jean_lorin: hei
n: hei
jean_lorin: ce faci, long time no see
n:
n: am ajuns pe acasa azi dupa amiaza
n: tu?
jean_lorin: am dormit o ora
jean_lorin: si am visat
jean_lorin: inainte m-am uitat la un film despre un tip care nu s eputea trezi din somn
jean_lorin: si visa in continuu
jean_lorin: si m-a luat somnul
jean_lorin: uitindu-ma
n: si ce ai visat?
jean_lorin: hmm, nu-mi aduc aminte
jean_lorin: dar era destul de trippy
jean_lorin: si m-am trezit si am vazut restul filmului
jean_lorin: sau inca dorm
jean_lorin: si visez ca sint pe mess
jean_lorin:
n:
n: nu visezi
n: desi la cat de nauca sunt si eu poate visam amandoi
jean_lorin: in film cineva ii da un sfat cum sa deosebeasca visul de realitate
jean_lorin: sa apese pe un comutator
jean_lorin: ca in vis nu poti sa faci asta
jean_lorin: sa schimbi lumina
jean_lorin: si el ii multumeste
jean_lorin: si cind iese apasa pe un comutator in joaca
jean_lorin: si nu se stinge…
(filmul se numeste waking life, de richard linklater)
ca sa fiu in forma, nu pierd noaptea. imi place sa-mi petrec ziua singur, lenevind si nefacind nimic pentru nimeni. cu citeva ore inainte, incep sa mut lucrurile din casa, transformind-o in ceea ce la ora fixata va deveni teatrul lorgean.
in timpul asta ascult piesele care ma predispun la show off. verific lista invitatilor. beau multa cafea. incep carti si filme pe care nu le termin.
momentul in care camera se invaluie in lumina rosie e declansatorul starii de care am nevoie si a carei obtinere este unul dintre motivele pentru a organiza aceste reprezentatii.
a fost bine si a doua ora. energii pozitive venite de la oameni foarte diferiti.
a fost bine si dupa. din tigara in tigara in tigara s-au nascut alte proiecte. abia astept primele piese concepute special pentru acest spatiu.
imi place si a doua zi cind casa isi recapata forma si culorile obisnuite.
cel mai mult ma deranjeaza la ziua de craciun e faptul ca nu poti sa porti o conversatie normala. vrei sa-ti suni un vecin sa-i ceri un stick si trebuie sa-ti incepi discutia cu “craciun fericit”. nu-mi pot suna prietenii sa vorbim despre orice vorbim in celelalte 363 de zile ale anului (minus cea de pasti) pentru ca ar trebui sa incepem prin a ne facem urarile standard care mie nu-mi spun nimic.
cit despre sms-urile tematice…
cea mai insuportabila e perioada cind oamenii, daca se vad prima oara, isi mai spun “la multi ani” si la trei saptamini dupa anul nou. ma fisticesc de fiecare data cind mi se ureaza si raspund de parca am am fost prins aruncind o bucata de prajitura cu gust oribil de catre persoana care a facut-o.
vineri dimineata am fost in casa lui stelian tanase.
am facut un interviu pentru esquire, legat de ultima sa carte, maestro. (mai multe, in alt post)
cum am ajuns acasa, am picat in pat. in noaptea precedenta, dupa deschiderea la lorgean theatre (mai multe, in alt post) statusem la ota pina la 5 dimineata. cam de fiecare data, inainte de concerte, ajungeam sa pierd noaptea pe undeva, in fum si alcool (mai multe, in alt post). pe vremea aia lucram, asa cu nu reuseam sa ma odihnesc suficient.
asa s-a intimplat si acum.
doar ca, de data asta, am dormit ca un prunc.
am facut cd-ul pentru concert, regretind ca nu avem timp sa pregatim in vreun fel reunirea. ultima oara cind ne-am intilnit cu totii a fost acum doi ani si ceva, cind am filmat videoclipul la tanase. iar ultima “cintare” a fost acum patru ani, in club a si a fost jalnic.
cu grupul sanitar am tot performat in locuri “speciale”:
pe gazonul unui teren de fotbal stadion, la -10C, in fata unor copii orfani
la un concert electoral in popesti-leordeni
la nunta lui capatos
in calarasi, intr-un restaurant janghinos in care am fost prea timorati sa mai facem ceva
in parcare la carrefour
de data asta, dupa o repetitie sumara care a durat cam jumatate de ora si in timpul careia am consumat toti trei o sticla de apa plata si doua bomboane de ciocolata (mai multe, intr-un alt post), ne-am indreptat catre petrecerea de craciun a firmelor re:ply, dc communication si headvertising.
petrecere care se cam terminase.
diana ne sunase sa ne spuna ca mai mult de jumatate din oameni plecasera acasa, dar cei care ramasesera sint cu chef.
noua insa nu ne venea deloc cheful sa ne manifestam in spatiul ala, mult prea mare. trecuse prea mult timp ca sa ne mai amuzam de locuri inedite.
ina insista sa plecam, sa plecam.
onica era indecis.
eu eram relativ ok. ma uitasem pe youtube la citeva piese din concerte si am realizat ca imi aduc aminte versurile cu relativa usurinta. versurile si si miscarile.
a aparut cioran, eram deja pe trepte, imbracati - “daca tot am venit pina aici, hai sa cintam.”
si am cintat.
citeva persoane stiau mai bine versurile ca noi.
Ea era anul III la pictură, eu eram la a doua carte. Ne întîlnisem la un eveniment organizat de un brand de vodca. Mă îndrăgostisem ca un bou, instantaneu și iremediabil. În mintea mea se construise un layout de revistă glossy, cu un concentrat conținut idilic în care eu eram textul, ea era imaginea. Ea ar fi pictat de dimineață pînă seara (cît timp îi permitea lumina mansardei noastre), eu aș fi stat la laptopul meu scriind povești care ar fi fermecat o lume întreagă. În prezența iubitei mele pictorițe nu m-ar fi părăsit niciodată inspirația. Nu ne-am fi oprit din scris și din pictat decît ca să ne futem, să mîncăm și să dormim. Asta cu fututul am pus-o acum, că pe vremea aia nu eram în stare să mi-o imaginez nici măcar în chiloți. Prezența ei mă tulbura atît de tare încît îmi pierdeam naturalețea, mă bîlbîiam și-mi transpirau palmele ca pe tocul de scris, în caz că aș fi scris vreodată cu vreunul. E drept că nici ea nu se remarca printr-o conversație antrenantă. Faptul că uneori era chiar incoerentă mă fermeca și mai tare. Creștea misterul, creștea și atracția și bîlbîiala. Cînd brandul ăla absolut de votcă a organizat o licitație, am cumpărat un tablou. Am dat cam o treime din salariul meu, așa că nu am sărăcit din dragoste. Era o pictură mare, de un metru pe un metru care nu se potrivea deloc cu apartamentul meu din Berceni. De altfel, nu o cumpărasem pentru mine, ci pentru ea. Îmi spusese odată că se atașează de picturi și că se întristează cînd se gîndește că pe cele mai multe nu o să le mai vadă niciodată. Nu voiam ca fata visurilor mele înrămate să aibă vreodată de-a face cu tristețea. A venit ziua cînd ne-am dat întîlnire pe Magheru, în dreptul Intercontinentalului. În vremea aceea, pe colț se afla un magazin de bomboane. I-am spus că vreau să-i arăt ceva. Am mers la mine, printre blocurile gri ale Berceniului și nu-mi venea să cred că prezența ei serafică nu colorează trotuarele și blocurile gri, ca Michael Jackson în Billie Jean.
Cînd i-am arătat tabloul a exclamat, “Vai, Lorin”. Și n-a vrut să-l ia. M-a privit cu privirea aia cînd nu vrei să rănești pe cineva, a mai spus “Nu-mi trebuie, păstrează-l” și am plecat împreună cu metroul către centru. Am purtat apoi tabloul prin alte două apartamente, nepotrivindu-se în niciunul. Era o pictură care făcea parte dintr-un ansamblu, așa că nu înțelegeai nimic.
(din ultimul almanah catavencu, cel de sfirsitul lumii)
nu prea sint dus la biserica.
in cele ortodoxe nu pot sa intru.
iti incumba un sentiment al vinei de a te fi nascut cu care nu vreau sa am de-a face decit in crizele spirituale. pe care deocamdata le-am depasit.
in bisericile catolice ma simt mult mai in largul meu si probabil ca intr-un templu budist as avea un sentiment de acasa.
simbata am asistat la slujba de santa lucia. m-am cocotat printre doamnele care formau corul.
cu o perspectiva excelenta catre altar pentru camera video.
biserica plina.
si de mireni si de prelati.
se strinsesera membri ai clerului catolic din toata dobrogea.
dupa cum spuneam, nu prea sint dus la biserica, asa ca am fost oarecum surprins de tonul lejer al predicilor. episcopul era plin de glumite si nu a fost grav decit in momentul cind a vorbit preotii impuscati la moscova, martiri contemporani.
ca si santa lucia, care si ea a patimit la inceputuriel crestinismului.
preotul paroh a descris realizarile administrative, printre care si noul grup sanitar, facut cu mare mestesug.
eu sint sensibil la grupuri sanitare ca doar am avut o trupa cu numele asta, dar nu ma asteptam sa fie obiectul unei predici in cea mai importanta zi pentru comunitatea italo-catolica locala.
nu e sigur, dar vineri s-ar putea sa am primul concert cu grupul sanitar dupa multa vreme.
luna asta de fac 6 ani de la lansare.
nu stiu exact in ce zi.
ma asteapta un weekend in greci, satul dobrogean unde traieste cea mai numeroasa comunitate de italieni.
numeroasa e un fel de a spune, ca mai sint citiva.
batrini si impacati cu disparitia comunitatii.
miine e santa lucia, prilej de a-i prinde pe toti laolalta.
e multa piatra in satul ala, dar in curti si la temelia gardurilor, ca ulitele au ramas nepietruite.
e aproape 3 dimineata si mi-e clar ca nu o sa adorm prea usor.
am aprins o veioza, m-am cocotat intre perne, am dat drumul la last fm pe radio IAMX si mi-am desfacut o sticluta dintre cele mici de jaggermeister. cred ca o termin pina la sfirsitul acestui post. (de fapt, o sa scriu pina o termin)
e deja a treia noapte in care ma prinde dimineata suflindu-mi nasul.
dar e prima raceala care-mi aduce insomnie.
intrucit nu am nicio ora de program, nu protestez. imi pun telefonul pe silent si pe la prinz colectez apelurile pierdute si mesajele primite.
imi place insomnia asta - imi ofera extra timp. iar raceala un natural high.
in sfirsit, m-am uitat la apocalypse now. am trecut aproape prin toate filmele lui gus van sant.
citesc integral cea de-a doua carte in limba engleza din viata mea - less than zero a lui bret easton ellis (prima a fost o biografie pj harvey). mi-am acoperit rafturile bibliotecii din dormitor cu catifea rosie (so sexy). deschid usi si le inchid. ascult teatru radiofonic. nu scriu nimic. pregatesc lorgean theatre no 1, teatrul de apartament. maninc mult unt. planuiesc calatoria spre japonia. sau sederea in berlin - inca nu m-am hotarit.
s-a terminat sticluta. si postul.
insomnia ramine.
care este primul lucru pe care il face un inger cind devine om?
bea cafea.
wenders aduce cel mai frumos omagiu acestei licori in “der himmel uber berlin.”
jucat de bruno ganz, ingerul isi reintilneste iubita pentru care renunta la nemurire la un concert nick cave. si in momentul ala mi s-a stricat sonorul, asa ca inca nu stiu finalul.
si nu ma grabesc sa-l aflu.
imi place sa-mi intirzii placerile.
e un episod din seinfeld pe care l-am ratat de fiecare data.
(o sa-l vad cindva asociat cu un eveniment important)
tin nedeschisa de 9 ani o sticla de chivas personalizata. am primit-o de la o distileria scotiana.
(pe eticheta scrie jean sterian - si nu prea rezonez la numele asta)
si cumpar uneori lucruri inutile simtind ca le voi folosi peste citiva ani.
