after every show I die
acum mai bine de un an, cind am prezentat pentru prima oara ceva la miercurea lejera, inainte de spectacol am fost extrem de relaxat. asta pina in momentul in care s-a stins lumina si mi-am dat seama ca ma duc pe o scena pe care nu fusesem niciodata unde voi fi urmarit de o multime de necunoscuti. am simtit brusc o frica pura, paralizanta. totusi, avind la baza un text pe care-l citeam, a fost destul de ok, cel putin asa mi s-a spus. cu lecturile eram relativ obisnuit, pentru ca mai citisem de citeva ori in public. desi a iesit bine, citeva ore dupa spectacol aveam corpul rigid si dintii inclestati.
inainte de concertele cu grupul sanitar, imi construisem un ritual de relaxare.
in ziua respectiva nu faceam nimic altceva, ma uitam la un film sau la concerte, citeam, pierdeam timpul cu gratie.
uneori ma duceam la un salon de masaj.
de citeva ori s-a nimerit sa merg cu o noapte inainte la cite-o petrecere si sa fiu mahmur. ceea ce imi accentua anxietatea. in vremea aceea mai aveam atacuri de panica si reactionam puternic la orice fel de stress. pe scena insa, avindu-i pe ceilalti doi linga mine si un scenariu de show, scapam de trac dupa prima piesa. desigur, ajuta si faptul ca nu cintam live.
cel mai greu a fost la lorgean theatre. desi eram in propria casa, faptul ca deschideam spectacolul ma termina. ma simteam responsabil de tot ceea ce avea sa urmeze. nu eram in stare sa comunic cu actorii, ma refugiam autist in dormitor. oricit as fi repetat (si nu aveam mai mult de 2 minute de introducere), momentul in care deschideam usile si vedeam chipurile atintite asupra mea, aflate la mai putin de un metru, era de fiecare data coplesitor.
apoi, tot facind workshop-uri din zona performance-ului, am inceput sa ma obisnuiesc cu expunerea.
la a doua aparitie de la miercurea lejera am fost extrem de anxios. ma intrebam ce naiba caut acolo, de ce vreau sa fac asta. atmosfera de dinainte e extrem de puternica, toata lumea e in miscare, vorbeste, isi cauta locul, se stabilesc parteneri, se repeta, unii renunta in ultima clipa sau se decid brusc sa faca ceva. de data asta, cind am ajuns pe scena m-am simtit confortabil si bucuros ca sint acolo si ca ma pot juca. ceea ce s-a si simtit.
miercuri, la “death metal is alive” n-am fost nici foarte emotionat, nici relaxat. mai degraba nevrotic. inainte avusesem intilnire/repetitie la alta piesa, ceea ce n-a fost ok, ca n-am mai putut intra intr-un alt flow.
a inceput si s-a terminat (abrupt) cu desincronizari tehnice si, undeva pe parcurs, m-am pierdut. spre deosebire de data trecuta, voiam sa termin cit mai repede. pentru ca n-am repetat inainte cu partener (performance-ul presupune un voluntar din public), n-am mai suprapus textul pe miscare si, dat fiind situatiile imprevizile, am sarit bucati din el, dupa ce deja il scurtasem ca sa potriveasca in 15 minute. pentru cei care fac asta de ani de zile, miercurea lejera este chiar un moment in care incearca lucruri si se raporteaza relaxat la ceea ce iese. desi nu prea mi-a placut ce a iesit, ma bucur ca am pe ce lucra de acum in colo.
