eram aproape de mal, apa imi ajungea pina la genunchi. cineva din spate m-a strigat ca mi-a gasit cardul pe care nici nu stiam ca-l pierdusem. m-am intors si l-am vazut tinindu-l in mina, ud si murdar de nisip, in invelitoarea de plastic transparent in care-l tin de ceva vreme, inutil, de altfel.
soferul semana cu personajul caruia ii face zile fripte pantera roz. fusesem cu tata cu o zi inainte in locul unde erau parcate masinile de transport, aflat undeva la marginea constantei (dar n-as putea sa zic acum unde). tata intrebase cine pleaca a doua zi la bucuresti si asa ajunsesem la individul asta, mic indesat si mustacios, care ne promisese ca la ora 12 o sa fim la destinatie.
ma mutam cu totul in bucuresti si eram bucuros ca paraseam constanta. in acelasi timp, ai mei se mutau din apartamentul in care locuisem cu totii din 1988 intr-o zona la fel de marginasa a constantei ca si berceniul meu, unde imi cumparasem un apartament cu doua camere. nu aveam cum sa stiu atunci, dar vinderea locuintei din blocul BI4, scara c din cartierul trandafirul (dupa cofetaria celebra din oras aflata la parter) a fost inceputul sfirsitului pentru multe lucruri.
turcul isi parcase tirul in fata scarii cu o seara inainte si atunci il incarcasem ajutat de gilu si parca si de niste vecini. pe vremea aia (1996) nu existau firme de transport de mobila care sa functioneze intre orase.
am plecat dimineata la 7. cu avint.
vreo trei ore mai tirziu, piticot, care nu stia decit citeva cuvinte in limba romana, a oprit intr-o zona de en-gross-uri, chipurile sa manince. la ora 1 eram tot acolo.
si-a mutat masina pina la rampa unei cosmelii si niste tirlani au inceput sa-mi scoata lucrurile afara, inlocuindu-le cu saci de cartofi. au umplut partea din spate, apoi au inghesuit la loc mobila si cutiile. am plecat pe la 2, am ajuns in bucuresti pe la 5-6 unde ne asteptau vera si vreo doi prieteni care deja se plictisisera asteptindu-ne.
cind am descarcat, am descoperit ca una dintre cutii, din cele doua cu casete audio, disparuse. asa s-a injumatatit colectia mea de muzica, pe vremea cind nu exista mp3-ul.
ultima oara urmarisem pe cineva cind am studiat piata dorobanti pentru primul curs de antropologie. m-am luat dupa un nene care a iesit cu o sacosa in mina si am mers dupa el pina aproape de intrarea in blocul lui din floreasca.
in asemenea momente, filmele cu detectivi si cartile de aventuri (sau invers) ies la iveala din stratul ala de petrol al mintii si produc endorfine.
“pasul e mai voinic, gindul mai cutezator” cind te afli in spatele cuiva care habar nu are de existenta ta.
in cluj am urmarit pe cineva cu care ar fi trebuit sa petrec o ora agreabila cu o cafea in fata.
a intirziat.
a intirziat mult. tot ce trece de 15 minute e mult, iar de 30 e insuportabil (daca iti pasa)
ma simt foarte bine diminetile in cafenele, insa m-as fi simtit si mai bine daca as fi putut ignora ca asteptam pe cineva.
la un moment dat m-a sunat sa-mi spuna ca vine in 2 minute. dupa 7 m-am ridicat usurat, am platit cafeaua si am iesit.
a trecut pe linga mine fara sa ma recunoasca.
ne mai vazusem doar o singura data.
purtam ochelari de soare cumparati de la o femeie de serviciu din tirgul de vechituri, un costum de velur luat cu o zi inainte din second hand-ul ecce homo de linga fabrica de pensule si niste casti mari care ma faceau sa ma simt ca un personaj din any way the wind blows.
am preferat sa trec mai departe, intilnirea era oricum ratata.
detest intirzierile. detest scuzele care urmeaza.
oricit de sarmanta sau importanta ar fi persoana care intirzie, din partea mea comunicarea e dusa in prima ora.
si pentru ca nu aveam decit o ora la dispozitie, am preferat sa ma plimb singur.
ceea ce prefer oricum intr-un oras strain.
peste jumatate de ora am zarit-o intimplator pe strada si m-am luat dupa ea.
flux de endorfine.
e misto sa-i observi pe oameni cind nu se stiu observati.
apoi la un colt am pierdut-o si m-am dus sa maninc o supa la agape.
in timp ce mincam mi-am dat seama ca insomnia, locul unde ar fi trebuit sa ne vedem, e exact vizavi de cinematograful arta, unde acum mai bine de un an ar fi trebuit sa ne intilnim pentru prima oara.
cind nu venise.
insa, dupa cum mi-a marturisit pe messenger la mult timp dupa (si am bufnit in ris in acel moment teatral), trecuse pe linga mine in masina in care se afla alaturi de prietenul ei.
viata e plina de coincidente marunte care nu inseamna nimic.
iar blogul e un mijlocul perfect de inregistrare al banalitatilor si al oamenilor care nu conteaza.
vineri, 30 aprilie,
mihaela dancs
performeaza
la
lorgean theatre
*
am scris la disertatia despre lorgean theatre din decembrie pina in sfirsit de aprilie, exact in acelasi interval in care a fost reprezentat home alone cu un an in urma. pe atunci credeam ca pun punct, dar de fapt era punct si virgula.
as angaja pe cineva care sa stea linga mine in timp ce spal vasele.
delgado fuchs vin la CNDB pe 29 si 30 aprilie.
un deliciu pentru voyeuri
Atacă incisiv dar relaxat.
Vorbeşte despre viaţă, moarte şi sex.
Economiseşte un coregraf.
Ia lucrurile triviale în serios.
Fii radical fără a fi radical de plictisitor.
Evită locurile unde lumea ştie că nu vine nimeni.
E important să îţi epilezi părul pubian pentru acest spectacol ?
E necesar să dai tot ?
E necesar să împiedici publicul să adoarmă?
Să minţi.
Distrează-te cât eşti pe scenă, simte-te grozav şi sexy.
Dezvăluie ceva intim, dar nu prea mult.
Fă audienţa să nu-şi creadă ochilor.
Nu fi fidel autorilor spectacolului.
Nu afirma că ceea ce se face este veridic.
Fă lucruri accesibile dar în acelaşi timp puţin indecente.
Fii gol fără a fi gol.
Întreabă-te dacă ceea ce faci este cu adevărat artă.
delgado fuchs
am gasit in lanark o descriere a complexului gulliver, legata de prima impresie asupra unui oras (cind a descoperit liliputh-ul, fiind inalt, de sus i se parea un oras frumos, ordonat, populat de oameni harnici si ingeniosi. dupa 2-3 luni, a realizat ca acestia erau meschini, prosti si cruzi) - adica asemanatori cu locuitorii din tara lui -
clujul e un oras in care m-am simtit intotdeauna bine. nu-mi dau seama cum ar fi sa traiesc in el mai mult de o luna, pentru ca n-am stat niciodata mai mult de 5 zile.
de obicei, orice loc pe care-l privesti prin filtrul starii de vacanta ti se pare mai atragator decit orasul in care locuiesti.
taximetristii care-ti dau si un rest de 10 bani, vinzatoarea care-ti ofera o clatita bonus fara niciun motiv, oameni politicosi, cafenele multe. suficient ca sa-mi doresc sa revin.
in timpul reprezentatiei, care a fost un fel de debut oficial, m-am simtit relaxat si bucuros ca sint acolo, pe scena, cum m-am mai simtit doar la “the power”.
e important ca sintem cinci. prezenta celorlalti imi da siguranta si ne ofera tuturor momente de respiro.
Scurt-circuit Performativ la Fabrica de Pensule
Asociaţia Colectiv A şi Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, Sala Studio, etaj I
16.04.2010 – 22.05.2010
Centrul Naţional al Dansului Bucureşti împreună cu Colectiv A prezintă la Cluj în perioada 15.04 -22.05.2010 o serie de spectactacole ce exprimă noile tendinţe din scena românească de dans contemporan. Fabrica de Pensule va fi spaţiul-gazdă în care se vor ‘ciocni’ elementele performative, provocând publicului un intens scurt-circuit…
Birou de cercetare şi manifestare a prezentului continuu (premieră)
23.04, 22.00 h (50 min)
De: Maria Baroncea şi Rectifier Crew (Jean-Lorin Sterian, Vlad Basalici, Eduard Gabia, Alexandra Pirici, Maria Baroncea)
din ciclul: music lasts forever, but the audio players doesn’t
iPod-ul are propriul lui sistem audio, un fel boxa circulara ca o roata de cascaval, in scobitura careia sta mai tot timpul. ca intr-un cuib.
de cind mi-am prins castile in liftul de la laptarie, nu-l prea mai scot din casa.
asa ca sta in permanenta incarcat.
intr-o noapte, desi nu-l folosisem, ecranul i s-a luminat brusc si tragic.
dupa o secunda, s-a stins.
ca un om care-si da ochii pe spate si lesina.
m-am ridicat din pat, l-am luat in palma: era mort.
daca apesi simultan in doua puncte de pe rotita, se reseteaza.
un fel de respiratie gura la gura.
am apasat.
si-a revenit.
il am de doi ani.
iPod-urile nu sint device-uri prea stabile.
sint pregatit sa fac fata disparitiei lui.
mi-am propus si am reusit sa nu ma atasez de el (zic asta acum, cind inca emite muzica), desi e mult mai performant decit predecesorul sau.
pe care l-am iubit.
pentru revista tatza si titza
textele se scriu in 24 de ore de la primirea mesajului de la milos.
eu am avut la dispozitie 14. in acest mod, the staring master a ajuns si pe net/hirtie.
“rafuiala”, o povestire scrisa acum citiva ani, pe care intentionam sa o transform intr-un scurt-metraj musical, a aparut in ZI-NE 6, care s-a lansat ieri, intr-un dezinteres general, la cinema scala.
am mai produs un material (un textulet si multe, multe poze) pentru revista TATAIA.
just for the fun of it.
ps
si un text f personal despre obiectele de la lorgean theatre in elle man din aprilie.
de data asta platit.
