uBlog.ro

Otaku Magazine vol.6: The End of the World - OUT NOW

As you may or may not know, Otaku Magazine is an independent platform that promotes visual art, from national and international artists, an opportunity for them to manifest in various areas, under the influences of the Japanese entertainment and other artistic currents.

We are glad to announce the launch of the new Otaku Magazine issue, which has the theme “THE END OF THE WORLD” and encompassses various themes, from Godzilla and Gundam, to otaku survival methods.

Preview and more info: http://www.facebook.com/l/0cf61;otakumag.com
Video: http://www.facebook.com/l/0cf61;vimeo.com/7074362
Support material: http://www.facebook.com/l/0cf61;otakuent.com/om6-kit.zip

- - - - - - - - - - - - - - - - -
e primul numar din otaku in care sint prezent, ba chiar cu doua materiale, o povestire ilustrata de veronica solomon si prima banda desenata manga la care am lucrat vreodata, reservoir organs, impreuna cu remus brezeanu, intre doua partide de tenis de masa. se petrece in bucuresti 2034, cind jumatate din populatia orasului e alcatuita din chinezi, dobrogea e o republica independenta, iar casa poporului devine noul oras interzis.

o zi la oxford, intr-o atmosfera de harry potter.
o dupa-amiaza la sir john soane’s house museum.
o seara la trycicle, teatru unde s-a jucat seize the day, piesa in care toti actorii erau de culoare. in public, multi albi batrini si negri de toate virstele. avind locuri chiar linga scena si mi s-a parut ca asist live la un sitcom de genul printul din bel-air.
un prinz intr-o casa-muzeu, la etajul careia se afla atelierul lui damien hirst.
o seara la cock tavern theatre, dupa piesa, printre betivi care racneau pe un best of rod stewart.
multe dimineti lucrind in starbucks-ul din apropierea ICR-ului, unde as putea sa lipesc o eticheta cu numele meu pe unul dintre fotoliile de la etaj. e locul unde am intilnit cea mai captivanta galerie de posibile personaje.
cel mai bogat om din marea britanie, mittal (otel, otel, otel) sta in belgravia. in acelasi timp, zona devine tot mai squatata. cladiri de zeci de milioane de lire ajung sa fie locuite de homeless sau artisti.
o plimbare intr-o atmosfera fantomatica, aproape de miezul noptii, intr-un cartier de evrei ortodocsi, pe o strada cu case georgiene din care ieseau grupuri de barbati imbracati cu caftane, purtind caciului de blana uriase, de forma unor roti de masina. am trecut unii pe linga altii, ca animale din specii diferite.
un diner din brick lane, design fifties, cu chelnerite in sortulete, banchete rosii, carafa de apa si servete in patratele alb-verzi.
un magazin tinut de anarhisti, in care toate lucrurile sint gratis.
o plimbare cu un double decker original, pe ruta lui 9. tavanul e atit de jos incit nu puteam sa stau in picioare.
bucata de brinza gorgonzola pe care am dat 6 lire, exact cit pe o pereche de blugi de la primark.
aparitia primilor politisti cu pistoale din istoria londrei. in cazul unora, direct pistoale automate.

pina acum, desi sint mai tot timpul cu ochii pe sus, am gasit urmatoarele lucruri:
o umbrela
o moneda de 5 pence
o cordeluta verde de prins parul
si, mindria colectiei, un fular de casmir made in scotland.

imi propusesem sa incep sa merg in cartierele muncitoresti si pina la urma am ajuns in harrods. daca mai stau mult in zona asta, o sa incep sa ma transform. din fericire, pot sa-mi linistesc constiinta spunindu-mi zic ca documentez viata posh a unui personaj.
e musai ca intr-un viitor roman sa apara de acum un Pitt sau un Mike care sa lucreze in finante si sa faca shopping pe sloane street, apoi sa se imbete intr-un pub numit the dutchess and the lamb sau the two coffins and eight hedgehogs, sa ia un taxi si sa se culce ca sa o ia de la capat a doua zi de la 7.
oricit as detesta globalizarea, etajul din starbucks unde mi-am petrecut mai toate diminetile trecute a devenit un loc in care ma simt excelent (au o muzica f buna) si unde pot sa scriu relaxat, inconjurat de japonezi, indieni venerabili cu turbane si oameni de afaceri.
la ora 1, locul se populeaza brusc cu indivizi in haine de firma. pantofii unuia valoreaza cit toata garderoba mea. isi iau prinzul, de obicei citind o carte sau trimitind sms-uri, si la ora 2 dispar.
inainte de a intra in cafenea, imi iau micul dejun afara, la un chiosc atipic pentru belgravia. din fericire, l-am descoperit destul de repede. de obicei acolo maninca muncitorii care lucreaza in zona, semn ca mincarea e ieftina si buna.

mother courage and her children la national theatre.
cu fiona shaw in rolul principal, traducere dupa brecht de tony kushner (ingeri in america).
in timp ce urcam cu liftul am avut o vaga senzatie familiara, mi se parea ca merg la CNDB.
desi in cladirea teatrului sint incorporate o librarie, restaurante, cafenea, scena pentru concerte free. mi-am amintit si de standurile amarite cu suc si napolitane, reviste de teatru obosite si nu mi s-a mai parut ca seamana in vreun fel.
timp de 3 ore zi 10 minute, n-am avut vreun moment de plictiseala.
as fi putut sa mai stau inca o ora fara sa-mi pierd atentia, desi eu rezist cel mult doua si jumatate la orice tip de expunere.
locurile erau ocupate in proportie de 70%. e drept ca piesa era programata la o ora neobisnuita, 14.30.
stand cu piesele lui brecht, cd-uri si partituri cu muzica din spectacol, performata impecabil de the duke special, pina si magneti de frigider cu afisul (la freud’s museum am vazut papuci cu mutra lui freud; n-am gasit insa toaleta pentru starshitting part II)
- - - - -
frieze art fair, unul dintre cele mai exclusiviste tirguri de arta din lume.
peste 150 de galerii, printre care si romanii de la plan b (cluj/berlin).
lucrari de la 1000 $ la mai mult de 2.000.000 $ (un polke).
o pereche de sosete, considerate sculptura - 20.000 euro (cristoph buchel)
cam toti londonezii bogati trec pe la tirg ca sa-si reimprospateze colectiile de arta contemporana. cu o zi inainte aparuse pe acolo gwyneth paltrow.

cum nu mai calcasem pina acum intr-un tirg de arta, dupa zece minute eram stendhalizat. cred ca e locul unde am vazut cele mai frumoase si spectaculoase lucrari ever. nu cred vreun muzeu de arta contemporana isi va permite vreodata sa stringa toti acei artisti la un loc.
in prima zi am intrat pe un card de VIP (thanks, simona). biletul de intrare era 20 de lire, dar legitimatia de la 24fun a functionat inca o data. pe seara am ajuns la petrecerea “oficiala”, dar parea extrem de insipid. cum o bere costa 6 lire, am zis pas dupa 15 minute.
- - - -
vineri seara - petrecere in hackney.
eram curios cum se distreaza englezii intr-un spatiu mai prietenos, nu intr-un club de fite. destul de normal. doua trupe live, din zona reggae-dub, not my style, in rest muzica de club a, mai putin un suprinzator o’mailey’s bar - nick cave. si parca beatles si the clash suna altfel in londra.
- - - - -
simbata, la fundatia ratiu, cocktail cu ocazia premierei filmului amintiri din epoca de aur.
diaspora romana, artisti, clasoare cu timbre, muzica autohtona, sarmale, chiftele, salata boeuf si cola la carafa. am vorbit cu multa lume, multa, multa lume, inclusiv cu o tipa din noua zeelanda. am apucat sa-i povestesc si lui mungiu, in doua minute, ca fosta lui casa s-a transformat intr-un teatru.

octombrie 2009 va ramine consemnata in istoria personala ca luna socializarii.
nici cind eram jurnalist si mergeam mai tot timpul la evenimente, nu ieseam atit de des pe cit am facut-o de cind sint aici.
din punct de vedere sonor, londra e un zgomot de fond alcatuit din multe, multe voci si rifful de chitara din death disco dancer.

azi la ora 16.00 se va deschide expozitia cu numarul 11 din seria Young Romanian Art, ce are loc in Noua Galerie a ICR Venetia. Expozitia se numeste home alone si cuprinde o serie de obiecte si texte rezultate in urma interactiunii dintre public si lorgean theatre, imaginat si organizat de Jean-Lorin Sterian in propriul apartament (mircea nicolae)
mai multe aici

- - - - -
dupa sapte reprezentatii cu singuri acasa, casa mi se umpluse obiecte, iar mailbox-ul de povesti ale singuratatii.
nu pot decit sa le fiu recunoscator tuturor celor care au fost prezenti, performeri si spectatori.
datorita lui mircea nicolae, acum pot vazute si citite in spatiul de la ICR Venetia.
in bucuresti au stat in expozitie o singura seara, la laborator propriu.
am vazut recent la fundatia ratiu fragmente dintr-un performance in care coloana sonora era La Ballade of Lady & Bird si am simtit un nod in git. piesa asta a intrat in mine for good.

- - - - -
din aceeasi serie de experimente legate de spatiului meu privat, in perioada 5 octombrie - 5 noiembrie in sipotul fintinilor au locuit, locuiesc si vor locui pentru 48 de ore, pe rind, 13-14 oameni, din medii si de virste diferite.

- - - - - -
acum doua seri, regina a aparut pe neasteptate london theatre, la reprezentatia piesei war horse. desi a venit cind lumina deja se stinsese, a fost recunoscuta si salutata cu aplauze. din cite am inteles, e pasionata de teatru si merge des incognito in west end.
sint curios daca merge si la performance-uri.
prezenta ei in sine ar fi deja un performance.

trag de mine ca sa corectez/rescriu doua texte vechi care au aparut in antologiile kult cu vreo 6,7 ani in urma. antologia se va republica si, din fericire, am fost intrebat daca vreau sa ma mai uit pe ele. unul e SF, aproape cyberpunk. sint in el citeva idei bune, personajul principal e interesant si atipic pentru ce scriam la vremea aia, un hedonist cuplat cu un autist, dar e scris cu picioarele. l-am rescris in proportie de 95%. celalalt, care se vrea un fel de stephen king, e pur si simplu slab. inceputul, cel putin, e de o stingacie teribila. din nefericire, l-am inclus si in “postume” asa ii rog pe toti ce care vor ajunge sa citeasca acest volum, sa dea paginile pina la urmatoarea povestire. il corectez cu aceeasi placere cu care spal aragazul pe care au dat in foc multe cafele, s-au prajit cirnati cu cartofi, s-a revarsat o budinca.

am lucrat aproape o ora si m-am plictisit incercind sa inteleg propriul text.
ma duc sa-mi cumpar ceva de incaltat intr-un templu al shoppingului de pe oxford street. am ajuns ieri acolo la ora 18.30 si inauntru se afla o multime mai mare decit populatia calarasiului. de-aia agorafobia e boala urbana.

o. children e numele unui piese nick cave & the bad seeds (in seara asta cave a avut un reading din ultima sa carte the death of bunny monroe. biletul costa mai mult de 100 de lire asa ca am spus pas, preferind o zi lunga si bogata (ceai, cafea, bageils de doua feluri, cheese cake, o carte de stanilavski, palavrageala) in brick lane.
o. children e si numele unei trupe indie-goth (new grave se spune acum) care a concertat vineri in clubul koko, aflat intr-un fost teatru din apropierea camdenului si care e unul dintre cele mai frumoase locuri in care am dansat vreodata. la mai putin de de zece minute dupa ce intrasem si admiram superbul interior (desi probabil kitchos pe timp de zi) ecranul care ascundea scena s-a ridicat si o.children si-au inceput concertul.
nu m-am miscat din fata lor. vocalul, un tip negru carismatic are una dintre cele mai adinci voci pe care le-am auzit vreodata, grefata perfect vine pe o chitara a la the cure in anii 80.
inca n-au scos album, au doar acest video

si nu ma pot abtine sa nu alatur capodopera descoperita pe blogul lui djerzinski. brit pop is not dead ne transmite marina voica masacrind spectaculos un hit pulp.
oare a avut jarvis cocker un cosmar in care a visat ca e o femeie de 70 de ani care cinta intr-o discoteca din herastrau linga un individ cu parul rar pe nume mihai constantinescu?

Soho, in fata barului O’Neil, un bodyguard ii spune amicei mele ca nu poate intra daca nu-si scoate bandana care-i prinde parul. Nu inteleg nimic din ce spune, are un accent extrem de puternic. In cele din urma, dupa ce afla ca stam cit sa bem un cidru (4 lire), ne lasa inauntru. La toaleta, un negru aflat linga chiuvete ma intreaba cum ma simt. Ii zic ca bine, el imi citeste ce scrie pe tricou (the cure, CHIU-AA). Nu prea pot sa ma pis in prezenta unui om atit amabil care asteapta rabdator sa termin ca sa deschida robinetul si sa-mi toarne sampon in palma. Ii las 10 pence pe o farfurie unde se afla monede mult mai mari. Mi s-a facut foame, intram intr-un Tesco de unde imi cumpar piine si brinza. Mi-as lua si o bere, dar n-am unde sa o beau, e interzis sa bei pe strada. E uimitoare lista de interdictii din spatiul public. Intram in clubul Punks unde in fiecare marti se pune indie. Clubul nu arata deloc punk, e chiar destul de stylish. Citiva angajati freaca tot ce e suprafata lucioasa cu niste suluri uriase de hirtie. DJ-ul sta cu barbia sprijinita de geam. E pustiu la ora 10 seara, la o singura masa mai sint alte trei persoane. Apoi intra ei, perechea de japonezi, si Punks se transforma intr-o scena din Mystery Train. N-au nicio treaba cu ce e in jur, si-au luat de baut si danseaza unul in fata celuilalt intr-un mod total… ne-european. Se misca bine, se unduie, se rotesc, schimba pozitiile. El are peste 40, imbracat in costum, camasa, probabil ca si-a lasat diplomatul la garderoba. Ea are ochelari cu rama groasa si pare de -20. Apoi apar ele, cele doua cocalare englezoaice care au luat probabil lectii de dans de pe internet. Sint puse pe spectacol, isi ridica tricourile, par sa fi venit cu ceva alcool la bord. Uneia ii cade paharul din mina, pur si simplu, ca si cum ar fi fost legat de o ata pe care cineva a tras-o brusc. Sint impreuna cu un tip care prefera inca sa bea si le mai pupa in pauzele de dans. Cele doua par neobosite, navalesc peste japonezi, ii invaluie, ii separa, ringul e umplut de cele 4 personaje jarmuschiene. Alte doua fete, mai elegante, urmaresc ca si noi virtejurile de pe ring. La urmatoarea piesa li se alatura, miscindu-se fantomatic, in deplin contrast cu cocalarele, apoi parasesc ringul si clubul. Ceea ce facem si noi. Merg pe jos pina in Belgrave Square, pe Oxford Street se lucreaza, si constat ca ploaia londoneza din zilele precedente mi-a fisurat definitiv incaltarile.
(avanpremiera 24fun)

plimbare prin chelsea, pe king’s road, cautind un tesco.
cel mai aproape supermarket e un waitrose care arata ca o parfumerie.
nu-ti vine sa intri daca nu ai buzunarul ingreunat de un golden card.
totusi, dupa 8 seara, pretul la anumite produse, perisabile, e redus la jumatate.
stau intr-o zona superposh, belgrave square, la cinci minute de harrods, misunind de diplomati si de VIP-uri. nu cred vreunul dintre ei ca se uita vreodata la preturile din waitrose, pur si simplu isi pun produsele in cos.
shoppingul e religie aici.
imi place king’s road. imi place londra. imi place sa merg pe strada cascind gura. fiecare cladire e personalizata, poarta un nume. spre deosebire de berlin, a carui montonie arhitecturala devine deprimanta, londra te surprinde la fiecare 10 metri.
e aglomerat, inghesuit, plin de viata. metroul e mic, peroanele sint inguste. cladirile sint sparte de mews, alei care duc in zone care par din povesti.
in schimb, e un oras plin de interdictii. peste tot sint panouri care-ti spun ce sa nu faci.
parcurile se inchid la ora 6 sau nu se deschid decit pentru rezidentii care au cheie, cum e in belgrave square.
n-ai voie sa bei pe strada sau in autobuz (mi-e dor sa incep un sternburger in gesundbrunnen si sa fi baut deja jumatate in rosenthaler platz), daca esti prins fumind jointuri ajungi in duba, spatiul public e controlat non-stop.
o senzatie total inconfortabila, chiar daca nu esti un raufacator.
nu e un oras prietenos, dar nici te nu respinge.
cred ca te forteaza sa inveti supravietuiesti. ma bucur ca nu sint in situatia asta si am o luna la dispozitie sa-l savurez.
in drum spre tesco, m-am oprit la saatchi gallery unde era plin de elevi care desenau stind pe podele.
toata zona e, oricit de cliseistic ar suna, incintatoare.
cafea la tate britain dimineata, tate modern in doua reprize cu o supradoza de suprarealisti, national theatre, documentare pentru proiectul meu cu oamenii care fotografiaza in trafalgar square, cidru la young vic, sandwich cu beef la borough market, somn la prinz, aprovizionare de la iceland, vernisaj collishaw la freud museum (big picture later), soho (also big picture later).
n-am gasit tesco. ma ratacesc permanent, chiar daca tin ghidul in mina.
din fericire, oriunde ajung e frumos. si scump.
dar frumos.
dar scump.
dupa o saptamina, am ajuns sa ma obisnuiesc sa vin la 12 noaptea, in zona asta rezidentiala si sa deschid cu cheia usa unei cladiri pe care scrie embassy.