uBlog.ro

1. Julio Cortazar – Cit de mult o iubim pe Glenda
2. Daniel Miller – The Comfort of Things
3. Jonathan Litell – Binevoitoarele

1. The Limits of Control (Jarmusch)
2. Le Pianiste (Haneke)
3. Performance (Donald Cammell, Nicolas Roeg)
4. Looking for Longman (Isaac Julien)
5. Fanny and Alexander (Bergman)
6. Ex-Drummer (Koen Mortier)
7. The Pillow Book (Greenaway)
8. I’m Not There (Todd Haynes)
9. Shadows (Cassavetes)
10. New York, Sinecdoque (Charlie Kaufmann)
11. Le Soufle au Coeur (Malle)
12. Hi, Mom (Brian de Palma)
13. Un Homme et une Femme (Lelouch)

teatru:
Doamna noastra din Pascagoula (Tenessee Williams) - T Mic

aseara am pus punct proiectului lorgean theatre.
pe 2009 si probabil ca pentru totdeauna.
25 de oameni au fost prezenti la piesa “autorii ar dori sa va invite la spectacolul lor” de ion dumitrescu si florin flueras.
selectia s-a facut initial printr-o invitatie pe facebook si nu prin telefon ca la reprezentatiile precedente.
doritorii care au scris la adresa lorgeantheatre@gmail.com. au primit un reply in care li se cerea sa trimita un document in word (orice document) si o fotografie jpg (orice fotografie). am primit o diversitate de texte si poze, de la CV-uri, poeme, confesiuni. m-au interesat in special textele. mi-ar placea sa fac o antologie cu ele.
dupa ce li s-a comunicat (unora) ca sint alesi, potentialii spectatori au fost rugati sa aduca un obiect care sa sugereze conectarea tehnica (mufe, cabluri, incarcatoare).
am primit o tolba plina.
nu stiu ce voi face cu ele, sint ca notitele dintr-un caiet care se pot transforma cindva intr-un text.
apartamentul are 32 m2, ceea ce inseamna ca fiecare dintre cei prezenti a avut la dispozitie un metru si un pic din locuinta.
primul spectacol a avut loc acum un an, pe 18 decembrie.
in total au fost 14 reprezentatii si o conferinta de presa.
destul de multe, avind in vedere ca am lipsit 6 luni din tara.
in celelalte 6, cel putin 250 de spectatori au luat loc pe rind pe pernele si saltelute din living room.
intre timp, lorgean theatre s-a transformat intr-un concept, a produs o expozitie, citeva emulatii (a auzit cineva de i-theatre?) a devenit teatru al obiectelor (toiletries theatre), aplicabil in spatiul domestic din orice colt al lumii (nu inseamna ca se va si intimpla asta) parte din fenomenul tot mai raspindit al teatrului post-dramatic.
chiar daca s-a desfasurat in casa mea si desi scriu teatru, n-am pus in scena piese sau performance proprii. cam fiecare dintre cei ajunsi in spatiul domestic-performativ, spectatori, actori, performeri au fost si autori.
spectacolul care mi-a fost cel mai drag e “home alone”.
nu pot sa mai ascult lady and the bird fara sa simt un nod in git.
cred ca a fost cel mai puternic lucru (nu stiu cum sa-l denumesc) pe care l-am facut vreodata si care mi-a dat cel mai mult.

citesc cu oroare si fascinatie “binevoitoarele”, romanul de goncourt al lui jonathan litell, americanul care scrie in franceza.
are aproape 900 de pagini, dar inaintez ca panzerele germane in rusia. acesta e si cadrul primei jumatati a cartii, armata germana aflata inca in plina expansiune pe teritoriile sovietice.
maximilien aue, ofiter SS, e un birocrat care se ocupa de partea organizatorica a actiunilor speciale de curatare a elementelor evreiesti si bolsevice din zonele ocupate. uneori e silit sa ia parte activ la executii.
e mai mult decit captivant sa afli “din interior” ce insemna asta pentru soldati, modul in care incercau sa faca fata acestei indeletniciri ingrozitoare.
eu aveam in minte inca nazistii reprezentati in filmele lui nicolaescu, cu castile ceaun si care cadeau snop cite 20 la o rafala de 10 gloante.
personajul principal nu-ti devine niciodata simpatic, felul lui rece de a descrie prin ce trece, inclusiv cosmarurile, nu trezesc in vreun fel compatimire.

mi-a ramas in minte scena un intreg pluton de soldati si ofiteri saruta pe gura o partizana legata si apoi o impusca, intr-un ritual pe care nu l-am mai intilnit in restul cartii si niciunde. are ceva medieval, de sarutul mortii in scop apotropaic.

btw de casti, in timpul iernii, patrulele germane erau gasite cu creierii inghetati cind uitau sa-si puna bonete de lina sub metal. printre lucrurile marunte care au dus la infringerea nemtilor era si faptul ca purtau cizme potrivite pe picior, in timp ce ale rusilor erau cu doua numere mai mari. picioarele se umflau de la frig si nemtii ajungeau sa-si taie degetele.

la un moment dat, in caucazul ocupat, are loc o mare disputa antropologica pe tema unei populatii de munteni, bergjuden, care desi nu erau evrei, erau de religie mozaica. nazistii nu stiu daca sa-i elimine sau nu si cheama savanti inclusiv din berlin pentru a lamuri problema. care ramine in aer, solutionarea fiind aminata pina la cucerirea daghestanului care nu a mai avut niciodata loc.

sint in roman citeva discutii care definesc foarte bine doctrina nazista si chiar cea bolsevica, weltanschauung-ul insuflat de national-socialisti care a transformat oameni normali in fanatici capabili de lucruri atroce.

de cind am inceput sa lucrez la un performance despre death metal, nu ma mai pot opri din citit pe aceasta tema. nici macar in perioada in care ascultam exclusiv muzica rock (17-20 ani) nu eram interesat de acest gen muzical, perceput ca un zgomot insuportabil de chitare insotit de grohaituri neinteligibile. cind auzeam cannibal corpse de exemplu in rockoteca, ma dadeam la o parte si asteptam sa bage metallica.
acum doua nopti, pornind de la o joaca pe sinth, am compus o piesa death-metal, conceputa intr-un frame contemporan, digital. se numeste e-doom si abia astept sa o inregistrez intr-un studio.
sint extrem de interesat de impactul internetului si al culturii digitale asupra subgenurilor extreme. mainstream-ul s-a schimbat, arta exprimata violent a devenit un loc comun, nu mai poti prezenta acelasi discurs ca anii 85-’95, anii de glorie ai death-metalului.
chiar si traumele sint altele decit in anii 80′-’90.

Proiect: România

Primul proiect sub egida încotro vă invită să (re)descoperiți România și, folosind orice mijloace audiovizuale, să redați ceea ce voi considerați că reprezintă esența României contemporane.

Termenul limită de expediere a lucrărilor este 15 aprilie 2010.

Mai multe detalii aici.

Continuând ceea ce a început în 2008, încotro își propune și în acest an să reunească cele mai bune lucrări vizuale realizate în 2009 în România, dar și de către artiști vizuali români stabiliți în afara țării.

Hermes Pag 08, originally uploaded by jean_lorin.

Bucuresti, 2034. In oras traiesc aproximativ un milion de emigranti chinezi, aflati deja la a doua generatie. Cea mai mare parte locuiesc in Casa Poporului, compartimentata in stilul Orasului Interzis. Dobrogea s-a dezlipit de Romania, proclamindu-se republica si devenind rapid cea mai bogata tara a Balcanilor si principal producator de energie datorita centralei de la Cernavoda. Cartierul Giulesti se tranforma in Giulestinia, o zona libera, fara politie si legi, centru al comertului liber cu droguri si arme. In Muzeul de Arta al Romaniei se da o spargere. Desi e impuscat in plin, hotul fuge cu un tablou reprezentind o zeitate antica. Acesta e inceputul unor fenomene tot mai bizare pentru bucuresteni si marcheaza inceputul unei colaborari istorice intre politia romana si cea chineza. Dragos si Xiao pornesc in urmarirea lui Hermes, hotul de la muzeu si ajung pe urmele unei bande chineze de traficanti de organe care operase in Romania cu zece ani in urma. Descopera ca unele dintre victimele lor au evadat desi le-au fost extirpate toate organele interne. Hermes e una dintre ele. Ce s-a intimplat cu el in ultimii 15 ani?
Vom afla in capitolele urmatoare (daca vor fi concepute).

rezervoir organz e un proiect de roman grafic manga, inceput in iulie 2009, in Berlin, impreuna cu remus brezeanu. primul capitol e gata, a fost publicat in ultimul otaku magazine, asteptam propunerile unei edituri.
nu neaparat din romania.

de cind m-am intors, n-am mai iesit deloc la party-uri, evenimente mondene si nici macar la cele culturale, in care se foiesc cam acelasi gen de oameni.
nu mai folosesc messengerul decit ocazional.
astfel ca numarul cunostintelor mele s-a redus drastic.
pe marea majoritate a celor din zona hispter ii intilneam doar la petreceri.
mai exista un numar de relatii, mai “avansate”, cu schimbat de ID si palavrageli pe mess.
dintr-o data, parca am taiat o felie uriasa dintr-un tort invechit si fad, iar felia ramasa e cam cit procentajul UDMR-ului la orice alegeri.

vasile alecsandri, pe care-l stim din manualul de romana pentru pastelurile in care celebra frumusetea iernii, era un mare friguros. iesea foarte rar din casa si atunci se urca imediat intr-o trasura inchisa, cu banchete acoperite de blanuri.
intrucit locuia intr-o casa-vagon, in ultima camera focul era facut la maximum, iar in cele din mijloc temperatura descrestea catre iesire, astfel ca prima era complet neincalzita. alecsandri statea cite putin in fiecare, ca sa se obisnuiasca cu frigul. alecsandri scria despre iarna ca fraser despre culturile primitivilor, fara sa-si paraseasca biroul si biblioteca.
cam asa imi place si mie iarna.
din spatele ferestrei.

simbata dupa-amiaza, in cadrul cineclubului, am urmarit fanny and alexander, varianta uncut. a inceput la 16.15, s-a terminat la 21.20, cu trei pauze.
a meritat.
e cel de-al patrulea film de bergman pe care-l vad si deocamdata singurul lipsit de teatralismul pe care nu-l inghit daca nu are o motivatie serioasa. cred ca figura episcopului ma va urmari ceva vreme. tatal lui bergman a fost preot. el insusi a fost un tata mizerabil, si-a neglijat complet cei 9 copii.
nu m-am plictisit, nu m-am foit la nesfirsit pe scaun, ba chiar in ultima parte m-am tinut mai strins de spatarul scaunului din fata. la un moment dat mi se facuse foarte tare pofta de un mar. am avut la mine o ciocolata, dar am consumat-o dupa prima jumatate de ora.
la sfirsit, ne-am strins miinile, ca dupa terminarea unui proiect reusit.

In 1996, pe scena de la Brit Awards, Michael Jackson, inca in mare forma, cinta Earthsong. Pe finalul piesei ramine in haine albe care stralucesc in lumina reflectoarelor. Pe scena se ivesc copii imbracati zdrentaros pe care Michael ii binecuvinteaza ca un Mesia contemporan. Saruta un rabin pe frunte. A fost prea mult pentru vocalul formatiei Pulp care n-a mai rezistat si a invadat scena, arat\ndu-[I fundul dar fara sa-si dea pantalonii. “Actiunea mea a reprezentat o forma de protest fata de felul in care se vede Michael Jackson ca un fel de Iisus inzestrat cu puterea de a vindeca. Pur si simplu nu m-am putut abtine”a declarat Jarvis Cocker care nu mai avea nevoie de a atrage atentia, hiturile Common People si Disco 2000 impunindu-i drept lideri, alaturi de Suede siBlur, in curentul brit-pop care in acei ani isi traia momentele de glorie. Prezenta scenica, ochelarii cu rame groase, tinuta impecabila, modul in care isi susura soptit dar ferm versurile cu implicatie sociala il transforma pe Cocker intr-un invitat permanent al emisiunilor de televiziune. I se ofera propriul show, devenind gazda unei emisiuni despre arta, Journeys into the Outside sI calatorind in toata lumea pentru a se intilni cu artisti underground. Pulp mai scoate un un LP greoi, dar cu sclipiri, din care iti ramine in minte pianul din piesa care da titlul albumului, This is Hardcore. Urmeaza We Love Life, o adunare de cintece lungi si lalaite, marcind interesul lui Jarvis pentru natura. I-am vazut in concert acum sapte ani. Promovau cintecele de pe acest album plictisitor, asa ca n-am tresarit decit la bis, cind au cintat Common People. Pulp se desfiinteaza, Jarvis trece pe colaborari. Are, printre altele, o aparitie senzationala in videoclipul lui Nick Cave, Fifteen Feet Under White Snow, intr-un nor de fum, in stilul caracteristic, adica hipnotic, dar fara sa pozeze in vreun lider spiritual. Din primul album solo iese in evidenta Cunts Are Still Running the World, cu un videoclip facut special pentru karaoke. Departe de dandy-ul din anii ’90, Jarvis arata ca un rocker, cu barba grizonata si plete. L-am recunoscut luna trecuta (nu ca m-ar putea contrazice cineva) pe un trotuar in Shoreditch, un cartier londonez. Further Complications suna a rock lejer-brut, de garaj, la sute de mile distanta de clapele delicate din Underwear sau Something Changed. Dupa moartea si canonizarea lui Michael, intrebat daca MJ a fost un performer de geniu, dupa o clipa de ezitare a raspuns “a inventat …moonwalk-ul”. Ma intreb daca Jarvis Cocker a avut vreodata un cosmar in care era intrupat intr-o femeie de 70 de ani, cintind intr-o discoteca din Herastrau linga un individ cu parul rar pe nume Mihai Constantinescu.