uBlog.ro

Poate ca v-ati intrebat de ce ultimele volume dintr-o serie (sa zicem Harry Potter) au mai multe pagini decit primele. De obicei, primul volum e o brosura de 100 de pagini, iar cel de-al cincilea cintareste trei kilograme. La americani si englezi, scriitorii si jurnalistii sint platiti la cuvint. Cu cit articolul/cartea are mai multe cuvinte, cu atit cistiga mai mult. Pentru jurnalistii cu statut de freelancer, acest sistem se dovedeste a fi foarte stimulativ. Ii determina sa acopere cit mai complet un subiect, iar pe editori sa taie cit mai mult. |ntrucit traiesc din scris si in ultimii cinci ani n-am mai calcat intr-o redactie decit in vizita simt nevoia unui alt sistem de retribuire. Nu ca pateul vegetal n-ar fi bun (chiar daca nu sint vegetarian) dar orice exces dauneaza. Acest sistem se bazeaza pe jocul de Scrabble, acel joc care le permite copiilor sa-i ridiculizeze pe adulti atunci cind reusesc sa formeze cuvintul “urechelnita”. Astfel, anumite litere ca J, H, K, Q, W, Z, mai putin intilnite in limba romana, folosite cu larghete, ar putea ridica sensibil valoarea articolelor. Cuvinte ca zarzare, quadrant, kilogram, xilofon quaker, kerosen, haltera, aflate vesnic intr-un con de umbra, ar ar capata, in sfirsit vizibilitate. Cred cu tarie ca, intr-o democratie adevarata, toate literele ar trebui sa aiba aceeasi importanta. De exemplu, cei mai multi romani nu folosesc deloc litera W. Mi-ar placea ca in orice articol pe care il voi scrie de acum inainte sa folosesc cuvintul wolfram, chiar daca fac cronica unui western sau recenzez o carte de poezie. Daca un autor reuseste ca intr-un articol sa foloseasca toate literele rare, va primi un bonus. Secretarul general de redactie va avea instalat un program special de calculat. In incheiere, pentru cei care se plictisesc acum intr-un bar, iata un exercitiu practic: puteti calcula cit as putea obtine pe acest articol, iata valorile literelor: A 1, G9, N1, U1, B9, H10, C1, I1, P2 1, X10, D2, J10, R1, Z10, E1, L1, S1 2 Jo F8, M4, T1, W- 10 lei. Cecul sa fie trimis pe adresa redactiei.

De cite ori vad un baiat cu floare in mina ma induiosez. Se afla intr-un moment important al vietii: la prima intilnire, dupa o cearta care a pus in pericol viitorul relatiei, sau e Valentine’s Day. Oricare ar fi situatia, baiatul cu floarea in mina crede ca tija terminata in petale ii va intari demersul romantic. |ntr-un fel, baiatul cu floarea in mina se foloseste de floare, asa cum un batrin se foloseste de un toiag. |l ajuta sa mearga inainte. Dintr-un alt punct de vedere, planta rupta de care o stringe in palma transpirata e o unealta de vrajire. Daca samanul foloseste plantele in fierturi, baiatul cu floarea in mina o foloseste intreaga, ca pe o bagheta magica. In ambele cazuri rezultatul e nesigur, dar ambele imagini, ale baiatului cu floarea in mina indreptindu-se increzator spre o intilnire si cea a batrinului care arunca frunze sau tulpini intr-un ceaun au intrat in imaginarul colectiv. La citeva secunde dupa intilnire, baiatul cu floarea in mina redevine un simplu baiat, iar fata se transforma in fata cu floarea in mina. |ntre o fata simpla si o fata cu o floare in mina exista mari diferente. |n primul rind, cind se va intoarce acasa, toata lumea va sti ca a fost la o intilnire. Dar pina la acest fericit moment, fata cu floarea in mina va avea miinile blocate pe toata perioada cit dureaza intilnirea. Fata cu floarea in mina va plimba tot timpul intilnirii floarea dintr-o mina in alta. Nu se va simti in largul ei decit in momentul cind o va lasa pe masa ca sa se refugieze in toaleta. Gradul de stinjeneala e direct proportional cu marimea florii. Se cunosc cazuri in care au facut cale intoarsa cind si-au zarit partenerul tinindu-se de o gladiola. Un sondaj facut printre fete a relevat ca ghiocelul pare cea mai potrivita floare pentru primele intilniri. Poate fi purtat cu usurinta, pierdut prin buzunar, mascat de telefon, ascuns in tocul de ochelari. Dar ghiocelul e o floare de sezon. E cazul ca florariile sa se adapteze la cerintele contemporane si sa ofere sortimente noi de flori, care sa le reduca forma intr-atit incit sa ramina doar un simbol: floarea pliabila, floarea comestibila, floarea telescopica, floarea gonflabila si, minunea tehnologiei, floarea-holograma.

O familie isi construieste o casa in totalitate ecologica. Fermieri americani propun alternative la sistemul alimentar industrial. Portretele unor cunoscuti activisti care au luptat si lupta pentru protectia mediului. Populatii de indigeni afectate de incalzirea globala sau de rapacitatea si indolenta firmelor multinationale. O ancheta despre cit de echitabil este comertul echitabil. Efectele consumerismului: gunoaiele din gospodarii. Cam acestea sint subiectele documentarelor prezentate la cea de-a doua editie a festivalului Green Planet Blues desfasurat, ca si anul trecut, la Sinaia. De ce la Sinaia, nu-mi dau seama, pentru ca este locul perfect ca acest tip de eveniment sa treaca neobservat. Singurii spectatori sint jurnalistii, organizatorii si, in seara deschiderii, citeva notabilitati locale. N-am cunoscut pe nimeni care sa vina special la Sinaia ca sa vada aceste filme. Cei care vin la ski nu par dornici sa petreaca macar doua ore in minunata si racoroasa sala a Casinoului. Nici macar faptul ca Sinaia este o rezervatie pentru hiturile din anii 90 si ca playlist-urile din discoteci sint aceleasi in fiecare seara nu pare sa justifice alegerea. De obicei am o problema cu filmele dedicate mediului. Sint teziste, sustin puncte de vedere unilaterale si se marginesc la insiruirea de catastrofe si repercusiuni ale prezentei umane pe Pamint. Daca in copilarie as fi stiut ca serialul Captain Planet e rezultatul unei initiative ecologiste, nu m-as fi uitat la niciun episod. Cu toate acestea, dupa trei zile de filme, nu mi-am putut retine un sentiment nelinistitor legat consecintele expansiunii civilizatiei occidentale. |mi doresc ca istoria umanitatii sa contina un mare proces in care in boxa acuzatilor sa fie adus omul alb. Poluarea ar fi doar unul dintre capetele de acuzare. Deschiderea acestui proces ar aduce o reparatie simbolica tututor populatiile eliminate cu cruzime din motive religioase si economice, tuturor celor socotiti non oameni doar pentru ca nu aveau aceeasi cultura si aceeasi culoare a pielii.

|n 1907, in timp ce taranii pozau pentru tabloul cu acelasi nume si scenografii de atunci aranjau o rascoala pentru fundal, D. Draghicescu a publicat o frumoasa carte cu titlul “ Din psihologia poporului roman”. E instructiv sa afli cum se priveau romanii pe ei insisi acum o suta de ani. Si e o incintare sa citesti un volum scris intr-o limba de o dulceata si naivitate direct proportionale cu ideile transmise. “Neamul romanesc, fruct al imbinarii si casniciei daco-romane linga Carpati si dunare, este un copil ramas orfan de la nastere, caci parintii lui murira chiar in ziua in care el vazu lumina zilei. Asa nascut, fu un orfan fara familie, fara rude, parasit pe drumurile pe cari se napusteau navalirile barbare din Asia spre Europa. Unii din acesti drumeti, cari se gasira mai omenosi, culesera orfanul de pe acele drumuri, il adoptara in familia lor prea numeroasa si cotropitoare, ii detera primele ingrijiri. Acesti drumeti sint negresit slavii si bulgarii cari nutrira cu laptele lor, cu propria substanta sufleteasca acest orfan etnic si-I indreptara primii lui pasi pe calea vietii asezate si organizate.. Sufletul romanesc era cu totul lacom de un coprins care-i lipsea, si pe care acesta trebuia sa-l ia de unde va putea. El se imbiba cu umezeala si lichidul sufletesc slavo-bulgar pina la saturatie. Poporul roman, in mijlocul populatiilor slave organizate d ebulgari, se conduse in chip firesc, intocmai ca un burete stors si uscat pe care-l scufunzi intr-un vas cu apa sau il pastrezi intr-o atmosfera plina cu vapori. |nainte chiar de a intra in adolescenta, orfanul fu bagat in ucenicie la turci. Aceasta ucenicie avu urmari foarte simtitoare pentru dezvoltarea sa sociala si sufleteasca.” |ntre timp, orfanul a mai ucenicit la ceva stapini si a ajuns adult, dar tot comportament de orfan are. Asa ca ar fi cazul sa faca sedinte de analiza tranzactionala. Ajuta.

In 1996, pe scena de la Brit Awards, Michael Jackson, inca in mare forma, cinta Earthsong. Pe finalul piesei ramine in haine albe care stralucesc in lumina reflectoarelor. Pe scena se ivesc copii imbracati zdrentaros pe care Michael ii binecuvinteaza ca un Mesia contemporan. Saruta un rabin pe frunte. A fost prea mult pentru vocalul formatiei Pulp care n-a mai rezistat si a invadat scena, arat\ndu-[I fundul dar fara sa-si dea pantalonii. “Actiunea mea a reprezentat o forma de protest fata de felul in care se vede Michael Jackson ca un fel de Iisus inzestrat cu puterea de a vindeca. Pur si simplu nu m-am putut abtine”a declarat Jarvis Cocker care nu mai avea nevoie de a atrage atentia, hiturile Common People si Disco 2000 impunindu-i drept lideri, alaturi de Suede siBlur, in curentul brit-pop care in acei ani isi traia momentele de glorie. Prezenta scenica, ochelarii cu rame groase, tinuta impecabila, modul in care isi susura soptit dar ferm versurile cu implicatie sociala il transforma pe Cocker intr-un invitat permanent al emisiunilor de televiziune. I se ofera propriul show, devenind gazda unei emisiuni despre arta, Journeys into the Outside sI calatorind in toata lumea pentru a se intilni cu artisti underground. Pulp mai scoate un un LP greoi, dar cu sclipiri, din care iti ramine in minte pianul din piesa care da titlul albumului, This is Hardcore. Urmeaza We Love Life, o adunare de cintece lungi si lalaite, marcind interesul lui Jarvis pentru natura. I-am vazut in concert acum sapte ani. Promovau cintecele de pe acest album plictisitor, asa ca n-am tresarit decit la bis, cind au cintat Common People. Pulp se desfiinteaza, Jarvis trece pe colaborari. Are, printre altele, o aparitie senzationala in videoclipul lui Nick Cave, Fifteen Feet Under White Snow, intr-un nor de fum, in stilul caracteristic, adica hipnotic, dar fara sa pozeze in vreun lider spiritual. Din primul album solo iese in evidenta Cunts Are Still Running the World, cu un videoclip facut special pentru karaoke. Departe de dandy-ul din anii ’90, Jarvis arata ca un rocker, cu barba grizonata si plete. L-am recunoscut luna trecuta (nu ca m-ar putea contrazice cineva) pe un trotuar in Shoreditch, un cartier londonez. Further Complications suna a rock lejer-brut, de garaj, la sute de mile distanta de clapele delicate din Underwear sau Something Changed. Dupa moartea si canonizarea lui Michael, intrebat daca MJ a fost un performer de geniu, dupa o clipa de ezitare a raspuns “a inventat …moonwalk-ul”. Ma intreb daca Jarvis Cocker a avut vreodata un cosmar in care era intrupat intr-o femeie de 70 de ani, cintind intr-o discoteca din Herastrau linga un individ cu parul rar pe nume Mihai Constantinescu.

Soho, in fata barului O’Neil, un bodyguard ii spune amicei mele ca nu poate intra daca nu-si scoate bandana care-i prinde parul. Nu inteleg nimic din ce spune, are un accent extrem de puternic. In cele din urma, dupa ce afla ca stam cit sa bem un cidru (4 lire), ne lasa inauntru. La toaleta, un negru aflat linga chiuvete ma intreaba cum ma simt. Ii zic ca bine, el imi citeste ce scrie pe tricou (the cure, CHIU-AA). Nu prea pot sa ma pis in prezenta unui om atit amabil care asteapta rabdator sa termin ca sa deschida robinetul si sa-mi toarne sampon in palma. Ii las 10 pence pe o farfurie unde se afla monede mult mai mari. Mi s-a facut foame, intram intr-un Tesco de unde imi cumpar piine si brinza. Mi-as lua si o bere, dar n-am unde sa o beau, e interzis sa bei pe strada. E uimitoare lista de interdictii din spatiul public. Intram in clubul Punks unde in fiecare marti se pune indie. Clubul nu arata deloc punk, e chiar destul de stylish. Citiva angajati freaca tot ce e suprafata lucioasa cu niste suluri uriase de hirtie. DJ-ul sta cu barbia sprijinita de geam. E pustiu la ora 10 seara, la o singura masa mai sint alte trei persoane. Apoi intra ei, perechea de japonezi, si Punks se transforma intr-o scena din Mystery Train. N-au nicio treaba cu ce e in jur, si-au luat de baut si danseaza unul in fata celuilalt intr-un mod total… ne-european. Se misca bine, se unduie, se rotesc, schimba pozitiile. El are peste 40, imbracat in costum, camasa, probabil ca si-a lasat diplomatul la garderoba. Ea are ochelari cu rama groasa si pare de -20. Apoi apar ele, cele doua cocalare englezoaice care au luat probabil lectii de dans de pe internet. Sint puse pe spectacol, isi ridica tricourile, par sa fi venit cu ceva alcool la bord. Uneia ii cade paharul din mina, pur si simplu, ca si cum ar fi fost legat de o ata pe care cineva a tras-o brusc. Sint impreuna cu un tip care prefera inca sa bea si le mai pupa in pauzele de dans. Cele doua par neobosite, navalesc peste japonezi, ii invaluie, ii separa, ringul e umplut de cele 4 personaje jarmuschiene. Alte doua fete, mai elegante, urmaresc ca si noi virtejurile de pe ring. La urmatoarea piesa li se alatura, miscindu-se fantomatic, in deplin contrast cu cocalarele, apoi parasesc ringul si clubul. Ceea ce facem si noi. Merg pe jos pina in Belgrave Square, pe Oxford Street se lucreaza, si constat ca ploaia londoneza din zilele precedente mi-a fisurat definitiv incaltarile.
(avanpremiera 24fun)

Tot ce conteaza in viata sint aparentele
cu exceptia momentelor cind nu conteaza
Am scris recent despre anticariatul de pe Mintuleasa si povesteam ca nu mai intrasem acolo din anul in care m-am mutat in Bucuresti (1999). Ei bine, banuiesc ca in afara celor sapte fani de sex feminin care-mi lasa in fiecare zi, prin rotatie, cite o piesa de lenjerie in cutia postala, mai nimeni dintre cititorii acestui text nu-si va aduce aminte despre precedentul. Scriam ca, reintors din Berlin dupa ceva vreme, am reintrat cu emotie in anticariat si am citit nu stiu ce care legenda romaneasca cu arici. Aiurea. Legenda aia o compusesem din amuzament, acum ceva vreme, in timp ce invatam la un examen la antropologie symbolica. E drept ca am ajuns acumdoua saptamini in apropiere de Mintuleasa, dar eram in visita la prietenul meu, Vali Crisbasan, care tocmai gatise o excelenta musaca. Vali gateste mai bine decit sora mea, ale carei talente culinare au fost recunoscute de toti cei trei soti cu care a impartasit diferite perioade ale vietii. Singurul pe care l-am placut cu adevarat a fost Andrei, care ma lua duminicile la pescuit, desi nu suportam sa vad pesti zbatindu-se in cirlige. |i povesteam intimplari din viata mea, iar el imi daruia citiva crapi pe care-I prezentam ca fiind prinsi de mine. }inetI minte cind am scris de faptul ca am cazut la calarie, in perioada cind eram copywriter intr-o mica agentie de publicitate? Ei bine, acest lucru nu mi s-a intimplat mie, ca si multe alte evenimente pe care le-am descris in aceasta rubrica in ultimii cinci ani de zile. Simt ca e momentul sa fac anumite marturisiri, e timpul sa ma confesez in fata voastra. |n primul rind, Jean-Lorin Sterian este un pseudonim. Tipul cu palarie din poza alaturata este un amic bun, prieten din copilarie, care acum locuieste in Noua Zeelanda. Doar cei apropiatI stiu ca sint un barbat de inaltime medie, mai degraba scund, familist convins, care nu iese niciodata in oras. O buna parte dintre articolele de pina acum au fost scrise de sotia mea care, spre deosebire de mine, este inteligenta si mai cultivata. O alta parte imi sint trimise de pe o adresa necunoscuta, iar eu le retransmit mai departe in redactia 24Fun, fara nici macar sa le mai citesc. Mai ramin cam 8% texte scrise de mine.Cu ce ma mai ocup? Cine sint? Ce fac in weekenduri? Asta ma intreb si eu.
(24fun)

V-ati asezat pe scaunele din lemn de pin netratat, cioplite de doi mestesugari, tata si fiu, timp de sase luni, intr-un total respect pentru padure. Pe fata de masa tesuta manual de ex-junkies se afla farfurii din carton reciclabil si tacimuri provenite din arme capturate de la teroristi si topite. Omleta din farfurie, prajita in ulei extravirgin de masline, e facuta din oua aduse dintr-o crescatorie de pasari de pe malul Siretului. Gainile au fost hranite cu graunte provenite din porumb nemodificat genetic, crescut pe muzica clasica pe cimpuri unde s-au folosit doar ingrasaminte naturale. Toate pasarile din crescatorie traiesc in spatii largi, luminoase, inconjurate de cocosi iubareti si prin fiecare ou pe care-l produc isi exprima bucuria de a trai. |n paharele din sticla facute de fosti copii ai strazii, deveniti acum mici meseriasi, straluceste in lumina soarelui ecologic vinul rosu bio, cu un continut infim de zahar, ai carui struguri au fost zdrobiti de calciie curate de fecioare. Clinchetul paharelor e tulburat de zgomotul a doua biciclete care tocmai s-au ciocnit. Unul dintre biciclisti, purtind un maieu alb de in peste care se afla un lant aurit provenit dintr-un hard extern reciclat se indreapta spre celalalt cu un obiect lunguiet in mina. Plin de amabilitate, il ajuta pe acesta sa-si umfle roata, dupa care pleaca impreuna sa vada varianta animata la Zeitgeist. O picatura de vin rubiniu cade peste ghetele din colectia Earthcares, fabricata in proportie de 80% din material reciclat, ceea ce reprezinta o reducere cu 15% a emisiilor de gaze cu efect de sera, dar nu-ti pasa pentru ca e prima linie de incaltaminte care, in loc sa fie aruncate dupa ce se uzeaza, pot fi reciclate. E extrem de relaxant sa stii ca tot ce e in jurul vostru e certificat ecologic. Te uiti la persoana din fata ta, provenita dintr-o familie dezbinata, rezultatul unor intimplari nefericite, al carei destin are un inalt continut de tragism si al carei comportament afecteaza cu 45% viata celorlalti, tragi adinc din tigara in care ai indesat ceva ierburi aromate, ii privesti chipul luminos, datorat cremei care contine ceara de albine, ulei de jojoba, unt de cacao, extract de catina, ulei esential de levantica si rinjesti ecologic.
.

Berlinezii tin sticla de bere in mina asa cum noi purtam fulare iarna. E practic o prelungire a palmei. Sticla de bere il insoteste oriunde, in spatiul privat sau public. Zeci de ani de relaxare in privinta consumului alcoolului in locuri publice au dus la integrarea in comportamentul obisnuit al gestului de a da pe git o bere intre doua statii de metrou. Actiune pe care turistii o fac ori prea crispat, ori prea accentuat. Sticla goala de bere de pe trotuar este unul dintre simbolurile autentice ale Berlinului, in detrimentul imaginii stilizate a ursului si a lui Ampelmann, omuletul-semafor. Daca vizitatorii actioneaza din nepasare fata de un oras care se mindreste cu stilul sau trash, berlinezii lasa sticlele pe strada pentru ca stiu ca vor fi culese de cineva. De recuperatori. Nu stiu cum le spun nemtii, nu stiu ce si-au dorit sa se faca acesti oameni cind erau copii, dar stiu ca viata lor este centrata in jurul sticlelor goale. |n supermarketuri, berea nu se invecineaza cu vinul sau spirtoasele, ci cu standul de racoritoare. Tot in supermarketuri se afla niste hardughii care inghit rodul asfaltului Berlinului in schimbul unui bon care se transforma in produse sau bani. Din sticle se poate trai. Strinsul lor devine scop, dar si mijloc. Mai degraba invers. Cele mai bune recolte se obtin in diminetile de weekend. Recuperatorii pindesc pietele, terasele, barurile, trotuarele, stau adesea printre petrecareti, plimbindu-se printre ei cu gratia speciei de pasari care traieste printre crocodili, hranindu-se cu resturile de mincare ramase intre dinti. Se intimpla sa nici nu apuci sa pui sticla jos ca o femeie in virsta sau un barbat neras o ridica zimbindu-ti politicos si zicind danke. Zic danke de sute de ori intr-o noapte. Sticlele se aduna in sacose, cosuri, carucioare. Toate vehiculele capabile de transport se burdusesc cu sticle. Cistiga cei care au vehicule mai mari si mai rapide. Ziua ii vezi in supermarketuri, impingind rabdatori sticla dupa sticla intr-o gaura afla in mijlocul unui hardughii: 8 centi sticla de bere, 25 centi sticla de plastic.
*
dupa aproape trei luni petrecute in berlin, mi se pare firesc ca filmul dupa romanul lui houllebecq, “particulele elementare” a fost regizat de un german.

Pe vremea cand sifonierele mai adaposteau blugi Pyramid, euro-dance-ul inca mai avea fani in orasele mici si mijlocii, iar calatoria cu trenul dintre Constanta si Bucuresti dura de doua ori mai putin ca in prezent, un tanar aflat in ultimul an de facultate la un profil dubios, filosofie-jurnalistica, intra si se aseza pe scaun in redactia unei reviste glossy. In acele timpuri indepartate, revistele de acest gen, destul de putine, aveau tiraje care insumau numarul de copii vandute astazi de mai multe cotidiane. In fata junelui si-a deschis larg portile lumea glossy, cu articole ei vesnic rozalii, cu interactiunile cu oameni pe care-i stia de la televizor (la inceputul anilor 2000 mai avea televizor), cu invitatii la cockteiluri, pupaturi amicale in fund de PR-i si deplasari in strainatate pe cheltuiala unor companii celebre.
Anii au trecut, tanarul ziarist a tot schimbat redactiile pentru ca jurnalistii sunt ca fotbalistii, merg unde ofertele sunt mai bune. Revistele glossy sunt un fel de fecioare de fier ale caror pereti restrictivi sunt construiti dintr-un material dur numit target. Acesta e furnizat de publisher si turnat cu mai mult sau mai putin talent in pagini de redactorul-sef si subalternii sai. Cam toate isi vindeau farmecele unui public educat, cu varste intre 18-40, venituri medii si peste, plini de viata, dar devreme acasa, cu exceptia sambetelor. Promovau Barbatul… sau femeia… (aici completati cu brandul revistei) turnand niste valori universale care nu difereau de la un brand la altul decat prin formulari. Glossy vindeau savoire fair, insa tinta reala nu a fost niciodata publicul, ci vesnicgreudemultumitul grup de plasatori de media din agentii. Tirajele jalnice din ultima vreme nu sunt doar consecinta crizei, ci se datoreaza faptului ca publicul nu mai inghite blah blah frumos ambalat.
Jurnalistul (ajuns si redactor-sef de cateva ori) a carui tinerete s-a scurs intre copertele glossy ca rimelul unei vedete care mai apare doar pe coperta de la Rebusache, n-a putut sa uite niciodata ce a auzit de la cineva cu destula experienta in presa: „frate, astia ne dau bani si noi le dam hartie colorata“. E cea mai buna descriere a revistelor glossy pe care a auzit-o vreodata.