diseara, cu piesa alexandrei pirici, se incheie sezonul pe 2010.
nu au fost la fel de multe spectacole ca in anii trecuti dar, din cind din cind, s-au intimplat lucruri.
s-a deschis in decembrie 2008, cu home alone, in anul urmator, ion dumitrescu si florin flueras au prezentat autorii ar dori sa va invite la spectacolul lor, anul acesta se pune punct cu activitate extraterestra.
pentru mine, spectacolele din decembrie de la lorgean theatre sint o traditie mai puternica decit craciunul. lorgean theatre are blog/site acum, unde pot fi gasite fotografii si informatii despre toate spectacolele de pina acum.
acum citiva ani, in timp ce zaceam tolanit in pat, din telefon s-a auzit semnalul care ma anunta ca am primit un mesaj.
mesajul provenea de la o companie de telefonie mobila din ukraina care imi multumea ca am ales-o si ma informa cu privire la tarife.
genul de mesaj pe care-l primesti cind iti deschizi telefonul dupa un zbor intr-o tara straina.
acum doua-trei seri, stick-ul care imi ofera internet la o viteza moderata, intrucit nesimtitii de la RCS.RDS inca n-au rezolvat problema cu cablul de mai bine de doua luni, a scos un bipait dramatic si pe ecran a aparut un text in care eram informat ca, intrucit in acel moment ma aflu intr-o tara straina, tarifele sint mult mai mari si daca vreau sa continui, sa apas pe nu stiu ce fereastra.
iata cum device-urile m-au dus in strainatate fara sa ma misc din pat.
poate ca, daca o sa deschid televizorul (daca o sa mai am vreodata unul) voi gasi numai canale bulgaresti.
statul in casa este noul iesit.
Daca sint intrebat cu ce asociez NSK (Natural Soft Killers) spun repede “Totul vine de la sine” si “Trebuie sa dansam”. Daca sint intrebat cu ce asociez CNDB (Centrul National al Dansului Bucuresti) trebuie sa ma gindesc putin. Sint mai bine de doi ani de cind imi petrec o buna parte din timp in sediul din maruntaiele Teatrului National. La inceput, CNDB era un loc misterios unde asistam din cind in cind la spectacole peste care nu puteam aplica nicio grila de valorizare, ca sa folosesc o expresie eleganta pentru faptul nu intelegeam mai nimic. Cu toate astea, ceva m-a facut sa revin. M-am inscris la cursuri, oficiale si neoficiale, am inceput sa ramin la discutiile de dupa piese, sa ma salut si sa interactionez cu mai toata lumea, denumita, generic, a celor de la Centru. N-am stiut niciodata ce sa raspund cind eram intrebat, ce faci acolo, dansezi? Centrul a devenit un reper important in viata mea din ultimii doi ani. E locul unde mi-am facut prieteni (si dupa o anumita virsta, acest lucru se intimpla tot mai rar), e locul unde am trecut printr-un proces de dezinhibare, unde am intilnit minti diferite, in care mi-am regasit afinitatI si idiosincrazii, m-am jucat, analizat, locul unde am invatat, in sfirsit, ca ma pot exprima si altfel decit prin scris, am descoperit ca am un corp, e locul de unde, prin ferestrele-i uriase, am putut ignora Romania stirilor de la ora 5. Un spatiu al deschiderii, la toate nivelurile, al rectificarii cliseelor in care am fost educati. Din pacate, n-am prins decit ultima perioada din cei cinci ani de cind s-a infintat Centrul si, probabil, una mai putin efervescenta. Amenintat de ceva vreme ba cu desfiintarea, comasarea ori cu stramutarea, Centrul Dansului e inca la locul lui. Cu toate astea, odata cu incheierea mandatelor lui Mihai Mihalcea si al Vavei Stefanescu, cei care au asigurat directia (in toate sensurile) Centrului incepind cu 2005 se incheie si o perioada. Una misto. As vrea sa scriu cit mai multe lucruri multe si frumoase despre CNDB, dar mi-e teama sa nu cad in patetic. Uneori mi-e mai usor sa fac ceva la Miercurea lejera decit sa scriu un text. Dupa cum indemnau cei de la NSK, indiferent de etapa vietii in care ne aflam, “Trebuie sa dansam!”. Adica sa nu ne oprim din miscare.
(avanpremiera 24fun)
dupa ultima miercure lejera, unde am produs 10 minute despre prima mea iubire (carmen, oare ai citit vreodata acest blog?) am ajuns in control.
aveam la mine basul, pe care l-am utilizat ca sursa de sunete in momentul live al performance-ului. de altfel, ceea ce mi-am dorit cel mai mult a fost sa scap de tracul si de complexul de a cinta in fata unui public.
pentru ca, oricit m-as stradui, stiu ca n-am voce.
asa ca nu se poate numi exact cintat ceea ce am produs, dar am avut un microfon, un cintec si ceva tupeu (sau nepasare).
cind vezi pe cineva cu o chitara in spate te gindesti ca nu-l care degeaba in spate.
ceea ce l-a facut pe un tip, in momentul in care urcam scarile din control, sa ma opreasca si sa ma intrebe daca sint basist.
din nou, grea intrebare, ca si cea daca sint artist sau antropolog.
i-am raspuns ca nu stiu sa cint, dar ca ma joc din cind cind cu el.
si nu o faceam pe interesantul (cei care au fost la miercurea lejera pot confirma)
mi-a spus ca are o trupa de rock alternativ si ca basistul lor sucks.
i-am spus ca ar trebui sa ma asculte pe mine inainte sa zica de tipul ala ceva.
nu l-am convins.
probabil ca imi statea chiar bine cu husa aia pe care scria ibanez.
in plus, am barba si imi da un aer serios.
in cele din urma, mi-a cerut numarul de telefon ca sa ne vedem la o repetitie.
parca era o scena dintr-un film. urma albumul, single-ul, videoclipul, turneul, consacrarea, concertul in deschidere la pj harvey, despartirea in glorie, albumul solo, all that jazz.
i l-am dat.
suna-ma, mircea!
o sa invat si notele.
de ieri, pe site-ul metropotam pot fi intilnit cu rubrica intitulata lucruri care te fac sa zicimmm.
e primul proiect editorial din ultimii ani la care lucrez cu placere.
vor fi 24 de articole, cite doua pe saptamina, fapt care ma va forta sa scot din mine tot ce e placut, bun, frumos, demn de admirat.
si nu e usor.
desi in titlul post-ul apare cuvintul ciocolata, iar in fotografie tai o bucata de piept de rata, nu e nicio contradictie intre imagine si text. in weekendul asta, la invitatia paprika latino, am gatit sub semnul ciocolatei urmatoarele feluri de mincare: supa crema de pui cu ciocolata neagra
rata cu sos de ciocolata
mousse de ciocolata.
despre ce si cum, ina, care priveste cu admiratie modul in care transam pieptul, a scris mai detaliat in post-ul ei.
nu numai ca am gatit, dar am si mincat ce am facut.
pentru ca era bun.
si nu pentru ca am fi avut noi cine stie ce talent culinar, ci datorita indicatiilor si supravegherii bucatarului-entertainner.
in ultima vreme, stind acasa, imi petrec destul de mult timp in bucatarie, asa ca am fost incintat sa am la dispozitie un blat urias pe care se aflau oale si recipiente pline cu ingrediente asteptind sa fie folosite.
seara s-a sfirsit cu jam session.
fragment din eseul lui philipe val, despre sinuciderile persoanelor cu functii superioare, din antologia lui garcin noile mitologii:
“drogul si viata vazuta ca o performanta sunt elementele constitutive unei existente de cretini, asa cum e nevoie de doi atomi de hidrogen si unul de oxigen pentru a produce apa.
viata e o plimbare in timpul careia ai parte de munca, de iubire, de prietenie, de doliu, de esecuri si de reusite. placerea de a trai e unica justificare solida a vietii. atunci cind ni se spune ca viata are un sens si ca acest sens consta in a munci mai mult ca sa cistigi cit mai mult, moartea naturala poate sa se transforme foarte repede intr-o dorinta de a muri.”
si, fara nicio legatura cu textul de mai sus, dar in sincronicitate cu un text despre coincidente pe care l-am terminat ieri, am primit un mesaj pe facebook de la o cunostinta care ma “ruga” sa ies cu prietena unui tip ca sa poata sa se cupleze ea cu el. si o descria cam in felul urmator: “(inaltuta,,slaba, fara tite,, cu tatuaj undeva pe brat, nesuferita foc?:))”
de descriere era lipit si un nume, exact al fetei de care imi placuse mie in vara.
