e amintirea pe care am de gind sa o pastrez.
iulia blaga, care i-a fost prietena apropiata, a scris un text mult mai cald aici
*
aseara a fost ultimul eveniment la cndbu’ care dispare temporar ca spatiu fizic, ceea ce va influenta inevitabil evolutia lui.
in ultimii ani, spatiul ala din coasta tnb-ul, a fost singurul loc in afara garsonierei mele unde m-am simtit acasa.

intors din tara cu cei mai multi jeani din lume, savurez faptul ca sint acasa si ca mi-am recapatat viata.
ultimele patru zile au fost printre cele mai ciudate si solicitante momente petrecute vreodata.
cu siguranta, o sa scriu cindva despre asta, intr-o forma sau alta.
desi as fi preferat sa nu fi avut despre ce.

what a nightmare!
de doua zile parca traiesc in filmul spider.

singurul moment in care mi-am dorit sa stiu franceza a fost ieri, cind pe strada pe care se afla ambasada, pustie in acel moment, doi batrini, ambii orbi, cautau o intrare.
nu-mi amintesc sa fi vazut oameni mai neajutorati. el pipaia zidul, ea il tinea de cot, cu fata intoarsa spre strada, asteptind sa treaca cineva, dar singura persoana din zona eram eu. am ramas aproape paralizat pe trotuarul celalalt, intr-o criza de neputinta. din fericire, a aparut cineva destul de repede, un om in virsta, cu baston de batrinete, nu de orb, si i-a condus spre usa unde-si doreau sa ajunga.

in autocarul spre constanta, o femeie imbracata ca din piata sudului a inaintat pe culoar ca si cum ar fi trecut prin barele de la metrou, stringind la piept o sticla mare de pepsi de 2.5l.
mi-a adus aminte de o prietena, pe vremuri mai trupesa, care, de ziua ei, a trecut ca prin popice prin doua camere pline de invitati pentru a se prabusi pe o saltea aflata linga perete. femeia asta s-a asezat undeva in spate. si-a scos fesul. avea o privire umeda, care mi-a atras atentia. a plins o vreme, tacut, apoi a adormit cu sticla de pepsi in brate, cu dopul desfacut. mai tirziu dupa ce a vorbit la telefon, privirea i s-a limpezit.

o femeie in virsta, molfaind in gol, tinind in miini o lopata mare, intr-o parcare din fata unui hotel. m-a privit cu ochi goi, neinregistrind trecerea mea spre o tinta imunda si a inceput sa dea zapada cu aceeasi apatie obisnuita cu care ar fi facut curatenie in propria casa
*
meridianul singelui, cea mai buna carte pe care am citit-o de la versetele satanice incoace. literatura veninoasa, dupa cum e descrisa proza lui cormac mccarthy, partea finala m-a tintuit citeva ore, intrerupta de un somn bintuit de imaginile intunecate ale romanului. fara sa cobor din pat, am citit cu oroare si fascinatie ultimele rinduri.
n-am mai avut o asemenea stare de la binevoitoarele lui jonathan littell.

“I don’t know why I started writing. I don’t know why anybody does it. Maybe they’re bored, or failures at something else.”

“The freedom of birds is an insult to me. I’d have them all in zoos.” (din Meridianul Singelui)

“Scars have the strange power to remind us that our past is real”.
cormac mccarthy