uBlog.ro

In fiecare seara in care ma intorceam intr-una dintre locuintele in care am stat temporar in vara asta starea mea de spirit se schimba pe masura ce ma apropiam de bloc. Cind introduceam cheia in usa de la intrare umerii cadeau, picioarele se inmuiau, fata mi se botea in timp ce prin minte se roteau mii de ginduri. Cel putin asa mi se parea, pentru ca aratam la fel ca inainte si de fapt ma gindeam la un singur lucru: ce sa le mai spun ciinilor. De cum intram in scara ii auzeam miriitul. E mare, alb murdar, are o privire isterica si considera intreaga cladire ca fiind cusca lui. |ncepea sa latre de cum ajungeam la etajul I. Cind ma aporpiam de usa care da spre palier era deja in spume. Celalalt se ridica si el. E mai mic, negricios si evident mai batrin. Dupa ceva timp, am observat ca se ridica mai mult din obligatie, nu latra niciodata, ba chiar parea putin jenat de isteriile celuilalt. Cei doi dorm pe presul usii care se afla in imediata apropiere a usii apartamentului in care ar fi trebuit sa intru. Si intram, dar dupa ce incepeam sa-i vorbesc ciinelui, timp de 5 minute, pe un ton linistit si grav. El latra furibund, eu ii povesteam ce mai facusem. Daca ar putea vorbi, imbecilul ala de ciine ar putea scrie aceasta rubrica pentru urmatoarele sase luni. Scena se repeta la fiecare iesire si intrare in casa, avind acelasi final: dupa ce-si spunea monologul zgomotos pe care eu il combateam cu voce de psihoterapeut care-si petrece viata printre oameni deranjati, javra se aseza pe pres emitind inca sunete ofuscate, cel negru ma privea cu ochi tristi, cerindu-si parca scuze pentru tovarasul lui. De citeva ori am preferat sa fac foamea si sa nu ies din casa pentru a nu mai asista si juca in acea piesa enervanta si previzibila. Cind am parasit definitiv locuinta aratam ca un miniblindat: rucsac in spate, genti pe ambii umeri, o etajera cu trei rafturi in brate. L-am prins pe dulau in dreptul usii pentru palier. A inceput sa latre, dar l-am ignorat. Am inaintat spre el si n-avut de ales. S-a retras, miriind. Treapta, cu treapta, a dat inapoi. Contraofensiva a durat doua etaje, triumful il savurez si acum.

nu prea am fost singur acasa zilele astea.
cei mai doriti oaspeti au fost the griffin family. m-am delectat cu cele 21 de episoade din familiy guy (seria 2) pina am ajuns sa visez personajele, sa vorbesc ca stewie si sa ma gindesc cu jind la un job de scenarist la un serial de animatie similar.
la un moment dat, la un party de farewell, intrebam cind vine brian.
(de retinut si expresia de om care descopera dansul contemporan: “I’m a body, not just a mind”!

timp de mai bine de o saptamina, am stat in pat cu versetele satanice ale lui salman rushdie. dincolo de scandalul legat de fatwa, e o carte absolut remarcabila.
daca romanul ar fi avut 1500 de pagini nu m-as fi plictisit (are doar 700).
nu stiu exact care parte a cartii a indignat lumea musulmana, poate capitolul in care un poet se ascunde de mohamed intr-un bordel, devine un fel alter ego al acestuia, iar cele 12 curve ale tractirului (doamne, ce cuvint) iau numele celor 12 sotii ale profetului.
la crestinii contemporani, pentru care isus a devenit personaj de animatii, asemenea situatie n-ar deranja pe nimeni.
mi-ar placea sa vad inchizitori spanioli torturati cu episoade din south park.

si ceva poze de la expozitia home alone in venetia
aici

Acum o săptămînă, binişor înaintea deschiderii de stagiune, Asociaţia 4Culture, urmaşa ArtLink în materie de Festival eXplore Dance şi reţea Jardin d’Europe, a organizat prezentarea a trei „creaţii coregrafice“, lucrate în rezidenţele anterior menţionatei Jardin… Prima se numea EIO, în cea de-a doua, Posthuman, Florin Flueraş şi Iuliana Stoianescu se autoexpuneau drept produsul însuşi al finanţării primite, iar ultima, Inerţia pentru toţi, era semnată conceptual de Eduard Gabia şi interpretată de Rectifier Crew.

Rectifier Crew s-a format la începutul anului 2010 la iniţiativa lui Eduard Gabia. Cei cinci au început să se întîlnească aproape în fiecare zi în Studioul 1 de la CNDB. Scopul acestor întîlniri a fost căutarea cunoaşterii ascunse şi găsirea unor practici care să genereze această cunoaştere, pentru care fiecare şi-a găsit propria definiţie şi abordare. Ambiguitatea se regăseşte în tot ceea ce produce Rectifier Crew, astfel că fiecare întîlnire cu publicul va produce întrebarea: a fost sau nu a fost spectacol?

Astfel se introduc pe ei înşişi membrii grupului. Uşor autoflatant, de vreme ce chestiunea spectacularului nu e chiar atît de înşelătoare, însă cu referinţă directă la setul de aşteptări pe care publicul se presupune că-l are în faţa unei creaţii de dans. Procesul de căutare interioară şi artistică al iniţiatorilor Rectifier Crew a cunoscut felurite faze şi forme de agregare, la fel şi numele şi componenţa grupurilor (de pildă, Cooperativa Performativă); dintre membrii de acum, trei sînt coregrafi/dansatori, Jean-Lorin Sterian e jurnalist, scriitor&stuff, iar Vlad Basalici – video artist. Titlul actualei (pomenitei) lor producţii, care a avut premiera într-un tulburat sfîrşit de stagiune, acum aproape trei luni, trimite, cel mai probabil, la singurele două constante ale iniţiativei: dorinţa de a căuta de fiecare dată altceva, în nesfîrşita tentativă de a fugi de accepţiile clasice ale dansului şi de a da consistenţă conceptualului, şi încercarea de a scoate din inerţie publicul, atrăgîndu-l spre participare performativă.

Singurele constante, spuneam, pentru că producţiile de grup marca Maria Baroncea – Eduard Gabia din ultima vreme au drept notă caracteristică improvizaţia care nu (se) fixează, sînt lichide de culori şi consistenţe diferite, ce iau forma aceluiaşi vas, nici o „reprezentaţie“ nu seamănă cu precedenta sau următoarea, altfel decît în ce priveşte interpreţii (şi nici asta nu e obligatoriu, dovadă Miercurea lejeră, un cadru deschis cu participare variabilă). Într-un astfel de context, totul e posibil, de la infantilism acut la graţie conceptuală.

Aşa se face că Inerţia pentru toţi – ediţia din cadrul prezentărilor Jardin d’Europe – a fost diferită de cea din luna iunie, în care dominanta era atragerea publicului în caruselul obiectelor performative propuse de grup, şi s-a jucat de-a baba oarba: optînd să se mişte, în clasicul spaţiu delimitat al covorului de dans, cu ochii închişi/ legaţi la ochi/ cu ochelari negri, orbi, manevrînd pe nevăzute cretă şi taste de calculator, dansatorii atentează direct la dominanta definitorie, din inerţie, pentru artele performative – percepţia vizuală. De regulă, întreprinderile artistice care chestionează formele de agregare şi receptare ale actului de spectacol se ocupă de public – în general, el e legat la ochi, ghidat să bîjbîiască şi să vadă cu alte simţuri. (Există în spectacol două momente –, „copertele“ – în care cele două perspective comunică: intrarea publicului se face pe un întuneric profund, în care trupurile dansatorilor, întinşi pe jos, apar ca neaşteptate obstacole, şi sfîrşitul spectacolului, cînd interpreţii părăsesc sala tot cu ochelarii blocîndu-le vederea, şi sînt parţial conduşi de spectatori.) Invers, a vedea, ca spectator, fără să fii văzut, condiţie absolută a scenei italiene (publicul e protejat de perdeaua de lumină), e o tentaţie irezistibilă de voyeurism atunci cînd însăşi privirea e exclusă din jocul performance-ului. A nu te vedea pe tine, partenerii de scenă şi spaţiul însuşi e o provocare la limită pentru un artist, în legătură directă cu sensibilitatea proprioceptivă. O formă de alienare şi de redescoperire forţată a propriei corporalităţi, la care se dedau voluntar cinci oameni-artişti şi care face mai mult decît orice orbecăială pe tărîmul reinventării corpului coregrafic şi a non-mişcării ca dans.

La urma urmei, inerţia poate fi învinsă pe tărîmul inteligenţei artistice.
(Iulia Popovici)

Inerţia pentru toţi. După un concept de Eduard Gabia. Cu/de: Rectifier Crew (Maria Baroncea, Vlad Basalici, Eduard Gabia, Alexandra Pirici, Jean-Lorin Sterian). Co-producţie: CNDB, Jardin d’Europe şi Asociaţia 4Culture. Cu sprijinul Programul Cultura al Uniunii Europene, Fel de fel şi lorgean theatre.

daca facebook-ul ar fi aparut inainte de 1989, mai toti romanii ar fi fost prieteni cu partidul comunist.
pe fiecare status al lui ceausescu s-ar fi dat milioane de like-ri.
si elena s-ar fi ofticat ca are mai putini fani ca el.
ceausescu ar fi postat fotografii de la vizitele de lucru.
dar ne-ar fi dat internet doua ore zi.

intr-o insemnare din ‘78, plesu scrie “oameni a caror suprema preocupare spirituala este sa-si administreze igienic corpul. (de pilda, lucrul cel mai inalt pe care-l pot face pentru “spirit” este sa nu manince carne).

i-am privit intotdeauna cu condescendenta pe cei care incercau sa-mi demonstreze in ce rezerva de toxine se transforma trupul meu mincind carne. vegetarianismul e un concept strict occidental (ma rog, cu exceptia celor care apartin unor culte religioase), care pune trupul pe un piedestal de care nu are nevoie. convertitii la vegetarianism (cu aripa lor talibana, veganii) isi transforma trupul intr-un templu (my body is my church) pe care-l imbuneaza cu ofrande pentru a-l folosi cit mai multa vreme, asa cum unii indivizi fac copii ca sa aiba un sprijin la batrinete. e o investitie, o atitudine capitalista. ca si persoanele religioase, vegetarienii stiu sigur ca tu, ratacitul care miroase a salam, esti cel care duce o viata gresita.

o spune asta un om care prefera oricind o bucata de cascaval unui copan de pui.

si hipsterii pentru care corpul este doar un suport pentru haine.
un umeras.
investesc in corp doar ca sa stea bine hainele pe el.
il hranesc cu mincare eco (piine cu 6 feluri de seminte, pasta de masline presata de fecioare cu picior mic la rasaritul soarelui, miez de nuca inecat in miere tibetana presarata cu bucati cubice de soia, rucola stropita alene de tisnitori minuscule cu apa evian)
ca produse umane ale societatii de consum, hipsterii sint construiti sa consume mincare pe care se afla pusa eticheta eco, care indica: expensive, trendy, unknown source. si transmite: esti special pentru ca m-ai ales.

mai sint si cei care au inlocuit prin afectiunea pentru animale incapacitatea lor de adaptare la societate.
o vecina care traieste cu cinci ciini intr-o garsoniera si ii vorbeste de rau pe toti cei din bloc. de la ea am auzit: “animalele nu te vorbesc pe la spate…”. un fost sef infam cu o atitudine mirsava fata de subalterni care hranea toti ciinii din fata blocului. o prietena care nu reusesete sa vorbeasca dragut cu oamenii decit atunci cind incearca sa le plaseze o pisica fara stapin. pet-urile care sa imblinzeasca frica de a ramine singur si care e mai puternica decit mirosurile dejectiilor animale din apartamente.

sa pun rufe in masina de spalat, sa arunc haine prin toata casa, sa-mi fac cafea in ibricul de cositor, sa ascult muzica, sa folosesc imperial toaleta, sa ma uit in treacat pe cotoarele cartilor

peregrinarea a luat sfirsit.

- - - - - -
aseara n-am mai avut deloc emotii (la premiera am vomitat cu doua ore inainte). venisem motivat sa ma simt bine facind ceea ce aveam de facut.
cred ca forma asta a spectacolului, a l’aveugle, e cea mai potrivita.