uBlog.ro

sint intr-o perioada a vietii in care imi place tot ce fac

cea mai buna reclama pentru filmul pina :

La vremea cand lui Traian nici nu-i trecuse prin minte sa treiere graul Daciei cu sandalele legiunilor sale, sahul era de mult inventat. Printre mercenarii din armata romana era popular jocul cu zarurile si prea putini cunosteau tainele jocului indian. Numai generalii isi petreceau serile jucand partide lungi, pentru a-si dovedi ca sunt mari strategi. Traian incuraja acest obicei si-si dorea cu ardoare parteneri, caci nici un roman nu cuteza sa joace cu el fara sa se lase invins. Spre deosebire de alte jocuri, in sah nu poti sa trisezi nici macar in favoarea adversarului. Astfel ca Traian era silit sa joace cu necunoscuti, pana in momentul cand a auzit ca in Dacia traieste un pustnic pe nume Hebeleizis. L-a provocat la lupta prin mesageri, transmitandu-i totodata si prima mutare (e4). Batranul i-a trimis un sclav cu parul balai pe spinarea caruia se afla tatuat raspunsul (c5).
Traian cunostea foarte bine aceasta deschidere fiindca avea prieteni sicilieni care o foloseau atat de frecvent incat peste cateva sute de ani avea sa se numeasca chiar deschiderea Siciliana. I-a trimis un asin incarcat cu daruri pe a carui sa se afla continuarea (Nf3 ). Dupa o saptamana, in cortul sau a intrat un barbos care i-a intins o blana de lup pe care fusese intiparit cu fier inrosit (e6). S-a continuat cu d4 si cXd4, dupa care a urmat, in mod firesc Nc3 si d6. Uneori, raspunsurile intarziau cu lunile, cand se intampla ca mesagerul sa fie mancat de fiare sau transat de talhari. Cand ajunsesera pe la mijlocul partidei si Traian se afla intr-o pozitie foarte avantajoasa, corespondenta s-a intrerupt. In acel moment, imparatul roman nu a mai rezistat si, insotit de mica garda de cateva mii de oameni, a traversat Dunarea cu scopul de a termina partida. Aproape nici nu a observat ca, intre timp, legiunile sale decimau populatia autohtona. Il gasise pe Hebeleizis (undeva pe langa zona actuala a Brasovului) si se adancise in joc. Avea si de ce, caci pustnicul contraatacase periculos si se ajunsese la un final clasic cu acelasi numar de pioni, cu turn contra cal si nebun. Deodata, un soldat roman a intrat peste cei doi si i-a injunghiat adversarul tocmai cand acesta reusise sa-i dea un sah-tura. Traian nu s-a suparat fiindca oricum nu-i placea sa piarda. Intr-unul din colturile columnei e sculptata scena jocului, dar la momentul cand Traian era in avantaj.

textul asta a aparut intr-un supliment al ziarului financiar in 9 mai 2003. din cind in cind mai scriam in publicatiile trustului pro, cu mai mare placere decit pentru playboy. mai ales cind eram platit.

carol_16sept-44, originally uploaded by jean_lorin.

din 15 septembrie, in jur de ora doua, statuia lui carol din piata revolutiei a capatat companie.
un grup de artisti care si-au propus o serie de interventii in spatiu urban reunite sub titulatura “daca voi nu vreti, noi va vrem”, completeaza grupul statuar in posturi care recompun pozitia calului.
rezultatul e un grup de oameni care stau in patru labe, intr-o discrepanta sugestiva cu postura solemna a statuii, marturie a unui asa-zis trecut glorios al neamului, fara nicio legatura cu prezentul.
in sunet de claxoane si intrebari din partea trecatorilor daca reprezinta o secta, cei 7-8 participanti la proiectul finantat de centrul national al dansului vor mai fi prezenti pina pe 15 octombrie la celebra teapa a lui ghildus, cit si in preajma casei poporului.

de citeva zile, rearanjindu-mi biblioteca, scotocesc prin cutii, dosare, caiete.
desigur ca dau peste multe lucruri de care am uitat complet si pe care ma bucur ca nu le-am aruncat. daniel miller, pe care-l sper ca-l voi cunoaste peste citeva zile, spunea ca unul din rolul obiectele de care ne inconjuram este de a ne ajuta sa facem fata mai bine pierderilor din viata noastra si ca raportarea la ele este relationata de raportarea la oameni.
casa mea e plina de obiecte, dintotdeauna a fost. unele dintre ele, cele aduse la lorgean theatre, si-au schimbat semnificatia, devenind din purtatoarele povestilor altora borne ale istoriei personale.

intr-o seara, in timp ce stateam la masa intr-o gradina si scriam texte ca acesta, am dat sa ma ridic. Mi-a fost imposibil pentru ca partea inferioara a picioarelor mele era acoperita de un strat gros de tintari. Practic aveam un pantalon facut din denim si insecte. Printre putinele avantaje ale corpului meu e toleranta la tintari. Detin un tip de singe care nu e foarte atragator. Adica, daca ar avea de ales, s-ar duce intotdeauna la celalalt, indiferent de cum arata fata lui. Nu se asaza pe mine decit atunci cind nu au de ales. Ce ma deranjeaza la ei nu e piscatura, ci biziitul. Nu inteleg de ce natura i-a inzestrat cu acest stupid mijloc de avertizare care-i da de de gol de fiecare data cind isi cauta de mincare. Daca vampirii ar fi la fel de galagiosi, atunci n-ar mai fi niciun vampir pe Pamint. Nu stiu ce cauta tintarul in jurul capului cind tot ce e bun e mult mai jos. Daca ar ajuta la ceva, mi-as trasa sageti indicatoare catre portiunile corpului cele mai indepartate de urechi. Nu stiu pe nimeni care simpatizeze aceste fiinte natingi. Exista nenumarate asociatii pentru protectia animalelor si niciuna pentru protectia insectelor. Sint oameni care urasc atit de tare tintarii incit au propus ca in fiecare oras sa fie amenajate mici camere de gazare. Sau sa fie umflati artificial si folositi ca fluturasi pentru partidele de badminton. Din mici si iuti sa devina lenti si elastici. Cel mult mi-ar placea sa las un tintar lipit intre doua vene si, aidoma magarului lui Buridan, sa moara de foame pentru ca nu se poate hotari din care sa suga.

marie, cel mai interesant personaj si pe care mi l-as fi dorit mai mult dezvoltat din leviatan, (paul auster), isi duce viata ca si cum ar fi un proiect artistic.
printre altele, nu si-a deschis niciodata cadourile primite de ziua ei.
le pastreza nedesfacute pe rafturi.
mie imi placea, cind mai dadeam petreceri aniversare, sa le desfac a doua zi si nici sa nu stiu exact de la cine le-am primit.
nu mi-a placut niciodata sa ma uit la cadou de fata cu persoana de la care l-am primit.
am impresia ca in loc sa ma bucur de cadou trebuie ca reactia mea sa-l bucure pe celalalt.
cind aleg un cadou, ma bucura momentul cind gasesc ceva potrivit, nu cind il dau.

inainte de vernisaj, a aparut la librarie un batrinel ponosit care tinea sa ma intilneasca. nu auzea prea bine si ma punea tot timpul sa vorbesc mai tare. isi inchipuia ca sint fiul lui valeriu sterian. i-am spus ca nu, apoi m-a intrebat daca sint cel care scrie in 24fun. am raspuns ca da, apoi mi-a spus ca el credea ca sint fiul lui vali sterian. nu, i-am spus, pe fiul lui il cheama oliver si e baterist. deci nu sinteti fiul lui vali sterian? nu, dar am un album de-al lui acasa am racnit eu cind m-a pus sa repet ca nu sint fiul muzicianului. a scos dintr-o sacosa doua fotografii alb-negru cu artistul. m-am uitat la ele, am dat din cap. era foarte jerpelit, mi-a parut rau ca n-a ramas la eveniment ca sa manince fursecuri.
in schimb, un alt nene, aproape la fel de in virsta, dar care se tinea mult mai bine, m-a intrebat acelasi lucru. a inteles rapid insa ca nu sint ruda cu si a zis ca ma citeste regulat in 24 fun dupa care a continuat cu ceva infioarator de magulitor si siropos de genul ca sint ultimul mare sterian ramas in viata.

dupa o lunga asteptare, biblioteca facuta de andrei (atelier brut) a ajuns in sipotul fintinilor. a sosit in doua bucati care necesitau imbinarea. pe prima am reusit sa o introducem in lift. cea de-a doua fiind prea lata pentru asemenea operatiune, urma sa o caram pe scari.
andrei are hernie inghinala. aveam o ora la dispozitie ca sa gasesc pe cineva sa ma ajute sa o car pentru ca la ora 6 pentru ca, desi si eu am acelasi tip de hernie, ceea ce ma scoate din carti pentru ciclism si mutari, nu puteam lasa corpul de mobila in holul blocului. am iesit in parc si m-am dus glont (e prima oara cind folosesc expresia asta tembela) la un nene imbracat in costum de paznic de parc. disperarea functioneaza. l-am convins sa-si paraseasca postul (desi in ziua aia ii venise un sef nou) si l-am momit in scara blocului. in timp ce urcam biblioteca am dat un cap de unul dintre contoarele de gaz, ceea ce m-a directionat cu falca intr-una dintre scinduri. din fericire, am barba si nu se vede vinataia. pe la etajul 5, nenea mi-a marturisit ca si el avusese hernie, dar se operase.
la ora 6 trebuia sa ajung un eveniment jameson dar cind m-am apropiat la mai putin de 50 de metri mi-am dat seama ca nu vreau sa fiu acolo. nu eram in stare sa socializez cu necunoscuti si nici sa beau macar o picatura de whisky (alta exprimare de revista americana). mi-am cumparat un covrig, apoi am intrat in sala dalles. mi-era era clar ca ceva nu era in regula cu mine, pentru ca pluteam intr-o stare totala de confuzie combinata cu epuizare fizica. inainte sa plec vomitasem nitel, dar asta nu e ceva neobisnuit. parca imi golise cineva capul si indesase inauntru vata care, dupa ce invadase fiecare coltisor al craniului, incepuse sa se prelinga in trup.
de la carat, nu-mi puteam ridica mina stinga nici ca sa tin telefonul la ureche.
dar, intr-un fel, e placut sa nu fii tu, sa-ti percepi trupul si mintea altfel. daca nu mi-ar fi curs nasul mi-ar fi placut sa zac undeva in iarba, ca dupa un mare joint. ce-mi place cel mai mult in asemenea moment e faptul ca percepi realitatea la alta viteza.
pe rafturile de la editura univers am dat peste o carte cu un pret nostalgic (4.92 lei): legile, de connie palmen.
am citit primele 17 pagini in kfc mincind ceva pe nume booper parca. kfc-ul de pe kogalniceanu e locul meu favorit unde pot sa stau singur printre oameni. m-am tirit apoi spre cismigiu. am gasit o dilemateca pe o banca pe care am luat-o cu mine.
am dat peste tipa de la tvr care-mi luase un interviu ieri la vernisaj. statea singura pe o banca. nu parea foarte fericita.
acasa am imbibat un sul de hirtie igienica cu produs nazal, am flendurit netul ca pe o patura dupa picnic, mi-am pus un film, (3 de tom tykver) pe care l-am interupt ca sa scriu aici si sa mai citesc connie palmen in timp ce ascult faith no more.
zice ea, connie:
“cind esti tinar, nici nu-ti trece prin cap ca tot ce ti-ar placea sa ai ori sa fii trebuie sa obtii prin forte proprii. crezi ca este suficeint sa vrei ceva din tot sufletul. in tinerete toate lucrurile vin de la sine, si pe toate le iei asa cum vin, cu bune si cu rele. intr-o zi devii constient este o conditie insa insuficienta pentru viata pe care vrei sa o duci.”
pentru mine, ramasitele tineretii sint o mlastina in care ma descurc decent, probabil pentru ca am cizme lungi, de pescar, printr-o ocupare optimizata a timpului. fie ca scriu, ma uit la filme, citesc sau ies cu oameni, sint si nu sint acolo. dar sint mai acolo decit atunci cind sint singur. nu ma plictisesc, am fost intotdeauna ferit de sperietoarea asta, dar nici nu sint in mijlocul lucrurilor. parca as fi un observator apatic al propriei mele vieti. viata ca job.

Britain On My Mind, originally uploaded by jean_lorin.

La lorgean theatre nu se plateste bilet. Spectatorii aduc obiecte legate de tema piesei. E o modalitate prin care prezenta lor e integrata in spectacol. Uneori, ajung sa vorbeasca despre motivatia alegerilor lor. Cu totii se intreaba: „De ce facem asta?” si „Oare ce au adus ceilalti?

Anglia/englez/engleza a fost tema proiectului intitulat |n Oglinda. |n cadrul lui, un dramaturg englez si unul roman au incercat sa surprinda modul in care natiunea celuilalt e reprezentata in mentalitatea propriei tari.

Britain On My Mind este o prelungire a acestei tentative dramaturgice de a descoperi cum sint perceputi englezii de catre romani, de data aceasta din perspectiva culturii materiale.
Daca la expozitia precedenta produsa de lorgean theatre, Home Alone, a carei tema a fost singuratatea, obiectele in sine nu reprezentau nimic fara povestea lor, in acest caz, fotografiile sint imbogatite de lipsa textului. Chiar daca nu stim exact care este conexiunea dintre un borcan cu apa pe care scrie „ploaie” si Marea Britanie, el are aceeasi valoare arheologica ca pliculetul de ceai englezesc sau emblema clubului de fotbal Liverpool, pictata de un fan. Cu cit simbolurile culturale sunt mai putin recognoscibile, cu atit mai puternica este relatia dintre persoana care a ales obiectul si tema propusa.
Prin insumarea a saizeci de artefacte s-a construit astfel imaginea unei Marii Britanii care se interesecteaza pe alocuri cu cea reala. Este Anglia din filme, Anglia din mass-media, Anglia din povestile altora, Anglia aspirationala, Anglia personala.
Nu toti cei saizeci de spectatori prezenti la cele trei reprezentatii au fost in U.K. In cazul lor, obiectele aduse materializeaza in principal cliseele de perceptie fata de cultura engleza. |n cazul calatoriilor neinfaptuite, stereotipurile sunt cele care ofera rapid si convenabil reperele teritoriului neatins.
Daca aceste fotografii ar fi descoperite peste citeva sute de ani, privitorii lor si-ar putea face o imagine despre Marea Britanie a secolului 21. Fara sa stie, spectatorii de la lorgean theatre au contribuit la construirea unui branding de tara, poate mai autentic decit cel promovat pe cale oficiala.
Daca ar fi fost prezentate obiectele in locul fotografiilor, expozitia s-ar fi putut numi Britain In My Hand. Faptul ca acestea au fost fotografiate si grupate, ceea ce le transforma in niste reprezentari ale reprezentarii, ar trebui sa ne indeparteze si mai tare de asa-zisa Anglie reala. Aparent. Turistul are la dispozitie doua unelte care au scopul de a-si dovedi siesi si celorlati ca a fost acolo: fotografia si suvenirul. Calatorul are la dispozitie memoria sa, care este singura tara straina ce poate fi vizitata oricind.

un proiect lorgean theatre/Jean-Lorin Sterian
sustinut de British Council
fotografii de Irina Stelea