uBlog.ro

am locuit in apropierea garii, intr-un bloc cu denumire de dimensiune de coala: A5. nu prea aveam voie printre linii, dar ma aventuram adesea cu capace de bere pe care le puneam pe sine, asteptind sa fie aplatizate de tren. discurile, numite sugestiv dolari le foloseam la jocul de coci, joc pe care nu l-am mai regasit in nicio alta regiune. erau mai valoroase decit capacele obisnuite care se numeau came.
islandische strasse e un dead end, ca sa nu folosesc un cuvint care in romaneste suna urit, fundatura. in capat e un gard in spatele carora se afla liniile. in lateral, doua strazi mai incolo se afla alte linii.
toate strazile din zona poarte denumiri de orase si tari nordice.
ca sa ajung la supermarketul aldi traversez un pod.
un pod destul de lung, mai ales cind am geanta plina si bate soarele.
in dreapta se vede gesundbrunnen, o statie de s bahn, u bahn si trenuri, care aduce un pic cu gara din constanta.
asa ca traversarile pe podul care la rindul lui se desprinde dintr-un alt pod mai lung, mai lat si mai semet, care facea legatura intre berlinul de vest si cel de est, imi readuc in fata ochilor peisajul din copilarie.
de doua saptamini, regresez treptat, ca un personaj din moartea cu melon al lui serge brussolo, la un stadiu preadolescentin.
traiesc o vacanta de vara de scoala generala intr-un oras strain, departe de prieteni si de parinti.
si pot sa fac ce vreau, pentru ca sint singur acasa.
e atita libertate ca uneori nu stiu ce sa fac cu ea.
maninc enorm de multe dulciuri, ca o potolire tirzie a tinjirii la prajiturile interzice cindva.
nu citesc sefeuri si jules vernes, ci romane grafice manga.
vorbesc la telefonul fix. soneria mobilului ma surprinde de fiecare data neplacut.
merg cu bicicleta.
accept cu entuziasm orice invitatie la tenis de masa.
dorm la prinz.
nu joc coci si nici nu comand armate de omuleti de plastic ca in copilarie dar, dupa mai bine de trei ani, am reinceput sa joc heroes pe calculator.
asta am facut toata ziua si nu simt niciun regret.
am strins lumea la mine si am facut sodou.
in general, duc viata unui baiat de 14 ani, amestecind bucuriile ei cu neimplinirile unui barbat de 34.
am venit crezind ca o sa scriu o carte despre curve si m-am trezit scriind o carte pentru copii.

whoiswho

3 paşi către prezentarea dvs. în Enciclopedia Personalităţilor din România

PASUL 1/3: Fotografia dvs. cu o reducere de - 50% în cea de-a 4-a ediţie a
Enciclopediei Personalităţilor din România
(Data apariţiei: Noiembrie 2009)

Stimate domnule Sterian,

decoraţi-vă biografia personală cu fotografia dvs. portret în cea de-a 4-a ediţie a Enciclopediei Personalităţilor din România. Nu se spune degeaba: „O fotografie spune mai mult decât 1.000 de cuvinte”.

Anul acesta vă oferim 50% reducere!

După cum ştiţi cu siguranţă, editura noastră şi-a aniversat anul trecut cea de-a 30-a aniversare. Cu această ocazie festivă vă oferim 30% reducere – pentru fiecare an Who is Who plin de succes câte 1%. La aceasta se mai adaugă şi 20% reducere din preţul de apariţie. Asta înseamnă o reducere incredibilă de 50% pentru publicarea unei fotografii, care costă acum numai 97 € în loc de 194 €. Economisiţi astfel 97 €!

Cu o fotografie de portret subliniaţi biografia dvs. O fotografie atrage privirea cititorului asupra biografiei dvs. Comparaţi şi dvs.: biografii cu şi făra fotografie pe o pagină din ediţia a 3-a a Enciclopediei Personalităţilor din România.

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

decoram biografii - asta ar fi un job agreabil. mi-ar placea sa devin make up artist de cv-uri.

nick cave & the bad seeds, originally uploaded by jean_lorin.

a inceput cu tupelo
a terminat cu lucy
intre: o buna parte dintre piesele de pe dig lazarus dig, cu mentiune pentru moonland si urletul “i’m not your favourite lover”
cit si clasicele henry lee (fara pj, of course), weeping song, stagger lee, mercy seat, red right hand, deanna, papa won’t leave you henry, straifgt to you, get ready for love, ship song si altele

bad seeds
warren ellis parea ca un pustnic scos din pestera. minuia o chitara mica si rautacioasa, iar cind lua vioara o folosea ca pe o chitara. conway savage, imbatrinit si cu par lung, parea un cardinal in spatele clapelor. cu doi vechi bateristi - jim sclavunos si thomas wydler, dar fara mick harvey care a parasit trupa in 2009, dupa 25 de ani de pus umarul si chitara linga cave.

un cave vorbaret si amuzant, intr-un fel cinic si tolerant in acelasi timp. ma asteptam sa spuna doar good evening si good night, dar a dialogat, a dedicat piese cui a vrut publicul si, cu exceptia momentului cind a cintat love letter si nu s-a miscat de la pian, l-a innebunit pe tehnicianul de scena care tot incerca sa-i aranjeze microfonul.

costum cu dungulite, camasa alba, sprincene stufoase, ochi hipnotici si miscari de adolescent. de altfel, in multe momente pareau inca niste pustani care se bucura de faptul ca au ajuns pe scena.

in primele minute nu prea reuseam sa cred ca sint doar la 3-4 metri de singurul poster din sipotul fintinilor.

miine noapte, epuizat fizic, stors de emotii, fara voce, ma voi intoarce in berlin cu sentimentul ca de acum incolo mi se poate intimpla orice.
oamenii religiosi merg la ierusalim sau la mecca.
eu merg la dresda ca sa-l intilnesc pe cave.

de doua ori pe an, locatarii dintr-o cladire (nu gasesc cuvintul potrivit, “imobil” suna functionaresc, iar “bloc” ma trimite in alte directii) dau o petrecere in curte in scop de socializare/imprietenire. fiecare face ceva de mincare, se aduce bautura, muzica, gratar, palavrageala, dans. cum intr-un bloc din berlin jumatate dintre locuitori sint din alte tari, e o ocazie buna ca in loc de harta sa pui degetul pe oameni.
am ajuns vineri la o asemenea petrecere, pe eldenaer, in apropiere de fosta mea locuinta.
prima socializare, primul numar de telefon, multe sticle de vin, fotbal de masa si dans.
mi se pare imposibil ca in bucuresti sa se intimple ceva similar.
cu o seara inainte, venind de la cina de la anja & stefan (a doua intr-o saptamina), am intilnit pe s bahn un exponent al civilizatiei autohtone: un barbat urit, negricios si beat. cu ochi beliti se apropia de oameni si intreba “hermanstrasse am trecut?” desigur hermanstrasse era in cu totul alta parte a berlinului, dar barbatul (sa fi fost dintre cei care invadasera biserica din kreutzberg?) continua sa pisalogeasca agresiv. s-a asezat linga doua fete si a inceput sa vorbeasca in romana (urit) pina cind s-au mutat in alta parte.
cind m-a intrebat si pe mine am strins incrincenat din umeri si i-am aratat castile.
mi l-am imaginat, tot mai cretin si mai nauc, stind pe un peron in noapte, injurindu-i pe nemti, stringindu-si pumnul folosit in multe batai si smenuri, incercind sa dumireasca de ce nu e locul lui aici.

Pe vremea cand sifonierele mai adaposteau blugi Pyramid, euro-dance-ul inca mai avea fani in orasele mici si mijlocii, iar calatoria cu trenul dintre Constanta si Bucuresti dura de doua ori mai putin ca in prezent, un tanar aflat in ultimul an de facultate la un profil dubios, filosofie-jurnalistica, intra si se aseza pe scaun in redactia unei reviste glossy. In acele timpuri indepartate, revistele de acest gen, destul de putine, aveau tiraje care insumau numarul de copii vandute astazi de mai multe cotidiane. In fata junelui si-a deschis larg portile lumea glossy, cu articole ei vesnic rozalii, cu interactiunile cu oameni pe care-i stia de la televizor (la inceputul anilor 2000 mai avea televizor), cu invitatii la cockteiluri, pupaturi amicale in fund de PR-i si deplasari in strainatate pe cheltuiala unor companii celebre.
Anii au trecut, tanarul ziarist a tot schimbat redactiile pentru ca jurnalistii sunt ca fotbalistii, merg unde ofertele sunt mai bune. Revistele glossy sunt un fel de fecioare de fier ale caror pereti restrictivi sunt construiti dintr-un material dur numit target. Acesta e furnizat de publisher si turnat cu mai mult sau mai putin talent in pagini de redactorul-sef si subalternii sai. Cam toate isi vindeau farmecele unui public educat, cu varste intre 18-40, venituri medii si peste, plini de viata, dar devreme acasa, cu exceptia sambetelor. Promovau Barbatul… sau femeia… (aici completati cu brandul revistei) turnand niste valori universale care nu difereau de la un brand la altul decat prin formulari. Glossy vindeau savoire fair, insa tinta reala nu a fost niciodata publicul, ci vesnicgreudemultumitul grup de plasatori de media din agentii. Tirajele jalnice din ultima vreme nu sunt doar consecinta crizei, ci se datoreaza faptului ca publicul nu mai inghite blah blah frumos ambalat.
Jurnalistul (ajuns si redactor-sef de cateva ori) a carui tinerete s-a scurs intre copertele glossy ca rimelul unei vedete care mai apare doar pe coperta de la Rebusache, n-a putut sa uite niciodata ce a auzit de la cineva cu destula experienta in presa: „frate, astia ne dau bani si noi le dam hartie colorata“. E cea mai buna descriere a revistelor glossy pe care a auzit-o vreodata.

bergman cu o comedioara atipica, devil’s eye - don juan e trimis pe pamint sa corupa o virgina a carei inocenta il provoaca diavolului un urcior. don juan rateaza, dar diavolul (la costum, locuind intr-un decor f teatral) scapa totusi de neplacere. interiors, film atipic al lui woody allen, influentat de bergman. e prea cunoscut ca sa scriu despre el. l-am vazut de doua ori. prima oara eram intr-o stare retard, care ma facea sa pun intrebari stupide “da’ asta cine’i” ? la 50 de minute dupa ce filmul incepuse.
si buck 65, artist hip-hop canadian descoperit acum vreo doi ani datorita defunctei si regretatei re:publik.
in doi ani nu i-am epuizat toate albumele, dar intentionez sa le tezaurizez ca sa-mi ajunga multa vreme. buck 65 a scos recent un LP sub numele bike for three, in care a colaborat cu o artista pe care nu a intilnit-o niciodata si care poarta enigmaticul nume Joëlle Phuong Minh Lê.
und ist wunderbar.
sau hammer cum zic astia pe aici.

irene s-a maritat.
mi-a trimis un sms duios in noaptea de revelion in care imi spunea cit de mult am insemnat pentru ea si ca se va marita pe 25 aprilie. mi-aduc aminte ca sms-ul m-a trezit din euforia colorata a noptii, m-am sprijinit de o soba si am ramas asa, citindu-l si recitindu-l. cind m-am dezlipit de linga teracota fierbinte, petrecerea isi pierduse vivacitatea si orice farmec.
irene, care si-a facut prima adresa de mail pentru a coresponda cu mine.
irene, care s-a suparat ingrozitor pentru ca am publicat scrisorile noastre in lorgean si apoi m-a iertat pentru ca inca ma iubea.
irene mi-a trimis acum trei zile un e-mail cu fotografiile de la nunta.
din 25 aprilie, Berlin.
irene, de al carui tata m-am atasat instantaneu in scurta mea sedere in elvetia, desi nu ma imprietenesc usor cu barbatii. citeva luni mai tirziu, si-a tras un glonte in gura cu pusca pe care, prin lege, barbatii elvetieni o tin in casa dupa terminarea armatei. in inbox-ul de hotmail mai am un e-mail de el. i-am dedicat postumele, de parca ar mai fi insemnat ceva.
irene, care e nascuta in aceeasi zi cu mama.
irene, care s-a maritat in 2009 cu un tip din rusia. erau deja impreuna de multi ani. nunta a avut loc la zionkirsche, pe kastanien allee. au cintat doua trupe rock pentru cei 150 de invitati.
irene, pentru care am citit casa buddenbrook despre care, in noaptea cind ne-am cunoscut la sziget, mintisem ca as fi citit-o.
irene, cu care am incheiat relatia la telefon, mai mult in joaca si ea a luat-o in serios pentru ca avea 20 de ani. i-am spus ca am nevoie de cineva linga mine permanent, nu la sute de kilometri distanta, citi sint intre bucuresti si berna. imi suna nefiresc acum, cind eu sint cel care si-a dorit distanta fata de ce aveam in bucuresti.
irene pe care am intilnit-o doar de 4 ori si cu care am schimbat zeci si zeci de mailuri in opt ani.
in ultimul mi-a trimis pozele de la nunta. am recunoscut locul.
in ziua in care mi l-a trimis, ma plimbasem, din intimplare, pe kastanien allee si intrasem in biserica evanghelica zionskirch, unde se desfasura un concert de muzica baroc.
in ziua in care l-am citit am fumat doua tigari una dupa alta (fumez f rar), dupa care m-am dus intr-un mall ca sa stau intre oameni.
irene, care poarta acum un nume rusesc, vine des in berlin impreuna cu sotul ei.
irene pe care totusi n-am iubit-o.
la sfirsitul primei noastre intilniri, in vara lui 2001, cind eram doar un baiat si o fata care se cunoscusera de citeva ore, iar ea trebuia sa se intoarca la berna in dimineata aia, am gasit o bucatica de hirtie si am notat adresa mea de mail de atunci, lorgean@hotmail.com.
maybe someday, am spus.
ne vom intilni cindva in vara asta, ea la bratul sotului, eu cu toba de tinichea sub brat.

zuhaus, originally uploaded by jean_lorin.

alaltaieri, in timp ce lorgenizam noua casa, dintr-un apartament vecin s-a inaltat o voce cristalina, de copila protestanta la slujba de duminica. toate casele in care am fost sint construite in asa fel incit cel mai usor stranut devine un eveniment sonor.
podelele de lemn protesteaza la fiecare pas.
o picatura de apa cazind in chiuveta din bucatarie se aude in living room, 30 de metri mai incolo.
cind vocea a incetat (banuiesc ca era fata care lucreaza la renovarea apartamentului in care se va muta, o tot vad cu bidinele in mina), altcineva a preluat vocalizarea, dar la modul ironic. cind s-a oprit s-au auzit chicote de la multe ferestre.
la workshopul de pe care tocmai l-am inceput se lucreaza foarte mult pe voce. am scos sunete pe care nu credeam ca sint in stare sa le scot vreodata in fata altor oameni. sint singurul strain din grupa de 8 cursanti (nimeni nu pare incepator) ceea ce o determina pe shannon sa vorbeasca si in engleza si in germana. e exact situatia care ma enerva foarte tare in romania cind zece romani vorbeau in engleza pentru ca era si un strain de fata… mda. shannon e din new york, vorbeste perfect germana, iar joey (o tipa rasa in cap si cu ceva cercei pe fata) e scriitoare convertita la performance.
cuvintul lorgean si-a inceput cariera urbana, adunind sensuri neasteptate, acesta fiindu-i si statutul exterior: am ris de mi-a sarit wurst-iul din gura citind comentariile de pe blogul piticigratis. romanul omonim primeste o cronica aici, teatrul un articol in actualul numar al revistei elle.
si in On, revista care pune punct (sper) glorioasei mele cariere jurnalistice.

oskar, personajul din “toba de tinichea” nu batea doar in toba ci si reusea ca prin strigate sa decupeze cercuri in geamuri sau sa le sparga cu totul. singurele geamuri pe care nu le poate sparge cu ajutorul vocii sint vitraliile unei biserici catolice. inca nu m-a decis daca imi place sau nu romanul lui gunther grass.
poate pentru ca il citesc dupa cartea lui molina.