uBlog.ro

in dimineata asta am terminat de rescris “8 ore”.
mi-a luat ceva timp.
am pornit de la textul initial, cel publicat pe site-ul lui andrei gheorghe. varianta din lorgean e scurtata si contine, introdusa nefericit, dupa cum mi-au spus cititori, povestirea roxana si mistria care, de altfel, a fost singurul text publicat in playboy ca scriitor si nu ca angajat. acesta este si motivul pentru care am integrat-o intr-o nuvela care trateaza viata mea de redactor de revista glossy.
astfel ca, initial, mi s-a parut justificat introdusa, deoarece personajul se tot plinge de faptul ca nu mai e in stare sa scrie literatura. daca ar fi scris, consideram eu, ar fi scris ca in “roxana si mistria”. de asemenea, incercam sa mai presar fictiune printre prea desele momente auto-biografice.
in acei ani, nu mai stiu (mai degraba, nu mai vreau sa stiu) de ce, luam scrisul foarte in serios.
chiar credeam ca asta e rostul meu in viata.
de unde si caderile provocate de faptul ca eram intr-un blocaj prelungit.
cind m-am apucat de rescris, m-am deprimat aducindu-mi aminte de perioada aceea.
m-am intrebat la ce-mi trebuie sa rascolesc printre atitea amintiri neplacute.
apoi m-am enervat vazind cit de plin de greseli era textul.
pe andrei gheorghe il reintilnisem, coincidenta (pentru cei care stiu “8 ore”), la festivalul de la sziget. nu stiam ce sa fac cu povestirea, la care inca lucram, si cind mi-a spus sa i-o trimit am apasat pe send ca si cum as fi tinut in miini un vas fierbinte.
“8″ ore a fost citit si comentat la vremea lui (2003) de mai toti cei care lucrau in mass media, in special cei din mediapro, trust de care tinea playboy-ul atunci (din cite am inteles, de curind s-a reintors la matca). stiu ca ajunsese si la sirbu pe birou. mi s-a spus ca s-a discutat la seminarul tinut de sorin stoica la facultatea de jurnalistica.
pentru a reintra in atmosfera, am recitit din jurnalul tinut in 2002-2003.
o lectura deloc optimista.
datorita celor patru ani petrecuti la playboy am ajuns sa fiu refractar la orice tip de viata de birou.
desi am mai rezistat doi ani in presa si am mai avut ulterior contacte sporadice cu media, n-am mai fost niciodata in stare sa ma intorc la un serviciu care se presupuna prezenta zi de zi.
imi amintesc cit de greu mi-a fost sa ma desprind de job-ul ala nenorocit, pentru ca nu-mi inchipuiam ca exista si altceva in afara de redactii si cockteil-uri.
imi doream sa fiu dat afara pentru ca nu eram in stare sa iau decizia de a pleca.
ceea ce s-a si intimplat.
ce regret si acum e ca faptul ca am respirat prea mult in atmosfera de life-style si ca am considerat micile avantaje ale meseriei mai importante decit sanatatea mintii.
as fi putut sa-mi scurtez chinurile mult mai rapid.
am pierdut citiva ani din viata si scrierea unui text de 28 de pagini nu justifica totusi existenta lor.
dupa ce am iesit de pe cararea ingusta a jurnalismului glossy, mi-am inceput, practic, viata. aveam 30 de ani.
mi-am cumparat o casa pe credit (desi nu mai aveam serviciu), am plecat in maroc ca voluntar ca sa ajung in desert. in timp am inceput sa descopar lucrurile care imi plac si ma intereseaza cu adevarat. sint foarte multe.
in ultimul an de facultate (jurnalistica) am lucrat la unica, iar dupa licenta, si o vara singuratica, m-am angajat la playboy.
era singurul drum pe care-l stiam.
am rescris “8 ore” cu placere, total detasat, ca un gradinar care avea de plivit o gradina plina de buruieni. contextul in care a aparut, frustrarea incontinenta il faceau adesea incoerent. tonul furibund, folosit de personajul principal cind isi descrie seful (iata cit de detasat sint) nu era intotdeauna si literar. sper ca am rezolvat aceasta problema.
“8 ore” ramine cel mai autobiografic text pe care l-am scris (si publicat vreodata).
urmeaza sa fie tradus in engleza si “urcat” pe amazon.
mi-ar placea sa devina cindva un film.

vin in primavara la bucuresti.
chinawoman, nu si batrineii din video.

de ceva vreme tot primesc carti de poezie
m-am apucat sa le citesc
pe ultima am primit-o aseara de la george
ne-am cunoscut intr-o tabara de iarna in ‘91 sau ‘92
nu ne-am mai intilnit de atunci.
pina aseara, cind am dat peste el sau invers la cafeneaua literara a institutului francez, aflata vizavi de standul herg benet
unde isi lansa o carte “parti juvenile, intinse”
inghesuit intre patru femei care l-au ridicat in slavi ce mare poet este si ce minune ca a debutat in poezie la 37 de ani
parca-l devorau cu cuvinte dulci.
o sa mai astept niste ani ca sa debutez in poezie dupa 40
la lansare n-o sa las sa vorbeasca nicio femeie
cu asta am ramas eu de la editia gaudeamus 2011

cu zece minute inainte de a ajunge in sala din cadrul facultatii de film din cluj am aflat ca trebuie sa tin prezentarea despre lorgean theatre in limba engleza.
din fericire, pentru ca a fost foarte din scurt, n-am avut timp sa ma panichez.
desigur, din gura a iesit altceva decit ce-mi propusesem sa expun.
un fel de stand up comedy.
nu cred ca am parut un individ care-si ia in serios spatiul independent de care se ocupa (asta era tema). mai ales cind esti intrebat care e motivatia pentru care faci ceea ce faci iar eu am raspuns ca sint un tip lenes si, in loc sa ies din casa ca sa merg la teatru prefer sa fac teatru la mine.
acum vreo doua luni am fost invitat la noaptea bibliotecilor. publicul era format in intregime din batrinei. a trebuit sa le vorbesc despre lorgean si hipsteri.
ca si cum as fi vorbit despre sah in vestiarul de la steaua.
aseara, alaturi de autor si alti invitati, am prezentat romanul grafic stigmata intr-o noua librarie din romana, bastilia. dupa experientele precedente, de data asta m-am trezit ca abia asteptam sa zic ceva despre carte.
scriu despre asta pentru ca, in orice situatie, prefer sa scriu dedicatii decit sa vorbesc in public.

in seara asta, in timp ce traversam calea victoriei, mi-am auzit strigat numele si cind m-am intors, o fata a scos limba si a trecut pe partea cealalta rizind.
sweet.

trei zile de cluj.
prezentare lorgean theatre in cadrul temps d’images.
trei zile departe de bucuresti si de internet.
zece ore pe tren de citit si de vazut filme.
desi as avea nevoie de o saptamina de nevorbit cu nimeni.

cind a inventat fonograful, edison si-a inchipuit ca una dintre intrebuintarile sale (dintr-o lista de vreo zece) va fi inregistrarea ultimelor cuvinte ale muribunzilor.
abia dupa douazeci de ani a admis, fara nicio tragere de inima, ca principala sa utilitate e inregistrarea si redarea muzicii.

Desi, de ceva vreme, statul pune la dispozitie citeva surse de finantare pentru cei care activeaza in sectorul cultural independent, modalitatea neprietenoasa in care o face ii determina pe acestia sa renunte adesea la accesarea lor. Mi-aduc aminte cu enervare de perioada obositoare in care am aplicat la Programul Cantemir al ICR-ului. Cu tot ajutorul oferit de o prietena, m-am simtit adesea neputincios in fata formularelor complicate si redundante. Poate nu intimplator, la fel ca si ortodoxismul pe care-l sprijina, statul roman te face sa te simti vinovat pentru ca existi si ca ai nevoi. |n procesul aplicarii, m-am simtit ca taranul care statea la intrarea in conac cu caciula in mina, asteptind ca boierul sa-l bage in seama. Desigur, interactiunile dintre artistii si managerii culturali independenti si institutiile statului sint mult complexe si diverse decit experienta pe care am avut-o. Pe o parte dintre acestea si-au propus sa le identifice si sa le abordeze Raluca Pop si {tefania Ferchedau prin proiectul Cultura Activa - resurse pentru participare si advocacy in sectorul cultural independent. Acest proiect ofera daca nu o carare, macar semne de marcaj prin jungla pe care statul roman a plantat-o, ca intr-un quest, pentru a-i impiedica pe operatorii culturali independenti sa ajunga la resursele pe care tot el le ofera. Cele citeva saptamini de manifestari si evenimente au inclus o serie de dezbateri tematice: Advocacy in cultura si mediul non-guvernametal, Evolutia institutiilor publice in relatie cu mediul asociativ, Statutul artistului si rolul sau in influentarea politicilor pentru cultura, Independent in Romania si in Europa . Proiecte, politici publice si finantari, Managementul spatiilor de arta independente. Pe timpul proiectului, doritorii de informatii au avut la dispozitie un centru-resusa cu materiale informative. Cind reusesc sa se afirme, statul roman se lauda cu artistii sai. Poate ca aparitia unui birou permanent, aflat in dialog constant cu Coalitia Sectorului Cultural Independent i-ar oferi si mai multe prilejuri de mindrie.

nu ma dau in vint sa scriu dedicatii.
oricit de spontan as fi, mi-e foarte greu sa gasesc ceva decent de spus cind am la dispozitie mai putin de un minut. o dedicatie stupida poate compromite lectura cartii.
daca include si vreo greseala gramaticala, ca rezultat al grabei in care a fost scrisa, atunci restul de 200 de pagini aproape ca nu mai conteaza.
joi seara am avut parte de un flux continuu de cereri de dedicatii.
stiu ca pot fi nepoliticos refuzind sa scriu ceva dragut/simpatic/inteligent/livresc/amuzant pe propriul produs. faptul ca persoana din fata mea tocmai mi-a cumparat cartea, imi accentueaza responsabilitatea si-mi sporeste stresul.
mi-e foarte greu sa fiu o persoana placuta in situatiile cind Trebuie sa fiu o persoana placuta.

ar trebui sa apara meseria de copywriter de dedicatii, sau un soft in care introduci toate datele semnificative despre persoana pentru care scrii + coordonatele relatiei dintre voi pentru a produce trei rinduri de dedicatie.

mi-am permis sa-i rog pe cei mai apropiati sa ma lase sa le scriu alta data, intr-un cadru mai prietenos.
oricum, e mult mai usor de compus dedicatii pentru persoanele necunoscute.
ceea ce am si facut la lansare.

nu mai tin minte exact ce am scris.
cred ca am folosit foarte des sintagma “antuma tomnateca” (nu stiu ce inseamna asta) si, destul de des, “indreptar urban”.
un amic (care e librar!) mi-a spus ca a cerut doar doua dedicatii in viata lui si ca a mea e cea de-a treia.
camacho, un vechi prieten, mi-a spus, ingaduitor, baga si tu acolo “un X si 0″ drept care am respirat usurat si am desenat un fel integrama, care includea numele noastre si pe cel al cartii.

in cazul postumelor ma scosesem pentru ca, pe prima pagina, e tiparit cu font mic “pe aceasta carte nu se acorda dedicatii”.
justificat.

si pentru ca tot am adincit subiectul asta, mi-am dat seama ca antume e prima carte nededicata.
baltazar si hazardul a fost dedicata “casetofonului meu”,
scriitorul a iesit la vinatoare “casetofonului meu”,
postume “in memoria lui stefan buffat”,
lorgean “in memoria mamei mele”
cred ca ar fi fost potrivit ca pe prima pagina sa apara “iPod-ului meu”

mi-e greu sa-i scriu dedicatii prietenei mele sau tatalui meu, dar am reusit sa-i scriu una administratorului caruia nu-i platisem intretinerea pe 5 luni si care m-a pus pe lista rau-platnicilor (pe usa de la intrare in scara).
cel mai usor text de scris a fost cel pentru un tip necunoscut care mi-a procurat un stativ de premier, fara de care jam-session-ul de la lansare n-ar mai fi avut loc.
asta i-am si scris.

in biblioteca am un raft de carti necitite primite cu dedicatie.

cam asa a fost aseara:

le multumesc tuturor celor care s-au implicat in organizare si PR.