uBlog.ro

acum doi ani, imi puneam ultimele lucruri in valiza pe care scria berlin.
despre valiza aceea scriu zilele astea in ceea ce ar trebui sa fie postfata unei carti.
acum doi ani pregateam expozitia “singuri acasa” la al carei vernisaj nu m-am dus, anuntind ca am plecat deja din tara. prietena mea de atunci mi-a povestit cum a decurs.
acum doi ani, cu putin inainte de a pleca, am facaut un atac de panica la gindul ca plec intr-un oras in care nu stiam aproape pe nimeni, fara job sau proiect, fara sa stiu limba.
acum doi ani credeam ca bucurestiul e doar o etapa.

A treia ediție a Romanian Visual Survey reunește lucrările a peste 40
de artiști vizuali români.
Chiar dacă este reprezentativă pentru universul vizual românesc,
selecția nu este exhaustivă.

Despre încotro
încotro își propune să fie un etalon, o rampă de lansare, o sursă de
dialog și o interfață între universul vizual românesc și cel din afara
tării.
Romanian Visual Survey își propune să reunească unele din cele
mai bune lucrări vizuale realizate în România și de către artiști
vizuali români în general. Demarată în 2008, această secțiune este
continuată anual.

încotro este un proiect curatorial al lui Tudor Prisăcariu.

www.incotro.org
hello@incotro.org
www.facebook.com/incotro

desi nu am nici dupa ce bea apa beau foarte multa apa
cine se joaca cu mintea altuia cade singur in ea

Ioana Nemes (1979 - 2011) a fost dintre cele mai cunoscuti artisti romani din generatia ei. Lucrarile ei au fost expuse la SecessionVienna (2010), Istanbul Biennial, (2009), Smart Project Space Amsterdam (2009), U-Turn Copenhagen (2008), Prague Biennial (2007), Bucharest Biennial (2006), si Kunsthalle Fridericianum, Kassel (2006). A obtinut rezidente la IASPIS Stockholm (2010), Kulturkontakt Vienna (2004), Art-In-General (New York) si a primit Future of Europe Art Prize din partea Galerie Für Zeitgenössische Kunst, Leipzig (2007).
Ioana Nemes inaugurase primul sau solo show din New York, intr-unul dintre cele mai importante spatii de arta din SUA, Art-In-General si se afla in rezidenta Art-In-General & Pavilion.
*
mi-e imposibil sa scriu orice altceva. s-a intimplat simbata seara, in new york.
heart-attack.

n-am mai facut un interviu de ani buni.
imi placea sa fac research.
imi placea adesea momentul interviului in sine cind, dupa inevitabilele momente de introducere marcate de banalitati si clisee ajungeam sa comunic cu cel din fata mea si sa-l fac sa se deschida.
dar am detestat intotdeauna sa transcriu. cred ca scoteam un interviu de o ora in patru ore. as fi dat bani cuiva sa faca asta in locul meu.
uneori ca sa scap de asta, trimiteam intrebarile direct pe mail, scotind factorul spontaneitate din calcul.
cu ava m-am distrat.
n-aveam de ales, pentru ca asta e stilul revistei vice.

cele 6 ore petrecute in afi cotroceni mi-au satisfacut nevoia de a petrece timp intr-un mall pentru urmatorii ani. am citit un roman de stoian c. bogdan care m-a prins, m-am holbat in vitrinele unui magazin cu pantofi sport, am baut apa, dar cu masura pentru ca nu stiam unde e toaleta. o fata stravezie de la o televiziune voia sa faca un material cu povestiri fara filtru, i-am dat un numar de telefon. un nene cu ochelari de vedere cu albastra s-a oprit in fata standului m-a intrebat daca stiu in ce oras s-a nascut verdi, apoi a inceput sa delireze despre familia lavazza, scornicesti, sotia lui ramses al doilea, arsinel, catedrala neamului, o curva romanca, finala de la sevilla. o doamna mi-a spus ca imi aduce o editie a ziarului romania libera din 22 decembrie 1989 apoi mi-a lasat o fituica pe care erau trecute carti de contabilitate scrise de ea. poate esti interesat, mi-a spus. si peste toate, muzica proasta si tare care mi-a uzat creierii. poate de asta mi-am cumparat zgomotul alb al lui de lillo. dar si doua bucati minuscule de ciocolata care costau fiecare cit o ciocolata. ajuns acasa, n-am putut sa ascult in seara aia niciun fel de muzica. si nici a doua zi, cam pina pe la prinz.

postmodernismul in heavy metal: trupe rusesti interpretind cover-uri manowar

n-am mai calcat intr-un mall de cel putin 3 ani, dar miine intre orele 14-20 voi fi in AFI Cotroceni la standul povestirilor fara filtru. se intimpla nu stiu ce naiba de tirg de carte.
*
scrisesem intr-un post de faptul ca als ma ducea cu gindul la piesa lui sting, englishman in new york.
iata ce am gasit intr-un intr-un interviu de acum cinci ani acordat de als lui cristi neagoe:

“Ce era cool pentru studentul a.l.ş.?

Să se îmbrace în negru cînd a murit Lennon, împreună cu o colegă-iubită, în “semn de solidaritate”! Să nu se “afilieze” grupurilor, ci să creeze un grup - ca un club - în care vroiau să intre mulţi, dar cei care reuşeau să intre erau aleşi pe sprînceană… Mă rog, şmecherii d-astea. Evident, între 1979 şi 1983, conceptul de “cool” nu exista. Noi îl experimentam - care-i cuvîntul ăla? - empiric. Eram proto-cool şi habar n-aveam. Şi nu auzisem (deşi ar fi trebuit!) de unul dintre cele mai cool personaje din toate timpurile: Quentin Crisp, cel care i-a inspirat lui Sting piesa Englishman in New York; a murit în 1999, înainte de-a împlini 91 de ani… El a dat - cred - cea mai cool definiţie a condiţiei umane din cîte cunosc; ideea nu e neapărat teribil de originală (ce e “original” în aforismele despre Vieatză?!), dar sună brici: “Life is a funny thing that occured on the way to the grave” (”Viaţa e o chestie amuzantă care-a răsărit în drumul spre mormînt” - n.r.). Accentul - te-ai prins - pică pe “funny”. Ideea fiind că, dacă te-ai prins că Vieatza e “funny”, ai toate şansele să fii cool; dacă nu, nu.”

cufundat in cartea “o chemare curioasa”, cu o prezentare irezistibila pentru mine, care am fost tot timpul in contact cu persoane in diferite grade de deriva:
“de ce sa alegi sa-ti petreci viata ascultind nefericirile celorlalti?”
daca nu as fi gasit o forma artistica sa-mi astimpar traumele si angoasele as fi ajuns, cu siguranta, psihoterapeut.

l-am cunoscut prea putin pe als. cind tineam mai aproape de asa numita lume a filmului ne mai intilneam la diferite evenimente ne salutam si schimbam citeva cuvinte.
am mincat o data impreuna, alaturi de iulia blaga, undeva linga gara din cannes, oras in care nu m-am simtit deloc in largul meu (de atunci mi-am pierdut orice drive legat de scenaristica/regie), si unde el era ca acasa.
la un moment dat, acum trei ani, mi-a trimis un sms in care mi-a spus ca o sa cumpere lorgean pentru ca scrisesem undeva de pasiunea mea pentru sahara si acest lucru se reflecta in roman.
als tradusese in romana una dintre cartile mele preferate, sheltering sky (ceai in sahara), si corespondase o vreme chiar cu paul bowles.
nu stiu daca a cumparat cartea. daca da, nu stiu daca i-a placut, si oricum, nu are nicio importanta.
i-am citit cu placere o carte despre film (de ce vedem filme) si am rasfoit o alta (dialectica lui robinson)
desi n-am fost vreodata apropiati era o prezenta pe care simteam si o respectam.
als imi aduce aminte de piesa lui sting “englishman in new york”, poate pentru ca l-am vazut dansind exuberant si sarutindu-se pe ringul de dans din clubul diesel la o petrecere tiff. e amintirea pe care am de gind sa o pastrez.
iulia blaga, care i-a fost prietena apropiata, a scris un text mult mai cald aici
*
aseara a fost ultimul eveniment la cndbu’ care dispare temporar ca spatiu fizic, ceea ce va influenta inevitabil evolutia lui.
in ultimii ani, spatiul ala din coasta tnb-ul, a fost singurul loc in afara garsonierei mele unde m-am simtit acasa.