de ceva timp, momentul pe care-l astept cu cea mai mare nerabdare in cursul saptaminii e cursul de la cndb.
in ultimii doi ani am tot participat la ateliere, workshop-uri si mastere.
cam toate tineau de zona scrisului si cel de acum e primul din zona miscarii.
nu e un curs oficial, nici ca forma, nici ca metoda.
in principiu, trebuie sa “sa facem sens” cu ceilalti, pastrindu-ne in acelasi timp personalitatea.
un exercitiu dureaza cam 5-7 minute, dupa care se discuta mult.
desi sintem prezenti cam aceiasi oameni de fiecare data, niciodata mai mult de 8 (dintre care 4 pe scena), nu e niciodata la fel.
aceasta imprevizibilitate, care imi e atit de necesara, e ceea ce ma aduce saptaminal la atelier.
am nevoie de acel moment in care ma aflu in fata scenei, imi privesc partenerii fara sa-mi pregatesc miscarile si stiu ca din interactiunea noastra va iesi ceva imprevizibil si irepetabil.
ca la o partida de sah, unde pornesti cu aceleasi piese, dar niciodata o partida nu seamana cu alta.
asta se mai intimpla la “singuri acasa” unde insa amestecul de spectatori e cel ce duce de fiecare data la alt tip de energie.
de cind cu make sense-ul, am lasat in urma deoparte multe dintre inhibitiile pe care le-am carat in spate atita vreme. pot sa fiu eu in cam orice loc as ajunge, ceea ce imi va folosi in vara pe care o voi petrece departe de bucuresti si prieteni.
simbata am participat la un casting pentru o campanie anti-sida.
si trebuia sa fii foarte relaxat pentru a te incadra in conditiile de acolo.
dar foarte relaxat.
din momentul in care mi-am luat biletul de avion am simtit ca nu mai sint aici.
o senzatie oarecum asemanatoare cu cea din perioada imediat urmatoare intoarcerii din maroc in care, timp de citeva zile, desi eram in bucuresti, in apartamentul din maria rosetti, ramasesem cu mintea si inima in medina in fes, retraind scufundarile in souk-ul din medina, drumul spre desert, diminetile in care zugraveam peretii scolii, sexul cu o negresa la 42C, ratacirea din muntii dodra gorge, sarutul cu merel.
acum sint fizic intr-un oras pe care deja nu-l mai simt al meu. ma plimbam in weekend printr-o zona mai putin cunoscuta si imi parea ca in jurul meu se vorbeste in germana.
*
aseara m-am adunat suficient sa tin un discurs (din postura de wild card) la evenimentul revival of the fittest. am vorbit despre lorgean theatre si putin despre grupul sanitar. mi-a prins bine postura de perfomer din “singuri acasa” - am vorbit dezinvolt si fara sa folosesc notitele, desi avusesem emotii toata ziua.
scriindu-mi discursul, am reusit sa sintetizez si sa-mi clarific ceea ce s-a intimplat si ce se intimpla inca in acest teatru de apartament.
e unul dintre cele mai misto dintre lucrurile pe care le-am facut pina acum, compensind prin energie si luminozitate orice griji financiare, proiecte ramase in aer, dezamagiri amoroase, job-uri plictisitoare, amicitii neizbutite.
il iau cu mine la berlin ca pe un copil care invata sa citeasca si descopera o lume noua.
*
e amuzanta poza asta - cu proiectia unui pret pe frunte - pentru ca am vorbit tocmai despre ceea ce presupune sa (nu) dai bani ca sa primesti entertaiment. cum se intimpla la l.t.
pentru cine are chef sa ma vada vorbind despre lorgean theatre si alte idei de 32 de metri patrati.
desigur ca la vorbitor mai sint si alti oameni
ii gasiti aici http://hydrasociety.blogspot.com/
in fata usii doctorului care avea sa-mi comunice in citeva minute ca am un inceput serios de hernie (adio bicicleta, adio carat fete mici in spate) se afla un domn in virsta, cu haina de piele intoarsa si purtind caciula. statea foarte aproape de usa astfel ca putea sa auda ce se vorbea inauntru; nici nu era greu pentru ca doctorul, posesor al unei voci puternice, povestea ceva cu pasiune unui pacient. imi tineam castile infipte in urechi si marele gatsby pe genunchi, cautind sa profit de timpul petrecut intr-o sala de asteptare. am dat pagina si, ridicind ochii, l-am vazut pe domnul in virsta rizind in hohote in dreptul usii inchise, semn ca doctorul spusese ceva amuzant. am zimbit la risul lui si brusc incaperea, altminteri destul de mohorita, a capatat un aer cinematografic.
In lacul Calcasieu din Louisiana a aparut un delfin roz. S-a ivit din neant, fara sa bata la usa, din parinti necunoscuti, nici macar albinosi. Prezenta lui, dupa cum o spun interpretarile scrierilor unor prezicatori cunoscuti, pare sa vesteasca intrarea omenirii intr-o noua era. Lumea in care am copilarit, am mestecat guma si am rasfoit atlasul zoologic nu va mai fi la fel. Pare cumva previzibil ca prima vietuitoare roz sa fie un mamifer simpatic si jucaus, prieten dintotdeuana al omului. Spre incintarea iubitoarelor de Barbie, delfinul va fi urmat de iepurasi si ponei. Animalele de casa vor deveni toate roz, inclusiv iguanele si pestii de acvariu. Printr-o contagiune imposibil de explicat de catre cercetatori americani, culoarea se va extinde la toate speciile. Leii roz vor alerga dupa antilope roz. Nasul lung siroz al furnicarului va scurma prin musuroaie unde translucide furnici roz se vor agita innebunite. Ursul brun se numi “ursul roz cunoscut inainte sub numele de ursul brun”. Va arata exact ca “ursul roz cunoscut inainte sub numele de ursul alb”. Din inaltul cerului vor plana vulturi mari si roz, in cautarea unor fiinte mici, speriate si roz. Pasarile flamingo vor fi perdantii acestei mutatii. Din cauza culorii generale, dupa un timp animalele vor incepe sa se confunde intre ele. Ornitorincul se va culca cu pasarea-lira. Tigroaicele roz vor alapta pui de balena. O familie alcatuita dintr-un cerb, o pisica salbatica si doua meduze va fi ceva obisnuit. Fara sa devina rai, pe Pamint se va intimpla opusul Apocalipsei. Scirbiti de atita roz, oamenii vor elimina culoarea din orice obiect produs artificial. Pipitele vor fi exilate in natura unde se vor integra comunitatilor pasnice de animale. Asta in timp ce peste Terra se vor atinti priviri amuzate de faptul ca animalele care par sa conduca planeta au ramas inca albe, desi trendul in galaxie s-a schimbat de mult.
(preview 24fun)
scarile pe care le urc si cobor de mai bine de trei ani.
am sunat la usa, mi-a deschis maria, m-am asezat pe canapea cu un sentiment puternic de vizita. nu erau mari schimbari, in special haine colorate care acopereau portiuni din casa. am facut cafea, amestecul cu naut care lasa zat mult si pe care-l string in cutii de plastic. in bucataria mariei exista doar ness si, din lene sau din dorinta de a iesi din automatisme, m-am multumit cu cesti cu apa fierbinte turnate peste pasta care arata ca o combinatie intre crema de ghete si cea de zahar ars.
a doua zi, la spectacolul-test al xandrei am savurat statutul de spectator, despovarat de responsabiliti, dornic doar de human touch.
de ceva timp parca am ramas intr-un exercitiu de la cursul de dans, in care, desi te misti in permanenta, trebuie sa ramii in contact cu partenerul.
nu m-au cistigat niciodata oamenii cu care am comunicat mai mult pe messenger decit in fata unei cafele. azi-dimineata, la ora 6, in gregory’s-ul din gara, molfaind un peinirli fad, am mai eliminat din surplusul de emoticoane strinse in ultimele luni.
de la inceputul lui 2009 inchid parantezele deschise in anul ce s-a dus.
de ieri m-am mutat in garsoniera mariei mora.
ea s-a mutat in sipotul fintinilor.
pentru o saptamina.
ma simt de parca as fi plecat din bucuresti.
in ton cu primavara, cu deblocarile si “carne tremula”
un interviu, inevitabil despre teatru, pe studentie.ro..
*
nu mai facusem de mult “singuri acasa” si daca nu s-ar fi jucat ieri, cred ca nu o mai faceam niciodata. “sa 5.5″ a fost cea mai lunga si cea mai intensa si reusita reprezentatie. nu avea cum sa fie altfel, dupa o lunga perioada de blocaj, pe toate planurile. isi au si ele rostul lor.
