uBlog.ro

Carti

1. Virusul – Hari Kunzu
2. The Journey of Ibn Fattouma – Naguib Mahfouz
3. Analiza tranzactionala in psihoterapie – Eric Berne
4. Alergind ca apucatii – Augusten Borroughs

Filme
1. Social Network (Fincher, 2010)
2. L’aile ou la cuisse (Claude Zidi, 1976)
3. The Longest Day (Ken Annakin, 1962)
4. Cold Souls (Sophie Barthes, 2009)
5. Dear John (Lasse Hallstrom, 2010)
6. Inglourious Basterds (Tarantino, 2009)
7. Gainsbourg (Joann Sfaar, 2010)
8. Eastern Promises (Cronemberg, 2007)
9. Viva la Muerte (Arrabal, 1971)
10. Mighty Boosh (season 1)
11. RED (Robert Schwentke2010)
12. La cevre (Veber, 1981)
13. Le Gendarme en balade Jean Girault, 1970)
14. Storytelling (Todd Solondz, 2009)
15. Shrek the Third (Chris Miller, 2007)
16. Gaav (Darius, Mehrjui, 1969)
17. Le Corniaud (Gerard Oury, 1965)
18. Zazia dans au Metro (Malle, 1960)
19. Six Feet Under – season 2
20. Le fills (Dardenne, 2002)
21. Running With Scissors (2006, Ryan Murphy)

what a nightmare!
de doua zile parca traiesc in filmul spider.

despre lorgean theatre in ultimul numar din Decit o Revista, proaspat lansata simbata.

Sub turnul Eiffel, printre sute de turisti care-si sucesc giturile pentru a prinde o vedere cit mai larga a monumentului misuna ei, vinzatorii de suveniruri. Sint negri ca fundul de ceaun, pirpirii si imbracati destul de subtire pentru aceasta perioada a anului. Pe ambele brate poarta colaci de sirma pe care atina zeci de miniaturi ale turnului, de dimensiuni si culori diferite. Un euro bucata zic ei. Altii isi tin marfa pe pinze colorate pe care intind pe asfalt si asteapta in spatele lor ca un moment al unei calatorii in Paris sa capete o consistenta durabila. |n oferta mai sint inevitabilele berete, esarfe si niste vaci nebune care stau in doua picioare si se zbuciuma ca fanele Madonna in anii ‘80. Dirdiind si mormaind pe limba lor acesti negri, veniti din prima sau o a doua sau a treia generatie in Paris realcatuiesc o comunitate tribala a carei existenta e dependenta de constructia inginerului Eiffel. |si duc viata sub turn, maninca, beau si isi fac nevoile in toaletele de la baza lui, traiesc din vinzarea micilor lui representari. Turnul e noul loc sacru dintr-o tara straina. Stau si misuna sub el atita vreme cit luminile ii (kitchoase, de altfel) ramin aprinse. Nu cred ca vreunul dintre ei si-a permis, din motive financiare, dar si imaginaro-simbolice, sa urce in turn. Pentru cei care-l viziteaza insa, fotografiile si miniaturile vor deveni marturiile unei calatorii, desigur de neuitat, in Orasul Luminilor. De fapt, in ani de zile, micuta bucata metalica de pe raft va fi insasi calatoria, ale carei amintiri se vor estompat si amestecat cu altele. De altfel, Turnul Eiffel nu se incadreaza in Parisul real. E un loc care apartine doar turistilor si parazitilor-sectanti pe care acestia-i genereaza. Cele doua clase relationeaza intre ele conform unor reguli bine stabilite, mecanice, protocolare, care nu genereaza nicio surpriza comportamentala. Nu e nimic mai non-parizian ca Turnul Eiffel.

singurul moment in care mi-am dorit sa stiu franceza a fost ieri, cind pe strada pe care se afla ambasada, pustie in acel moment, doi batrini, ambii orbi, cautau o intrare.
nu-mi amintesc sa fi vazut oameni mai neajutorati. el pipaia zidul, ea il tinea de cot, cu fata intoarsa spre strada, asteptind sa treaca cineva, dar singura persoana din zona eram eu. am ramas aproape paralizat pe trotuarul celalalt, intr-o criza de neputinta. din fericire, a aparut cineva destul de repede, un om in virsta, cu baston de batrinete, nu de orb, si i-a condus spre usa unde-si doreau sa ajunga.

In cadrul actiunii de protest - ocuparea actualului spatiu CNDB odata cu inceperea demolarii fara a se fi gasit o solutie decenta si concreta pentru comunitatea artistica care i se asociaza – propun reproducerea grupului statuar “Carageliana” amplasat in fata Teatrului National. Joi, 24 martie, incepand cu ora 12.00, la pranz, in fata TNB, un grup de artisti vor reface complexul ansamblu statuar, intr-o varianta, ce-i drept, mai mica dar mult mai ieftina – mai exact, fara nici un buget.
Se pare ca arta monumentala isi gaseste oricand legitimitatea si dreptul de a fi sustinuta financiar. Ca exemplu, costul grupului statuar ar fi acoperit fara probleme bugetul de constructie a unui nou spatiu pentru dansul contemporan sau ar fi permis achizitia unuia sau a mai multor spatii. Insa un loc dinamic, in care informatia circula, un spatiu de cercetare si dezbatere, un loc viu in care artistii sa se poata intalni si lucra nu reuseste sa devina o necesitate sau sa apara pe vreo lista de prioritati, precum arta monumentala si intepenirea intr-o apreciere - care aminteste de vremurile dinainte de ’89 – a “lucrului mare”, oricum ar fi el.
Tin sa precizez ca actiunea nu vizeaza in nici un caz continutul grupului statuar sau ideea de a il omagia pe Caragiale. Cu totii il iubim pe Caragiale. In mod paradoxal, probabil ca el ar fi criticat cel mai asiduu astfel de anomalii ale politicii culturale din Romania.

alexandra pirici

place du tertre e locul unde am terminat ultimele pagini din cartea lui berne ceea ce mi-a dat un sentiment imens de bine.
e unul dintre cele mai turistice colturi din montmartre si se vrea o ramasita vie din trecutul glorios artistic al zonei, fiind plin de pictori care-si expun lucrarile sau incearca sa te convinga sa-ti faca portretul in timp ce vorbesc cu tine.
am platit cea mai scumpa cafea ever (5.5 euro), dar a meritat sa vad la lucru un grup de indivizi care traiesc, aidoma vinzatorilor de suveniruri, pe spinarea turistilor.
n-am identificat insa in ce consta exact “arta” lor, cert e ca decupeaza in cartoane albe si negre (probabil) siluetele turistilor. ca si portretistii, de cele mai multe ori ei isi incep lucrul in timp vorbesc deja cu “victima”, ca acestia sa se simta prost si sa-i lase sa-si continue lucrul.
arata exact ca niste artisti ratati, ceea ce si sint: au cam intre 45-50 de ani, imbracati relativ curat, dar sifonat, pantofi cu botul lung, par lungut si nespalat, fata botita de parca s-ar fi trezit din betie.
tiganii romani nu mai cersesc, o fac pe surdo-mutii si te roaga sa donezi pentru asociatia lor. dupa ce ai plecat, rid sau cinta zgomotos.
altii se prefac ca au gasit pe jos in dreptul tau un inel de aur. daca te lacomesti si zici ca e al tau, iti cer o recompensa care, desigur, e mai mare ca valoarea tinichelei.
*
cu totul alta atmosfera in la chapelle, una dintre zonele arabe.
am mincat in parculetul situat chiar vizavi de statia de metrou.
un sandwich ieftin, picant de am inceput sa sughit, cu piinea facut dintr-un aluat ca de gogoasa.
n-am vazut niciodata atitia oameni care sa arate ca personaje negative.
parca asistam la un casting pentru un film cu raufacatori de toate natiile.
in afara de un batrin barbos care citea linistit ziarul eram singurul alb de acolo.
doi asiatici jucau tenis de masa.
culmea, prost.

cea mai frumoasa librarie in care am fost vreodata e shakespeare and co, de carte engleza, situata linga notre dame. o casa foarte veche, ticsita de carti, cu incaperi minuscule si o salita de lectura ale carei geamuri dau spre sena.
la etaj urma sa se petreaca un fel de conferinta despre poezie. incaperea era plina de oameni in virsta, zimbitori si draguti cum nu vezi in romania. am ajuns sa intru in vorba cu o doamna cocheta cam de 70 de ani. am purtat o conversatie care m-a dus cu gindul la lamiile acelea care uneori nu se strica, ci se rigidizeaza pastrindu-si forma si o urma de aroma.
din pacate, am fost nevoit sa plec dupa 10 minute.
*
intr-o seara, iesit din supermarket cu o sticla de suc din mina, m-am grabit sa beau din ea. in timp ce-i desfaceam dopul, un tip care statea sprijinit de un stilp mi-a spus ceva si m-am prins ca vrea si el. i-am dat sticla din care nu apucam sa beau si mi-a intins la rindul lui o sticluta in care se afla probabil coniac. mi-a zis ca, de obicei, in arondismentul asta, care e fitos, oamenii nu i-ar fi oferit din bautura lor.
nu era un homeless, era un cameraman cam ametit a carui nevasta era la new york si el iesise sa agate. cel putin atit am inteles din engleza lui chinuita.
*
pe de alta parte, nu reusesc deloc sa dorm bine in camera supraincalzita din icr, iar companionul de rezidenta imi produce peri albi. din fericire, am reusit sa termin capitolul din roman asa ca pot petrece mai mult timp prin oras. aseara, dupa piesa de teatru “please kill me” m-am dus singur in parc unde am baut un litru de cidru si am ascultat muzica, ca un sot care evita sa se intoarca acasa.
cred ca am inteles de ce unii barbati se duc de la birou sa se imbete, vin tirziu acasa si se culca direct.

De cind lastfm au trecut pe abonament, am renuntat sa-l mai folosesc, dar nu mi-am sters contul. Mi se pare o mare nesimtire sa ceara bani pe abonament in Romania si in SUA sa fie gratis, dar il mai folosesc pentru a afla lista completa de concerte ale orasului in care ma aflu. |n acest caz, Paris. Am oscilat nitel intre Interpol si The Kills, dar am ales Interpol pentru ca inca rezonez la voci cavernoase si desi Alison e misto e departe de a fi PJ Harvey. |n plus, Interpol era chiar pe 15, adica la mijlocul perioadei pe care o am de petrecut in Marele Bucuresti si-mi imparte sederea exact in doua asa ca pot sa spun |nainte si Dupa Interpol. Zenith se afla intr-o zona muzicala a Parisului. Totul suna a muzica acolo: Cite de la musique, Musee de la Musique, Café de la Musique. De la iesirea de metrou de la Ponte de Pantin pina la portile Zenith-ului niste baieti mai arabi, dupa ten, dupa port, ne-au fluturat bilete. Aveam. Le cumparasem de pe e-bay cu 28 de euro fata de cei 35 oficiali de la un baiat pe nume Sebastien sau Fabien sau Lucien sau Prezbiterien. Din supermarketul Leader Price pina in fata bodyguarzilor de la intrare am consumat pe fast-forward trei beri care mi-au oferit starea necesara pentru a ma cufunda intr-o mare de oameni. |n deschidere era anuntat Mathew Dear. Am prins patru piese din Mathew Dear. Nu stiam mai nimic despre Matthew Dear, decit ca e un tip care e mixeaza si remixeaza. Pe scena insa Matthew Dear era o trupa cu toate alea, plus o trompeta. Abia cind am ajuns acasa mi-am tras si eu un album Matthew Dear, Black City, ultimul. A urmat o pauza de maximum 15 minute in care publicul a inceput sa se agite usor, emitind mici sunete care denotau dorinta de a-si vedea trupa favorita. De multa vreme n-am mai vazut atitia indivizi cuminti adunati la un loc. Cea mai mare parte pareau veniti de la serviciu. Cred ca media de virsta era in jur de 25-30 de ani, ceea ce mi-a adus aminte ca Interpol au scos primul album acum noua ani. Cu exceptia single-urilor, Lights si Barricades, nu-l ascultasem pe ultimul, asa ca m-am pregatit pentru o sesiune de piese in prima auditie. Care au sunat foarte bine. Daca inchideam ochii parca ascultam un jam-session cu The Chameleons si Joy Division, energizati de un baterist pe amfetamine. |ntre timp dadusem 4 euro pe o singura bere, pe care am baut-o incet, ca pe coniac. |n sfirsit am putut sa-mi dau seama ca live poti face diferenta intre vocea lui Paul Banks si cea a lui Tom Smith de la Editors. Banks nu s-a obosit prea tare sa comunice cu publicul, dar a spus la un moment dat ca-i multumeste lui Matthew Dear ca a cintat in deschidere. |n locul lui Carlos Dengler, care a parasit formatia, un tip cu aspect mai grunge a pleznit basul impecabil. Undeva, in stinga bateristului, un tip ascuns dupa niste clape, probabil un muzician angajat pentru turneu, s-a ocupat si de backing vocals. Mi-am avut momentul de orgasm la Rest My Chemistry, urmata in mod suprinzator de arhicunoscuta Evil pe care credeam ca o vor pastra pentru bis. La bis a venit insa Not Even Jail si alte doua piese pe care aproape ca le-am recunoscut. Un concert bun, curat, corect, ca toate lucrurile mainstream de aici. Perfect pentru un public linistit, care n-a varsat un strop de transpiratie pentru a face atmosfera. La iesire, baietii aia mai negriciosi vindeau printuri mari cu Interpol. Mais où sont les affiches Bravo d’antan?

In 2003
I left my shoes
On the streets
Of Istanbul
They were my special teenage DM shoes
Edgy plated shoes
But not for blues

After one year
I bought some new ones
From Berlin
For 2 euros
They were suited for a techno gig
They’re made for beat
Electro beat

In 2009
In the city of punk
I took a ride
So fuckin’ drunk
I got rid of shoes, I got rid of clothes
Just hat on
And full of booze

But since I found
The devil’s boots
I’m loney
With my blues
I left shoes all around the world
I won’t stop dancing,
Oh, no