mai si supara-te, frate
c. e singura persoana pe care nu m-am suparat vreodata.
desi ne stim de citiva ani.
ma bucur ca am reusit sa i-o spun, chiar daca sub forma de dedicatie pe cadou.
pentru ca ma cunoaste bine stie si ce inseamna pentru mine sa o recunosc.
pentru ca sint genul suparacios, usor de dezamagit.
mai sint citiva oameni, f putini, pe care nu are vreun rost sa ma supar vreodata, orice ar face, pentru ca ne stim de prea multi ani si mi-au facut prea mult bine cind am avut nevoie ca sa mai conteze orice ciobitura.
in preajma unui eveniment care ma solicita emotional, susceptibilitatea mi se accentueaza maladiv. dupa un obicei protector din copilarie, in fata persoanelor care imi par mie ca m-au dezamagit, trag usi dupa usi ca in panic room.
sint expert in a-mi expune indiferenta. cind eram mic puteam sa stau si o saptamina fara sa vorbesc cu ai mei.
un obicei prost pentru toate relatiile ulterioare. cred ca multe dintre iubitele mele si-au dorit sa-mi sparga fata in momentele cind priveam prin ele ca printr-un geam de baie care da spre o curte de beton. pentru ca simteau ca nu fac asta ca un joc, ci chiar au disparut din mintea mea.
asta nu inseamna ca, dupa o scurta si sincera perioada de inghet, nu imi trece instantaneu in fata unui zimbet sincer.
din aceeasi serie de “nu te supara, frate”, miercuri seara ma imbratisam cu milos. ma scosese din minti ignorindu-mi contributiile din ultimele numere aooleu. si in revista si pe site. pur si simplu nu existam. de fiecare data, era trecut doar desenatorul. si unul dintre lucrurile pe care le detesc cel mai mult e sa fiu ignorat.
l-am simtit parindu-i cu adevarat rau si m-am topit.
sint cam emo these days.
ar trebui sa-mi trag un album tokyo hotel.
