Pictăm, scriem și nu facem dragoste
Ea era anul III la pictură, eu eram la a doua carte. Ne întîlnisem la un eveniment organizat de un brand de vodca. Mă îndrăgostisem ca un bou, instantaneu și iremediabil. În mintea mea se construise un layout de revistă glossy, cu un concentrat conținut idilic în care eu eram textul, ea era imaginea. Ea ar fi pictat de dimineață pînă seara (cît timp îi permitea lumina mansardei noastre), eu aș fi stat la laptopul meu scriind povești care ar fi fermecat o lume întreagă. În prezența iubitei mele pictorițe nu m-ar fi părăsit niciodată inspirația. Nu ne-am fi oprit din scris și din pictat decît ca să ne futem, să mîncăm și să dormim. Asta cu fututul am pus-o acum, că pe vremea aia nu eram în stare să mi-o imaginez nici măcar în chiloți. Prezența ei mă tulbura atît de tare încît îmi pierdeam naturalețea, mă bîlbîiam și-mi transpirau palmele ca pe tocul de scris, în caz că aș fi scris vreodată cu vreunul. E drept că nici ea nu se remarca printr-o conversație antrenantă. Faptul că uneori era chiar incoerentă mă fermeca și mai tare. Creștea misterul, creștea și atracția și bîlbîiala. Cînd brandul ăla absolut de votcă a organizat o licitație, am cumpărat un tablou. Am dat cam o treime din salariul meu, așa că nu am sărăcit din dragoste. Era o pictură mare, de un metru pe un metru care nu se potrivea deloc cu apartamentul meu din Berceni. De altfel, nu o cumpărasem pentru mine, ci pentru ea. Îmi spusese odată că se atașează de picturi și că se întristează cînd se gîndește că pe cele mai multe nu o să le mai vadă niciodată. Nu voiam ca fata visurilor mele înrămate să aibă vreodată de-a face cu tristețea. A venit ziua cînd ne-am dat întîlnire pe Magheru, în dreptul Intercontinentalului. În vremea aceea, pe colț se afla un magazin de bomboane. I-am spus că vreau să-i arăt ceva. Am mers la mine, printre blocurile gri ale Berceniului și nu-mi venea să cred că prezența ei serafică nu colorează trotuarele și blocurile gri, ca Michael Jackson în Billie Jean.
Cînd i-am arătat tabloul a exclamat, “Vai, Lorin”. Și n-a vrut să-l ia. M-a privit cu privirea aia cînd nu vrei să rănești pe cineva, a mai spus “Nu-mi trebuie, păstrează-l” și am plecat împreună cu metroul către centru. Am purtat apoi tabloul prin alte două apartamente, nepotrivindu-se în niciunul. Era o pictură care făcea parte dintr-un ansamblu, așa că nu înțelegeai nimic.
(din ultimul almanah catavencu, cel de sfirsitul lumii)
