in 2011 m-am uitat compulsiv la filme.
poate si pentru ca am iesit din ce in ce mai rar din casa.
singurul loc in care am mers constant a fost casa lui edi, la jam session-urile cu dilletant gathering. am avut acolo fost citeva momente bune.
avind bas acasa, am inceput sa fiu mai putin diletant. pe linga piesele aparute in timpul jam-urilor, am compus si citeva piese.
imi doresc sa am un computer mai bun, pe care sa-mi instalez un program de facut muzica si sa le lucrez. e cam singurul lucru care-mi trezeste entuziasmul.
am inceput sa ma uit la seriale. six feet under ramine preferatul meu.
am stat doua luni in strainatate. mi-a placut parisul, mai putin ultima saptamina, in care am asistat cum o persoana cunoscuta a innebunit treptat. a fost o perioada socanta care m-a marcat multa vreme.
am mai stat o luna in roma. cu exceptia apartamentului in care am locuit si ale momentelor cind am fotografiat neonul lorgean theatre prin diferite colturi turistice ale orasului, nu m-am simtit deloc in largul meu in orasul ala.
am scos volumul de antume, la mai bine de 4 ani de la ultima carte.
pare destul de bine primit, cel putin in blogosfera.
am fost tot anul intr-o singura relatie, ceea ce constituie o premiera pentru ultimii cinci-6 ani. n-a fost deloc usor.
in decembrie am inceput, pentru prima oara in viata, sa citesc carti de poezii.
am inceput sa scriu un ciclu de ceva ce seamana cu poeme despre perioada petrecuta in berlin. lorgean theatre a mers bine. se suprapune in continuare peste garsoniera mea.
cind ma gindesc la 2011 simt o mare oboseala.
de ceva vreme nu prea mai reusesc sa ma relaxez.
si am sentimentul ca partea cea mai buna a vietii s-a scurs deja.
In textul din 24fun publicat pe 1 decembrie, la sapou, in loc de “antropologia loisir-ului” a aparut scris “antropologia loaisir-ului”. Desi o semnalasem din timp, corectura n-a mai apucat sa fie facuta (pe print). Acum 6 luni, pe 28 iunie 2011, in loc de “pistolet” am scris “pistlet”. |n cel din 15 aprilie 2011, in loc de “pisicuta” a aparut “pisicusa”. Pe 4 martie 2010, in loc de “am vrut sa urc pe barca” de fapt voiam sa spun “am vrut sa ma urc pe banca”. |n textul din 2005, intitulat “Muieti sint posMaggii?” Will Delvoy e de fapt Wim Delvoye. |n februarie 2009, intr-o discutie, am zis “in cartea care am citit-o” in loc de “in cartea pe care am citit-o”. Chiar in ziua in care scris acest text aproape ca am spus “autostrade” in loc de “autostrazi”. |ntre anii 1990 si 2011 am pronuntat adesea cuvinte gresite (si cu accent groaznic) in limba engleza, pe care le-am presarat nonsalant in conversatii. Cu siguranta , l-am citat gresit pe Sartre in loc de Oscar Wilde. Sau invers. Habar nu mai am cine a spus “Tot ce conteaza in viata sint aparentele”. Prima varianta a textului “8 ore”, publicata pe site-ul lui Andrei Gheorghe este, practic, o antologie de greseli gramaticale. Daca fost comentata pentru continut la cursurile facultatii de jurnalistica, ar fi putut fi comentata la fel de bine si la orele de sintaxa de la facultatea de litere. Pe 18 august 2007 am urcat intr-un autobuz gresit. Era joi. |ntr-o povestire din prima mea carte, am folosit cuvintul “firman” crezind ca este arhaismul pentru firma (de magazin). Cind am trimis primul comunicat de presa al Grupului Sanitar, l-am presarat intentionat cu greseli. A fost publicat intocmai. |n 2003, cind prietena mea de atunci mi-a sugerat sa ne mutam impreuna am zis in mod eronat “da”. De cite ori tastez cuvintul performance imi iese “perfromance”, iar in loc de “format” scriu “fromat”. Acum citiva ani am descoperit ca, desi le gindesc cind construiesc in minte frazele, din textele mele lipsesc adesea prepozitiile si marea majoritate a cuvintelor din doua litere. Ma intreb daca este vreo forma prepozitionala de dislexie.
Sugaci fiind, scutece murdaream. S-a intimplat de citeva ori ca, in loc sa pling cu “oaaaa”, am plins gresit “oauaah”.Si uite asa. Si-am incalecat pe-o sa. Si v-am spus povestea mea. |n acest text, nici ca ma indoiesc, macar o eroare (sintactica sau semantica) - tot s-a strecurat. Dar nici ca-mi pasa, v-am pupat
Christvertising. Sediul central se află la Vatican. Are filiale în toată lumea și un singur patron. Cu siguranță, ați auzit de el, chiar dacă nu se arată niciodată. Niște răuvoitori susțin chiar că nu există și că afacerea e condusă de executivi. În primele secole, agenția a avut niște new business manageri formidabili, dar în ultimul timp au cam pierdut teren în fața concurenței. Ca să te angajezi la Christvertising trebuie să cunoști pe de rost brand-book-ul pe care patronul l-a dictat directorilor generali. În agenție domnește permanent o liniște pioasă. În lumina filtrată de vitralii, angajații, purtînd haine simple, nebranduite, stau în fața computerelor, o serie limitată Apple, cu mărul nemușcat. În încăperea rezervată creativilor, un tînăr cu părul lung ascultă în căști white-indie-rock în timp ce retușează o epifanie a sfîntului Lorgean. Doi copywriteri joacă badminton. Fluturașul zboară grațios peste birouri. Cel care cîștigă punctul îi cere scuze celuilalt iar acesta îi întoarce și cealaltă față a paletei. După terminarea meciului revin fără grabă la lucru. Au o eternitate înainte. Rezultatele muncii lor le întîlniți pe felicitări, calendare religioase, flyer-ele cu “unde-ți petreci veșnicia?”, mailuri. Piscurile creației sînt atinse în sms-urile pe care le primim cu toții de Paști și Crăciun: “Hristos a înviat!” Bucurii în suflet și bunătăți pe masă! Și sănătate pentru a cinsti cum se cuvine un Paște luminos!”, “Pe vremuri oamenii aveau cruce de lemn și inimă de aur. Fie ca învierea Domnului să ne readucă aurul în suflet.” “Iepuraș pufos și darnic vă doresc” sau “Crăciunul să nu îți aducă numai bucurii digerabile, beutură, fete, cai putere și amintiri din copilărie”! Amin!
dupa o perioada agitata, plina de dead-line-uri si evenimente de organizat, m-am urcat in trenul de constanta care face acum, din nou, doua ore si jumatate.
pe drum am citit ghergut si am ascultat ultimul saul williams.
urmatoarele patru zile le-am petrecut in marea majoritatea a timpului in pat si la bucatarie, fara sa simt insa ca lenevesc, deoarece mi-am facut o sumedenie de notite pentru viitoare proiecte.
cele citeva iesiri si intilniri m-au facut sa ma bucur, prin comparatie, de alegerile pe care le-am facut pina acum.
constanta ramine acelasi oras plin de interlopi si cocalari in care m-as fi stins rapid.
la intoarcere am ascultat dEUS si am terminat orasele noptii purpurii de burroughs care, ca si toate celelalte texte ale lui, nu m-a prins in niciun fel.
rubrica din 24fun (din 2004) si lorgean theatre (2008) sint proiectele in care sint implicat de cel mai mult timp. de-a lungul anilor am facut tot felul de lucruri, in domenii diverse, dar de doua ori pe luna am scris texte de 1500 de semne si, cu frecventa inegala, am organizat reprezentantii pe sipotul fintinilor.
intre spectacole au fost pauze si de patru-cinci luni, dar am avut si doua piese in aceeasi zi.
aseara am aniversat prin home alone, piesa care a creat practic lorgean theatre. ultima oara se jucase in aprilie 2009.
a fost o aniversare, o comemorare si un act dramatic de deces in acelasi timp pentru ca mi-am dorit sa marchez sfirsitul unei perioade.
insa, in timp ce asistam la spectacol, nu ma puteam abtine sa nu ma gindesc ca se sustine in continuare. cam acelasi lucru l-au simtit si catalina, lala si andrei. intr-un fel, mi-am dorit ca home alone sa fie jucat in primul rind pentru noi, pentru a ne compara experientele.
eu ma regasesc destul de putin in cel care eram in decembrie 2008.
am avut parte de un public cald si deschis.
la sfirsit, fiecare spectator a primit un borcan cu compot/gem facut in casa si o fotografie cu neonul lorgean, pe care am inceput sa-l pozez in diferite orase de prin lume.
ca de obicei, desenele au fost facute de gilu.
o buna parte dintre obiectele singuratii strinse in cele 8 reprezentatii au fost redistribuite. desi stateau inchise in cutii de carton, acumularea lor devenise destul de apasatoare.
|n ani omenesti, Pusuke ar fi implinit in scurt timp 118. Ar fi povestit lucruri din primul razboi mondial, ar fi incurcat frigiderul cu bideul, ar fi dat din minute la emisiunile cu animale (sic!) si s-ar fi plins de tinerii din ziua de azi, adica de tot restul lumii. Dar Pusuke nu ar fi putut face toate astea pentru ca este sau, mai précis, a fost - ciine. Cel mai batrin ciine din lume. Departe de legile neomenoase (dublu sic!) romanesti, aflat in Tokyo, dupa o viata lunga si linistita, inceputa in 1985, anul in care citeam cea mai buna editie din Almanahul Copiilor si ascultam Sandra la pick-up, Pusuke, ca si Veronica, s-a hotarit sa moara. {tirea a circulat pe tot mapamondul, la concurenta cu vestile negative despre euro. Astfel ca, dupa dezbaterile ingrijorate despre perspectivele sumbre ale economiei mondiale, discutiile s-au terminat cu comentarii despre fabulosul destin al lui Pusuke. |mi pare rau, nu ma pot abtine sa nu folosesc cit pot de des numele lui Pusuke, cind scriu Pusuke pur si simplu parca ma mingaie cineva pe crestet. Acest eveniment mediatic deschide pirtie unei potentiale avalanse de stiri de acelasi calibru: moartea celei mai grizonate vrabii din lume, decesul celui mai batrin curcan din Europa, disparitia celui mai virstnic tintar, ajuns pe lumea cealalta la venerabila virsta de trei saptamini si inevitabil, trecerea in nefiinta a celui mai matusalemic motan care a lenevit si mieunat vreodata in locuintele omenesti. Dar am si eu o stire cu un ciine: in fata scarii mele sta, de mai bine de un an, unul care seamana foarte bine cu lupoaica din binecunoscutul grup statuar. Desi e intreg, primeste multa mincare si atentie de la toata scara, n-am vazut in viata mea un ciine mai trist. De cite ori trec pe linga el si ma priveste cu ochii aia, ma simt prost pentru ca traiesc. Poate ca-i e dor de Pusuke.
(avanpremiera 24fun)
acum doua seri, dupa ceva timp, am ajuns acasa la edi si am reluat activitatea dilletant gathering. pe la ora 2 ne-am dat seama ca tocmai fusese ziua romaniei si am propus sa incercam sa cintam “desteapta-te romane”.
desigur, la ora aia si in starea in care ne aflam nimeni nu-si amintea versurile asa ca a iesit o varianta care contine doar prima strofa, intr-un stil dark psihedelic care i-ar scula din morti pe anton pann si andrei muresanu. respect!
*
in documentarul lui cameron crowe despre pearl jam e filmata o gasca de fani care vorbesc despre trupa si numarul de concerte la care au fost de-a lungul timpului. unul dintre ei, aratind spre un altul, exclama: uite el a venit tocmai din bucharest sa-i vada.
iar tipul, usor vexat: budapest, not bucharest!
multumim, cameron!
