uBlog.ro

dupa ce intri prin anticariatul de la sala dalles, faci stinga si dai peste o sala cu aspect de ou.
in acelasi timp, pare interiorul unei pusculite.
deasupra scenei se afla o fanta prin care ma asteptam sa cada o moneda uriasa.
daca ar fi cazut, ar fi strivit un procent insemnat din membrii corului.
s-ar fi dus si pianul, care se afla in centru.
dirijorul vorbea ca in anii ‘80, cu expresii blinde si desuete.
avea miinile cam scurte pentru un om care si le foloseste atit de des.
costumul purtat de membrii corului era alcatuit din blugi albastri si o frumoasa camasa populara. fetele stateau in dreapta, baietii in stinga. tineau in mina partiturile, care aratau ca niste meniuri de restaurant.
poate chiar asta erau.
o fata a folosit un trianglu si in acel moment am simtit nevoia de a avea acest instrument in casa. doar pentru a raspunde la intrebarea “ce faci” cu “pe’acasa, cintam la trianglu”.
pianistul romano-american iti tinea camasa in pantaloni. ne-a povestit de billy joel si a avut o istorisire agreabila pentru fiecare cintec.
mi-a placut. si pentru ineditul experientei si pentru ca, in ciuda unei dispozitii comice, am amutit in timpul citorva piese.
am plecat cintind “taaaake me hooome”.
a fost un weekend de cor. cu o zi inainte vazusem la cndb un performance de vera montero - until the moment when god is destroyed - in care 6 oameni vorbeau in acelasi timp.

Trimite linkul pe messenger

Aboneaza-te la newsletter