pizza, pesto, paste, antipasti, grappa, cafele in cesti minuscule date pe git ca shot-urile de tequila, filme italienesti vechi, ploaie, piatra, arcul etrusc, pereti reci, zimbete calde.
am plecat de la party-ul 24fun, la care regasesc de la an la an tot mai putini cunoscuti, dupa ce am ras in 15 minute trei pahare de whisky cola.
suficient ca sa ajung cu chef pe tepes voda unde jam sessionul incepuse de la 8.
am cintat vreo 2 ore si pentru prima oara, am si inregistrat 3 piese live, the couch, smell my name si reqviem for a hit, primele doua fiind compuse de mine, iar ultima e o preluare miss kittin. de altfel, in ultima perioada am scris mai multe cintece decit proze.
jam-sessionurile de la edi sint printre cele mai misto lucruri care mi se intimpla.
habar n-am daca vor duce undeva, dar comuniunea aia de moment e suficienta.
*
pentru perugia, unde am auzit ca fulguieste, mi-am pus in geanta madame bovary.
Rezidente de creatie la ICR Paris
Rezultate jurizare rezidente de creatie ianuarie - iunie 2011
1. Jean-Lorin Sterian – antropologie
Proiect: Culture d’Appartement
2. Axinte Alexandru & Borcan Cristian – arhitectură
Proiect: Evicting the Ghost/ Architectures of Survival
3. Albu Marina – arte plastice
Proiect: That was my way of being a French boy
4. Elena Angelica Gold – film
Proiect: „Monsieur Dada” – film de fiction et film documentaire
5. Marius Nicolae Olteanu –film
Proiect: Alaska
6. Sanda Veber – film
Proiect: Mais qui sont ces musiciens?
7. Alina Camelia Bodocan – jurnalism
Proiect: Musique tzigane de Paris
8. Radu Aldulescu – literatura
Proiect: Les Chroniques du génocide– trilogie romanesque
9. Constantin Abaluta – literatura
Proiect: Péripéties quasi - imaginaires dans les rues de Paris
10. Liliana Corobca – literatura
Proiect: Les critères d’épuration des livres dans le régime communiste
11. Alexandru Bumbas – teatru
Proiect: Espace théâtral/espace politique à l’épreuve du réalisme socialiste roumain. Echos internationaux
12. Eugen Jebeleanu – teatru
Proiect: Canin Felin
se pare ca cea mai buna idee din viata mea a fost sa-mi transform casa intr-un teatru.
andrei plesu, despre jurnal:
“Jurnalul este un fel de confesiune fara confesor. Nu e nimeni de fata, poti sa spui orice. Poti sa spui si lucruri pe care nu le spui nici parintilor, nici prietenilor, nici rudelor. Jurnalul e o scena formidabila pentru inavuabil, pentru lucruri greu de marturisit. E si un farmec al lucrului ascuns in jurnal, care ramane in spatiul tau intim”, a explicat Andrei Plesu saptamana aceasta, la Biblioteca Central Universitara din Capitala, in cadrul conferintei “Jurnalul. Al cui?”. Sunt oameni care simt ca pot sa scrie si ca vor sa scrie. Si cum nu intotdeauna au subiect, gasesc usor la indemana subiectul propriilor reflexiuni, ale vietilor interioare, au deci constiinta timida a talentului propriu si vor pur si simplu sa il exerseze”.
mai multe aici
primul caiet de jurnal l-am inceput la 14 ani.
ar cam fi 21 de ani de insemnari prin care nu ma simt inca in stare sa trec, pentru ca m-as simti ca si cum as fi aproape de capatul tunelului.
pentru oricine altcineva ar fi o lectura plictisitoare si deprimanta.
sa scrii pe blog despre jurnal, sa scrii in jurnal despre blog, ce rasfat al reflexivitatii egolatre.
Daca feminitatea ar fi Polul Nord atunci momentul in care am descoperit ca sint inconjurat de fete, am devenit Admunsen. Eram intr-un avion Tarom si oriunde m-as fi uitat in jur, locurile erau ocupate de fete voinice, cu brate si picioare zdravene. Lotul national feminin de canotaj. Amazoanele nu mai erau doar un mit. Mai mult, fetele aveau ambii sini si chiar daca nu trageau cu arcul, stiau sa minuiasca cu indeminare visle. De emotie, am tras aer in piept. Zburam, la propriu si la figurat. Spre Budapesta, de unde am luat autocarul spre destinatia finala, orasul Szeged.
Cofetaria Trandafirul s-a deschis in 1989. A devenit cea mai cunoscuta cofetarie din Constanta. Nu puteai sa cumperi pur si simplu ce voiai, ci trebuia sa alegi unul dintre cele sase-sapte meniuri care contineau diferite combinatii de prajituri, inghetate, bezele si sucuri. |n primele luni, de la ora deschiderii pina la inchidere, o permanenta coada de doritori de dulciuri asalta intrarea. Cofetaria se afla parterul blocului in care ne-am mutat in 1988, cind inca nici nu erau gata trotuarele. Terasa era strajuita de coloane din piatra alba si roz inchis, fiind reprezentativa pentru noile si avansatele standarde de constructie in arhitectura comunista.
La un moment dat, in casa cu gradina a lui Edi si a Mariei, o fata ne-a intrebat pe toti cei prezenti citi parteneri sexuali avusesem pina atunci. Nu ma mai gindisem de cel putin zece ani la acest aspect. Ajuns acasa, am notat cu febrilitate numele fetelor din viata mea, cu sentimentul ca fac ceva ireparabil si ca de acum incolo voi atasa inevitabil un tricou cu numar. Au iesit 51, plus cam tot atitea prostituate. Care se pun sau nu se pun. Dar intilnirile cu ele s-au transformat in povesti, in schimb amintirea celor mai multe dintre relatii s-a stins ca lumina farului genovez din Constanta.
|n 1984, URSS-ul si satelitii saI s-au hotarit sa boicoteze Jocurile Olimpice, organizind o manifestare paralela care s-a desfasurat timp de aproape trei luni in noua tari. De atunci, aceste numite Jocuri ale Prieteniei (Дружба) au continuat sa se intimple, acoperind toate disciplinele sportive si reunind numai tari din blocul estic. |n primavara lui 1990, pe lacul de linga orasul Szeged avea sa se desfasoare ultima Cupa Prietenia la canotaj. Tata, care lucra la Directia Judeteana a Sportului, urma sa faca parte din delegatie. |ntrucit tot batuse Estul in calitate de “oficial”, s-a gindit ca as putea merge in locul lui. Doamna Frincu, sefa directiei, a acceptat. Asa am devenit, la 14 ani, delegat al nationalei de tineret a Romaniei la canotaj . Cred ca am purtat si ecuson.
(fragment din proza publicata in antologia editurii art, prima mea calatorie in strainatate)
ieri m-am trezit la 9.30 si, fara sa trec prin micul dejun, m-am apucat sa-mi pun, de unul singur, tapet in camera minuscula care tine loc de dormitor, cit si de scena in serile cu teatru. pe la ora 13.00 am facut pauza de prinz, la trei terminasem, inclusiv montarea si fixarea stinghiilor de lemn (pe care le vopsisem cu citeva zile in urma) care tin loc de briu.
din acel moment, de cite ori intru in camera, pieptul imi tresalta si nu imi pot retine un mic strigat de admiratie. nu ma pot abtine, tuturor celor care-mi trec pragul, sa le arat ce am facut (cam de 2-3 ori pe vizita), punind intrebarea retorica: nu asa ca e frumos?
ce-i drept, ii da o replica onesta celuilalt tapet, berlinez, aflat pe peretele opus.
Cind vezi o banda galbena, stii ca trebuie sa nu-ti bagi nasul. Locul unei crime, al unui accident, oriunde s-a intimplat ceva ce presupune interventia politiei si/sau a medicilor e inconjurat de o banda galbena pe care e scrisa cu negru o atentionare. Cum ar fi Biohazard (pericol de contaminare biologica) sau „Atentie, podea uda!”. |n institutiile unde se sta la coada, banci sau aeroport, o linie galbena marcheaza separarea dintre cel care se afla in contact cu autoritatea si restul cozii. Pornind de la corpul viespii si a sa terminatie amenintatoare, s-a stabilit ca in societate galben + negru = pericol. Nu poti marca perimetrul unde o masina s-a strivit de un stilp cu o banda roz sau cu model de blana de tigru. Aparitia bancomatelor si a cartilor de credit a dus la o noua interactiune dintre spatiul public si cel privat si, in consecinta a doua noi tipuri de atitudini/comportamente complementare. |n fata acestei masinarii nu poti sta decit singur, ferit de privirile iscoditoare. De unde si banda galbena trasata pe asfalt care-l izoleaza simbolic pe cel care extrage bani, conferindu-i un fel de postura oficiala. Cel care se afla in pozitia de a-si tasta codul o face intr-un mod lipsit de relaxare, tocmai din dorinta de a parea relaxat, fie chiar dintr-o prudenta exagerata. La supermarket, cind platesc cu cardul, in momentul in care imi lipesc degetele de taste, situatia se rigidizeaza brusc: vinzatoarea isi muta privirea, iar cel din spate, nedespartit de vreo banda galbena, se uita undeva desupra umarului meu. Eu incerc sa transmit ca, desi efectuez o operatiune privata, sint in regula cu ceea ce fac, ei incearca sa-mi transmita ca nu le pasa in niciun fel de asta. Situatie care imi aduce aminte de un moment la festivalul Tanz Im August unde, in lobby-ul teatrului, unul dintre spectatori a aparut purtind papuci, margele lungi si cam atit. Toata lumea parea ca e in regula cu aparitia, n-am remarcat nicio privire reprobatoare, nici macar surprindere. Nimeni nu se uita la penisul lui, dar nu cred ca toti ce de acolo se simteau cu adevarat confortabil in prezenta unui tip dezbracat, trecut de 50 de ani, zimbind sarmant cu un pahar de vin in mina.
(avanpremiera 24fun)
diseara sint invitat la un curs din cadrul masterului de antropologie sa prezint, ce altceva?, lorgean theatre, din punctul de vedere al dramaturgiei sociale. prima oara cind am facut acest lucru a fost la revival of the fittest in primavara trecuta, unde am avut 5 minute, in septembrie la Conferinta Nationala de Antropologie am primit 15 minute, acum va fi un seminar. nu stiu daca am ce spune 40 de minute pe tema asta dar sint relaxat cita vreme am disertatia la indemina.
mi-a fost intotdeauna greu sa ma pun in postura vorbitorului, mai ales intr-un cadru institutional de invatamint, avind in vedere cit am detestat scoala in primele ei forme. indiferent de virsta, m-am simtit intotdeauna confortabil pe banca ascultatorului, asteptind sa invat ceva nou. dupa cum spune goffman, “ca fiinte umane, sintem creaturi cu impulsuri variabile, cu stari si energii care se schimba de la un moment la altul. ca personaje aflate in fata unui public, nu avem voie sa fim supusi suisurilor si coborisurilor”.
insa tocmai aceasta fragilitate in arena sociala poate fi transformata intr-un punct forte al performarii.
Despre ce vorbim atunci cind vorbim despre vreme
De obicei, imi notez ideea de articol pe miercuri-joi, cind ploua, vineri ma apuc de lucru, cind a dat soarele, in sensul ca pun alaturi toate timpeniile care-mi trec prin minte, simbata, pe la prinz cind textul a capatat forma, cerul e intunecat si ma gindesc ca e cazul sa-mi pun manusi, duminica, la corectura, chiar am manusi, iar luni, cind il trimit la redactie, o pisica trece pe pervazul inzapezit al ferestrei. Iar 24Fun apare tocmai joi, cind fetele poarta mini in Bucuresti, desi e vint puternic. In aceste conditii climaterice si auctoriale, a alege vremea drept subiect ar fi o inconstienta maxima, pe care doar o febra de 40C sau dorinta de a (re)deveni autor de science-fiction sau lipsa crasa de imaginatie o pot scuza. Spre deosebire de rafinamentele limbii engleze in care vocabularul despre vreme contine mai multe cuvinte decit cele folosite de comentatorii TV de fotbal de-a lungul intregii vieti, limba romana ofera prea putine subtilitati in aceasta privinta. De exemplu, am descoperit cu surpriza ca “mazarichea” aproape ca a disparut din conversatii. Ca si cum schimbarile climaterice contemporane ar fi afectat comoara in adincuri ingropata. Ce s-a intimplat cu mazarichea? Mi-e greu sa cred ca mazarichea nu se mai produce ca pe vremuri. De ce Romica Jurca care, alaturi de Elisabeta Polihroniade, imi aduce aminte de copilarie, evita sa vorbeasca despre mazariche? Ce se intimpla, de fapt, cu mazarichea? Deja mi-e foarte greu sa scriu o fraza in care sa nu existe mazariche. Mazariche! Ca sa vedeti cum se naste un articol, iata ideea pe care am notat-o miercurea trecuta, pe cind mazarichea inca nu-mi bintuia mintile: “Intr-o zi, primavara o suna pe iarna si spune poti sa-mi tii si mie locul, mai am putina treaba.” Mazariche.
