Sub turnul Eiffel, printre sute de turisti care-si sucesc giturile pentru a prinde o vedere cit mai larga a monumentului misuna ei, vinzatorii de suveniruri. Sint negri ca fundul de ceaun, pirpirii si imbracati destul de subtire pentru aceasta perioada a anului. Pe ambele brate poarta colaci de sirma pe care atina zeci de miniaturi ale turnului, de dimensiuni si culori diferite. Un euro bucata zic ei. Altii isi tin marfa pe pinze colorate pe care intind pe asfalt si asteapta in spatele lor ca un moment al unei calatorii in Paris sa capete o consistenta durabila. |n oferta mai sint inevitabilele berete, esarfe si niste vaci nebune care stau in doua picioare si se zbuciuma ca fanele Madonna in anii ‘80. Dirdiind si mormaind pe limba lor acesti negri, veniti din prima sau o a doua sau a treia generatie in Paris realcatuiesc o comunitate tribala a carei existenta e dependenta de constructia inginerului Eiffel. |si duc viata sub turn, maninca, beau si isi fac nevoile in toaletele de la baza lui, traiesc din vinzarea micilor lui representari. Turnul e noul loc sacru dintr-o tara straina. Stau si misuna sub el atita vreme cit luminile ii (kitchoase, de altfel) ramin aprinse. Nu cred ca vreunul dintre ei si-a permis, din motive financiare, dar si imaginaro-simbolice, sa urce in turn. Pentru cei care-l viziteaza insa, fotografiile si miniaturile vor deveni marturiile unei calatorii, desigur de neuitat, in Orasul Luminilor. De fapt, in ani de zile, micuta bucata metalica de pe raft va fi insasi calatoria, ale carei amintiri se vor estompat si amestecat cu altele. De altfel, Turnul Eiffel nu se incadreaza in Parisul real. E un loc care apartine doar turistilor si parazitilor-sectanti pe care acestia-i genereaza. Cele doua clase relationeaza intre ele conform unor reguli bine stabilite, mecanice, protocolare, care nu genereaza nicio surpriza comportamentala. Nu e nimic mai non-parizian ca Turnul Eiffel.
Vorbesc foarte prost orice limba straina. De doua ori am inceput cursuri de spaniola. De fiecare data, am renuntat dupa doua lectii. |n perioada mea filogermana, m-am inscris la Institutul Schiller, convins ca voi fi un elev silitor. Dupa o lectie, din motive independente de mine, am fost silit sa le abandonez. Am detestat intotdeauna franceza. Ca sa-mi infring complexele care au dus la acest sentiment, am inceput sa iau meditatii. Am gasit o profesoara simpatica. Prima sedinta a decurs wonderful, inainte de a doua m-a anuntat ca pleaca din tara. N-am mai fost in stare sa-mi gasesc pe altcineva si am lasat balta franceza pina la inceputul acestui an cind am fost pretty close de a ma apuca din nou. Engleza am invatat incercind sa traduc versuri Metallica, Megadeth, Slayer si Testament, ca sa inteleg ce urla pletosii aia. Nu e greu de imaginat cite cuvinte care descriu stari de anxietate, fobii, masacre, peisaje si situatii apocaliptice mi s-au infipt pentru totdeauna in vocabular. Engleza mea e funny, dupa cum se exprima in mod dragut prietenii, dar imi fac treaba cu ea. Strainii sint prea politicosi ca sa-ti atraga atentia cind gresesti. |n scoala generala eram bun la rusa. So good, incit corespondam regulat cu o rusoaica din orasul Perm. A fost singura limba in afara de romana careia i-am stiut timpurile si conjugarile verbelor. |n clasa a VIII-a am primit un teanc de casete de la un cunoscut radioamator local. Cu ajutorul lor as fi putut sa invat limbajul morse, foarte util in cazul unui naufragiu. Cu siguranta, as fi avut ce sa-mi spun cu R2D2 din Star Wars, dar am capotat rapid printre linii si puncte. Urmatoarea limba pe care nu am stiut-o a fost italiana. Dupa opt zile in Perugia am simtit ca, da, chiar si eu as putea invata o limba straina. Intors in tara, mi s-a parut din nou useless sa-mi bat capul cu asta. La urma urmei, ma descurc oriunde excelent cu romgleza mea.
Asa cum uneori, intr-o conversatie, n-am nimic de spus, uneori n-am nimic de scris. Deschis o pagina noua in word si ma uit la ea. Daca as fi intr-un film, cadrul urmator ar arata identic si in josul ecranului ar scrie “15 minute mai tirziu”. Pentru ca sint o fire prevazatoare, am pregatit un doc. in care imi notez din cind in cind idei de la care as porni in momentele in care inspiratia e plecata aiurea. Am deschis acel document si am dat peste urmatoarele notite: “vremurile bune ale radioului”, care ar fi trebui sa fie textul numarul doi pentru 24Fun. Asta se intimpla cindva prin toamna 2005. Pe urmatorul rind scrie “un cretin care face un hip-hop despre Zarathustra”, urmat de “oameni care nu au morti sa-si cumpere”, apoi de “un articol in care ii fac reclama lui Catalin Matei pentru articolul sau din saptamina viitoare”, “ariciul”. |mi amintesc ca am scris déjà un text despre arici, asa ca-l sterg, trec la “muzeele literaturii din viitor care vor contine hard-uri de calculator si laptopurile marilor scriitori si bloggeri, “cafeneaua unde nu se vorbeste”, “facebook pe vremea comunismului”, “dusrpa” un cuvint pe care daca nu-l inteleg eu nu-l va intelege probabil nimeni, “atmosfera suedeza”, “sa-i dai cuiva cind cobori din autobus biletul tau, dar sa fie un bilet de la alt autobus”, aici chicotesc,”fast-food-urile care incep sa arate ca localurile de familie”, “despre diferentele dintre pub si cafenea”, “un om care vrea sa-mi spuna un secret care-mi va schimba viata si de care fug tot timpul”, (asta pare un plot de povestire inspirat din Calvino), “Margareta Pislaru”, “gris“. Gata! Aici notitele se opresc asa ca, pentru a completa restul articolului, o sa iau la intimplare ultimul cuvint. Banuiesc ca atunci cind am scris ca grisul ar fi un potential subiect eram inca in Germania si-mi cumparam saptaminal de la supermarket o galetusa de gris de un kil care-mi ajungea citeva zile. Cind eram mic, cind cineva pleca mai devreme acasa, I se spunea, “hai, tai-o, ca ti se raceste grisul”, de unde asocierea grisului cu lipsa de independenta, cu paternalitatea castratoare. N-am nicio problema cu grisul rece. Stiu ca multi merg la Berlin sa se faca praf, dar eu m-as duce din nou sa ma fac gris.
(preview 24fun)
Daca sint intrebat cu ce asociez NSK (Natural Soft Killers) spun repede “Totul vine de la sine” si “Trebuie sa dansam”. Daca sint intrebat cu ce asociez CNDB (Centrul National al Dansului Bucuresti) trebuie sa ma gindesc putin. Sint mai bine de doi ani de cind imi petrec o buna parte din timp in sediul din maruntaiele Teatrului National. La inceput, CNDB era un loc misterios unde asistam din cind in cind la spectacole peste care nu puteam aplica nicio grila de valorizare, ca sa folosesc o expresie eleganta pentru faptul nu intelegeam mai nimic. Cu toate astea, ceva m-a facut sa revin. M-am inscris la cursuri, oficiale si neoficiale, am inceput sa ramin la discutiile de dupa piese, sa ma salut si sa interactionez cu mai toata lumea, denumita, generic, a celor de la Centru. N-am stiut niciodata ce sa raspund cind eram intrebat, ce faci acolo, dansezi? Centrul a devenit un reper important in viata mea din ultimii doi ani. E locul unde mi-am facut prieteni (si dupa o anumita virsta, acest lucru se intimpla tot mai rar), e locul unde am trecut printr-un proces de dezinhibare, unde am intilnit minti diferite, in care mi-am regasit afinitatI si idiosincrazii, m-am jucat, analizat, locul unde am invatat, in sfirsit, ca ma pot exprima si altfel decit prin scris, am descoperit ca am un corp, e locul de unde, prin ferestrele-i uriase, am putut ignora Romania stirilor de la ora 5. Un spatiu al deschiderii, la toate nivelurile, al rectificarii cliseelor in care am fost educati. Din pacate, n-am prins decit ultima perioada din cei cinci ani de cind s-a infintat Centrul si, probabil, una mai putin efervescenta. Amenintat de ceva vreme ba cu desfiintarea, comasarea ori cu stramutarea, Centrul Dansului e inca la locul lui. Cu toate astea, odata cu incheierea mandatelor lui Mihai Mihalcea si al Vavei Stefanescu, cei care au asigurat directia (in toate sensurile) Centrului incepind cu 2005 se incheie si o perioada. Una misto. As vrea sa scriu cit mai multe lucruri multe si frumoase despre CNDB, dar mi-e teama sa nu cad in patetic. Uneori mi-e mai usor sa fac ceva la Miercurea lejera decit sa scriu un text. Dupa cum indemnau cei de la NSK, indiferent de etapa vietii in care ne aflam, “Trebuie sa dansam!”. Adica sa nu ne oprim din miscare.
(avanpremiera 24fun)
Intr-o simbata m-am decis sa incep actiunea de revopsire a dormitorului. |n acest nobil scop am cumparat o cutie de vopsea grena, diluant si trei pensule de diferite dimensiuni. De cum am intrat in casa, fara sa ma mai descalt, m-am aruncat cu pensula mustinda asupra stinghiilor de lemn care aveau sa tina loc de briu pentru tapet. Abia dupa ce am terminat-o de vopsit pe prima m-am dus la toaleta, desi simtisem nevoia inca din lift. Pe cea de-a doua am terminat-o rapid, aproape la fel de repede ca picioarele unui scaunel pe care-l vopsesc periodic. Mi-am pus ceva de mincare dar, din cind in cind ma ridicam de la masa ca sa acopar mici portini care scapasera superbei culori grena care urma sa devina culoare dominanta in casa. Intre doua inghitituri am acoperit, aproape fara sa-mi dau seama, teava patata cu var a caloriferului. Mi-am dat seama ca minerele la dulap si clantele aratau uzate, astfel ca au devenit grena si stralucitoare. Am dat jos bara care tinea draperia (corniza i se spune in Dobrogea natala) si i-am dat rapid un strat de vopsea. Alte doua tevi au capatat stralucire datorita indeminarii mele. A urmat sI tablia scaunelului, coperta jerpelita a unei carti, gratarul de la frigider, firul de la lustra, doua cutii goale de bere gasite dupa pat. M-a sunat o prietena care m-a anunta ca imi va face o vizita si, in timp ce vorbeam, m-am abtinut cu greu sa nu-mi transform mobilul intr-un obiect grena care s-ar fi asortat minunat cu restul locuintei. M-am multumit cu colacul wc-ului si setul de lingurite primit de la o matusa. Cind a intrat in sufragerie, prietena m-a privit cu ochi mari. Am crezut ca e de la mirosul de vopsea pe care eu nu-l mai simteam de mult. A gasit o portiune de canapéa neacoperita si s-a asezat fara sa spuna vreun cuvint, ceea ce m-a inspirat caci, folosind o pensula minuscula, m-am apucat sa-i vopsesc unghiile. Abia dupa ce trecusem la cea de-a doua mina a inceput sa tipe, apoi, suspinind a adaugat citeva cuvinte pe care n-am reusit sa le colorez. Am vrut sa o consolez vopsindu-i cerceii, dar a iesit in goana. Am fugit dupa ea, cu pensula si cutia in mina. Balustrada era atit de ruginita incit am simtit ca e de datoria mea sa-i redau stralucirea. M-am oprit la parter, dupa zece etaje, vesel si plin de chef de munca. Am vopsit cosul jerpelit de gunoi din fata blocului, un panou publicitar, am acoperit cu un strat impecabil carcasa unei masini si as fi continuat cu un carucior in care se afla un copil adorabil, poate putin cam palid. Bunica lui m-a imbrincit cu o violenta pe care nu o credeam posibila la oamenii in virsta. La intersectie am acoperit toate semafoarele cu vopsea, incremenind circulatia pe vecie. M-am tot indepartat de bloc, vopsind lucruri mai mici si mai mari, pina cind am retrasat complet granitele Romaniei cu vopsea grena. Daca aveti vederea buna si va place sa priviti pe inserate soarele, ei bine, eu sint punctuletul minuscul de unde la apus izvoraste culoarea aceea minunata.
(extended version)
Cind vezi o banda galbena, stii ca trebuie sa nu-ti bagi nasul. Locul unei crime, al unui accident, oriunde s-a intimplat ceva ce presupune interventia politiei si/sau a medicilor e inconjurat de o banda galbena pe care e scrisa cu negru o atentionare. Cum ar fi Biohazard (pericol de contaminare biologica) sau „Atentie, podea uda!”. |n institutiile unde se sta la coada, banci sau aeroport, o linie galbena marcheaza separarea dintre cel care se afla in contact cu autoritatea si restul cozii. Pornind de la corpul viespii si a sa terminatie amenintatoare, s-a stabilit ca in societate galben + negru = pericol. Nu poti marca perimetrul unde o masina s-a strivit de un stilp cu o banda roz sau cu model de blana de tigru. Aparitia bancomatelor si a cartilor de credit a dus la o noua interactiune dintre spatiul public si cel privat si, in consecinta a doua noi tipuri de atitudini/comportamente complementare. |n fata acestei masinarii nu poti sta decit singur, ferit de privirile iscoditoare. De unde si banda galbena trasata pe asfalt care-l izoleaza simbolic pe cel care extrage bani, conferindu-i un fel de postura oficiala. Cel care se afla in pozitia de a-si tasta codul o face intr-un mod lipsit de relaxare, tocmai din dorinta de a parea relaxat, fie chiar dintr-o prudenta exagerata. La supermarket, cind platesc cu cardul, in momentul in care imi lipesc degetele de taste, situatia se rigidizeaza brusc: vinzatoarea isi muta privirea, iar cel din spate, nedespartit de vreo banda galbena, se uita undeva desupra umarului meu. Eu incerc sa transmit ca, desi efectuez o operatiune privata, sint in regula cu ceea ce fac, ei incearca sa-mi transmita ca nu le pasa in niciun fel de asta. Situatie care imi aduce aminte de un moment la festivalul Tanz Im August unde, in lobby-ul teatrului, unul dintre spectatori a aparut purtind papuci, margele lungi si cam atit. Toata lumea parea ca e in regula cu aparitia, n-am remarcat nicio privire reprobatoare, nici macar surprindere. Nimeni nu se uita la penisul lui, dar nu cred ca toti ce de acolo se simteau cu adevarat confortabil in prezenta unui tip dezbracat, trecut de 50 de ani, zimbind sarmant cu un pahar de vin in mina.
(avanpremiera 24fun)
De obicei, imi notez ideea de articol pe miercuri-joi, cind ploua, vineri ma apuc de lucru, cind a dat soarele, in sensul ca pun alaturi toate timpeniile care-mi trec prin minte, simbata, pe la prinz cind textul a capatat forma, cerul e intunecat si ma gindesc ca e cazul sa-mi pun manusi, duminica, la corectura, chiar am manusi, iar luni, cind il trimit la redactie, o pisica trece pe pervazul inzapezit al ferestrei. Iar 24Fun apare tocmai joi, cind fetele poarta mini in Bucuresti, desi e vint puternic. In aceste conditii climaterice si auctoriale, a alege vremea drept subiect ar fi o inconstienta maxima, pe care doar o febra de 40C sau dorinta de a (re)deveni autor de science-fiction sau lipsa crasa de imaginatie o pot scuza. Spre deosebire de rafinamentele limbii engleze in care vocabularul despre vreme contine mai multe cuvinte decit cele folosite de comentatorii TV de fotbal de-a lungul intregii vieti, limba romana ofera prea putine subtilitati in aceasta privinta. De exemplu, am descoperit cu surpriza ca “mazarichea” aproape ca a disparut din conversatii. Ca si cum schimbarile climaterice contemporane ar fi afectat comoara in adincuri ingropata. Ce s-a intimplat cu mazarichea? Mi-e greu sa cred ca mazarichea nu se mai produce ca pe vremuri. De ce Romica Jurca care, alaturi de Elisabeta Polihroniade, imi aduce aminte de copilarie, evita sa vorbeasca despre mazariche? Ce se intimpla, de fapt, cu mazarichea? Deja mi-e foarte greu sa scriu o fraza in care sa nu existe mazariche. Mazariche! Ca sa vedeti cum se naste un articol, iata ideea pe care am notat-o miercurea trecuta, pe cind mazarichea inca nu-mi bintuia mintile: “Intr-o zi, primavara o suna pe iarna si spune poti sa-mi tii si mie locul, mai am putina treaba.” Mazariche.
In fiecare seara in care ma intorceam intr-una dintre locuintele in care am stat temporar in vara asta starea mea de spirit se schimba pe masura ce ma apropiam de bloc. Cind introduceam cheia in usa de la intrare umerii cadeau, picioarele se inmuiau, fata mi se botea in timp ce prin minte se roteau mii de ginduri. Cel putin asa mi se parea, pentru ca aratam la fel ca inainte si de fapt ma gindeam la un singur lucru: ce sa le mai spun ciinilor. De cum intram in scara ii auzeam miriitul. E mare, alb murdar, are o privire isterica si considera intreaga cladire ca fiind cusca lui. |ncepea sa latre de cum ajungeam la etajul I. Cind ma aporpiam de usa care da spre palier era deja in spume. Celalalt se ridica si el. E mai mic, negricios si evident mai batrin. Dupa ceva timp, am observat ca se ridica mai mult din obligatie, nu latra niciodata, ba chiar parea putin jenat de isteriile celuilalt. Cei doi dorm pe presul usii care se afla in imediata apropiere a usii apartamentului in care ar fi trebuit sa intru. Si intram, dar dupa ce incepeam sa-i vorbesc ciinelui, timp de 5 minute, pe un ton linistit si grav. El latra furibund, eu ii povesteam ce mai facusem. Daca ar putea vorbi, imbecilul ala de ciine ar putea scrie aceasta rubrica pentru urmatoarele sase luni. Scena se repeta la fiecare iesire si intrare in casa, avind acelasi final: dupa ce-si spunea monologul zgomotos pe care eu il combateam cu voce de psihoterapeut care-si petrece viata printre oameni deranjati, javra se aseza pe pres emitind inca sunete ofuscate, cel negru ma privea cu ochi tristi, cerindu-si parca scuze pentru tovarasul lui. De citeva ori am preferat sa fac foamea si sa nu ies din casa pentru a nu mai asista si juca in acea piesa enervanta si previzibila. Cind am parasit definitiv locuinta aratam ca un miniblindat: rucsac in spate, genti pe ambii umeri, o etajera cu trei rafturi in brate. L-am prins pe dulau in dreptul usii pentru palier. A inceput sa latre, dar l-am ignorat. Am inaintat spre el si n-avut de ales. S-a retras, miriind. Treapta, cu treapta, a dat inapoi. Contraofensiva a durat doua etaje, triumful il savurez si acum.
Pe la sfirsitul anilor 80, aparusera si in Romania ceasurile de mina cu afisaj electronic. Pentru ca inca nu aparusera inca telefoanele mobile, cam toata lumea avea ceasuri. Era cam unicul device care putea fi purtat si aratat in public. |n anii 1990-1991 iti permiteai sa schimbi ceasul in fiecare saptamina. Erau facute dintr-un fel de plastic cauciucat, in culori stridente si se stricau rapid. |n scurt timp, ceasul incepuse sa cumuleze tot mai multe functii inutile, a caror insumare ii dadea proprietarului un statut mai bengos (va rog sa-mi scuzati lexicul, dar de citeva zile sint in Constanta si incep sa reciclez cuvinte din copilarie). De exemplu, mai cotcar era tipul care avea un ceas cu 12 melodii decit cel care avea doar cu 8. Cele 4 melodii in plus (niste piriieli care acum ar suna ori foarte enervant ori foarte cool) faceau diferenta in ierarhia clasei. Erau ceasurile electronice cu jocuri, cu rachetele minuscule care trebuiau sa evite meteoriti. Conducerea lor in timpul orei aducea mustrari si penalizari. Erau ceasuri hibrid, cu afisaj electronic si clasic in acelasi timp. Unele dintre cele clasice aveau si busola, foarte folositoare in raspinditele situatii in care un individ se ratacea in padure si nu se putea orienta dupa licheni. Dar ceasul care aducea respect maxim la malul marii era ceasul subacvatic. Pai cu un ceas subacvatic capabil sa functioneze la 10 de metri sub nivelul apei puteai sa o arzi lejer la bluzuri cu gagicile mai storfulite (toate fetele care ieseau cu baieti mai mari sau din alte clase erau curve) fara riscul de a fi refuzat. Daca ceasul tau casto rezista (conform indicatiilor de pe cadran) la 20 de metri, atunci aveai toate sansele sa mamelesti o colega in pauza, prin bluza de la uniforma. Altfel, ceasurile subacvatice erau foarte utile cind iti dadeai intilniri pe fundul apei si nu voiai sa o astepti pe curva aia de care erai indragostit mai mult de un sfert de ora.
|n vremurile in care mai eram angajat imi programam concediile in functie de data vreunui concert. Plecam in strainatate nu pentru a face turism, ci ca sa prind o trupa preferata. Festivalul de la Sziget a fost o mare revelatie. Daca la Bucuresti veneau numai dinozauri, line-up-ul ungurilor continea formatiile momentului. |n timp, mi-am vazut live cam toate preferintele musicale, culminind cu Nick Cave and The Bad Seeds anul trecut in Dresda. |n afara de PJ Harvey sI formatii cu vocali decedati, am avut contact sonor sI visual cu tot playlistul care conteaza. Treptat, entuziamul meu de merge la concerte s-a diminuat desI, in continuare, ascult zilnic muzica sI imi trag nume noi. The Sisters of Mercy fac parte dintre trupele care bintuie prin lume de vreo 30 de ani sI au intrat in topul preferintelor mele cind inca mai scoteau LP-uri (Vision Thing, care a fost sI ultimul de studio). Am fost atras intotdeauna de vocile cavernoase, iar combinatia de dance-beat cu riff-uri metal ma ridica sI acum de pe scaun. Nu e prea greu sa nu stii toate piesele The Sisters of Mercy pentru ca au doar trei albume sI ceva cintece pe compilatii. Pentru muzica goth, Andrew Eldritch este ce a fost Tristan Tzara pentru dadaisti. Cunoscut ca nefiind o personalitate prea comoda, Eltridch refuza sa comenteze de ce nu a mai scos un album nou de 20 ani. Ceea ce nu-l impiedica sa porneasca in turnee lungi, ca sI cum ar avea recent de promovat. The Sisters of Mercy nu sint o formatie care s-a reunit sa cinte pentru bani pentru simplul motiv ca nu s-au despartit niciodata. Cu doar doi membri de baza, Eldritch sI drum-machine-ul Dr. Avalanche au continuat sa apara pe scena in diferite formule, confirmindu-sI de fiecare data statutul de cult band. Pe 13 august vor performa in Sibiu, in cadrul festivalului ArtMania. Voi fi acolo, urlind cu voce cit pot eu de cavernoasa: It’s a small world, and it smells bad, I’d buy another if I had back what I paid!”
