In timpul unei conversatii despre calitatile ciinilor Golden Retriever, intrerupta de aparitia chelneritei care lasase discret cutiuta de lemn in care se afla nota de plata, lemn si hirtie , m-am trezit gindindu-ma cu invidie la cei trei napastuiti de soarta care conversau vesel, tragind pe rind din sticla de plastic. M-am întrebat întotdeauna despre ce vorbesc oamenii fara casa.
De cîteva ori, privirile unuia dintre ei, inevitabil barbos, jerpelit, probabil urit mirositor, au poposit asupra geamurilor barului.
Nu stiu daca ne urmarea, daca reusea sa vada dincolo de sticla ocrotitoare, dar poate ca si el se întreba despre ce vorbesc oamenii ca noi.
Daca vorbeste vreodata cineva despre fericire.
Pe calea Victoriei trece o masina rosie decapotabila din care se aude Mozart sau Salieri, nu-mi dau bine seama.
Noaptea, toti compozitorii de muzica clasica suna la fel.
Intr-o nisa a unei scari de bloc un intreprinzator a amenajat un chiosc cu nimicuri. In el traieste un fel de melc cu minute groase care nu iese din cusca de beton decit pentru a-si face nevoile in toaleta unui magazin de pantofi. E o femeie dolofana, cu un neg mare intre sini, ca un indicator pus pentru incepatori.
Folositi sinul drept, stingul se afla in renovare.
In acest moment, melcul a atipit cu capul dat pe spate. Are un tricou galben pe care scrie Lipton Ice Tea, poliester si bumbac. Se trezeste la auzul bataii degetelor mele în tejghea. Cu miscari lente, somnoroase, deschide geamul si ma întreaba ce doresc. Inspre mine vine un damf de aer cald si statut, de gura de canalizare careia i s-a dat laoparte capacul.
Din scara iese un tînar suplu, purtind blugi si o geaca de fîs albastra, cu gluga. Zabovesc o clipa cautind o bricheta pe care am de gind sa o folosesc in curind. Cînd pornesc, tinarul pleaca aproape in acelasi timp.
Nu ma grabesc deloc spre casa noastra, caramizi, mortar, indiferenta.
Ma plimb alene, adincit în gînduri pufoase si, într-un tîrziu, descopar ca tînarul se afla tot în dreapta mea, deplasîndu-se la fel de agale.
Ar trebui sa ma mire acest lucru, dar n-am dispozitia sa fiu mirat. Continui sa merg, dar putin mai repede. Întorc privirea pe furis si-l simt pe celalalt pastrindu-si pozitia.
Cind ma opresc sa-mi aprind tigara n-are ce face si îsi continua drumul în fata mea. Mersul lui are ceva insinuant, feminin, un indicator miscator caruia nu reusesc sa-i descifrez inca inscriptia.
Il regasesc citiva zeci de metri mai incolo prefacindu-se ca admira vitrina unui magazin de antichitati, bronz, alama, sticla.
Nu stiu de ce, dar ma apuca ciuda sa il vad în fata mea. Nu are nici un drept sa fie acolo si hotarasc ca trebuie sa-l ajung din urma.
Simte asta si, la rindul lui, grabeste pasul.
Stiu acum ca oprirea mea a fost o greseala capitala, ca scurtul interval dintre extragerea tigarii din pachet si aprinderea ei cu bricheta deja pregatita a fost o eroare ireparabila.
Încep sa alerg, dar el face acelasi lucru. În adolescenta, am avut o conditie fizica buna, am jucat mult handbal, fibra, transpiratie, carne incordata, dar viata de birou m-a molesit de tot.
De data asta, ambitia mea e pusa la încercare. Nu-i vad decît spatele si albastrul închis al gecii de fîs ma stîrneste la fel de tare ca pînza rosie a unui matador.
Incerc sa dau vina pe geaca spunindu-mi ca e mult mai aerodinamica decît pardesiul meu de lîna. Îmi dau seama ca nici macar nu i-am vazut cu atentie chipul. Gîndul asta îmi mareste furia.
Cum se poate ca un necunoscut sa ma trateze în felul asta?
Alerg acum cu toata viteza de care sînt în stare. Am aruncat de mult tigara si cred ca am pierdut si pachetul, dar nu-mi mai pasa de nimic altceva decît de aceasta alergare de care simt ca depinde viitorul meu. Zgomotul pantofilor nostri rasuna înfundat pe bulevardul gol. Gîfîi tot mai tare iar distanta dintre noi nu se micsoreaza nici un pic. Am trecut de mult de blocul meu, de vila parintilor sotiei mele am recunoscut în trecere casa unde locuieste singura femeie pe care am iubit-o vreodata, tandrete si dragoste si fericire.
Mi-e ciuda ca nu sînt mai tînar,
mi-e ciuda ca nu mi-am îngrijit mai mult corpul,
mi-e ciuda ca m-am apucat de fumat, ca lucrez într-un loc pe care-l detest,
ca nu m-am casatorit cu cine trebuia cînd trebuia.
mi-e ciuda ca nu am spus “te iubesc” cind am simtit-o.
Strazile se întind pustii în fata noastra si am realizat demult ca nu-l voi putea întrece.
Si totusi, stiu ca nu ma voi opri niciodata, chiar daca în fata mea s-ar afla însusi Jidovul Ratacitor.
