cind m-a vazut, in fata liftului, cu doua sacose angst in mina, vecina de palier a icnit.
vara asta nu prea ne-am intilnit, iar in casa mea s-au perindat tot felul straini cu care, vrind-nevrind, a fost nevoita sa interactioneze. am salutat-o lung - “saru’minaaaa” - desi doar corpul meu era acolo.
am mincat doua sandwich-uri cu apatia unui personaj de film japonez si m-am culcat la loc.
visul m-a purtat intr-o casa uriasa, cu podele de lemn despre care ii spuneam proprietarei “e exact ca la mine”.
adica la jutta.
ultima zi in berlin a inchis a prins capetele deschise in primele - dejun in acelasi loc primitor, cu mobilier tipic german si cu regim all you can eat, in care fusesem doar in prima dimineata cu dita si ionut. de data asta era cu ultimul lot, ion, maria si clau. plus o figurina betty boo, care a stat printre cestile de cafea.
si alte citeva lucruri.
ultimul weekend a fost ceea ce trebuia.
dupa perioada de o saptamina de scriitor ochelarist care se trezeste la 8.30 dimineata ca sa-si termine cartea, am intrat in pielea clubberului de berlin, cu ochelari de soare in locul celor de vedere.
mi-am intrat destul de usor in rol si l-am savurat fara sa mai am pretentia ca sint si observator. ce mi-a ramas in memorie sper sa fie suficient pentru citeva povesti.
patternul vietuirii in berlin s-a schimbat din nou.
luni au sosit fetele. in dupa-amiaza asta, hotel lorgean il va primi si pe penultimul sau client.
a mai ramas doar o saptamina si deja ma ia melancolia.
nu am absolut niciun chef sa ma intorc in bucuresti.
azi-noapte, dupa o zi plina de evenimente, am poposit intr-o piateta in care se afla clepsidra uriasa de piatra, la baza careia e statuia unui punker.
ne gindeam sa mergem duminica la tirgul de vechituri si sa facem/vindem ceva.
am realizat ca puteam produce cu usurinta un spectacol - ne strinsesem un scenarist/dramaturg, un muzician, un regizor, o actrita si un scenograf.
*
vorba mariei - berlinul e o imensa sufragerie.
la 21.30, editors au intrat pe scena de parca se grabeau sa prinda metroul. le-a luat 10 de secunde cu riful de chitara de la “bones” ca sa transforme publicul intr-o piftie de adoratori.
din care faceam si eu parte, mai ales ca piesele de baza, all sparks si racing rats, au fost una dupa alta. i-am uitat pe IAMX, pe palahniuk, din a carui carte proasta, monstrii invizibili, am citit pina a inceput concertul.
cocotat pe niste pietre. cu un currywurst in mina.
ma tot intrebam daca trupele astea, dupa momentul in care au succes si intra in star system isi mai pastreaza placerea de a cinta. dupa ce semnezi un contract care te obliga sa scoti 3 albume/carti in cinci ani, mai exista oare bucuria actului care te-a minat in arena cind erai un pusti si voiai sa te afirmi?
lucru valabil si pentru scriitori. nebunii in brooklyn pare scrisa de paul auster intr-o perioada in care a descoperit ca inca mai poate sa futa. o carte lipsita de orice scinteiere, cu personaje plictisitoare si previzibile. e clar ca avea un manuscris de predat in 2000 si, fiind profesionist, l-a terminat la timp. la fel si monstri invizibili - un palahniuk repetitiv si fara vina.
in schimb, editors, dupa doua albume - au inca ce sa spuna. si in studio si pe scena. nu stiu ce naiba luase, dar tom smith a orchestrat show-ul cu o energie dementa. la sfirsitul concertului aveam fata congestionata de parca alergasem 90 de minute. si simteam parca aceeasi fericire produsa de efortul fizic, cind corpul elibereaza endorfine.
conversatiile de pe messenger nu pot evita informatia ca in bucuresti e canicula.
cazaturi pe strada si multa transpiratie.
in berlin a plouat vineri toata ziua.
marunt. n-am iesit din casa deloc.
am lucrat cu oarecare spor, devalizind din cind in cind frigiderul (pe care nu sint magneti).
in baie e un cintar electronic si ma amuz urcindu-ma pe el de trei ori pe zi.
cinemateca juttei mi-a oferit “if” primul film important al lui malcom mcdowell. la prima mina pare un film de colegiu, fin genul “cercul poetilor disparuti”, dar devine ciudatel, cu alternari de scene alb-negru/color si citeva momente absurde care m-au surprins. a fost votat pe locul III in topul celor mai importante filme britanice din toate timpurile. trei ani mai tirziu, mcdowell avea sa faca rolul monumental din “portocala mecanica” si, vazind “if”, e de inteles cum a ajuns kubrick la el.
hitler din cladire isi continua discursurile pline de spume.
cum o arata omul asta?
nu mi-l inchipui decit cu o cascheta metalica.
mincind conserve.
*
simbata am iesit din casa decis sa vizitez locul de care-mi spuse lala, liebermann vila.
am iesit vesel in tricou si bucurindu-ma de soare.
la statia de metrou incepuse deja sa ploua. am cotit catre o cafenea unde mi-am luat fruhstuck-ul in solitudine, pina cind a aparut o familie draguta de arabi. kotbusser dam e o strada numai cu magazine turcesti. pe un perete am dat si de o placuta in limba romana, in care scria ca se fac bijuterii la comanda. in fiecar zi descopar locuri de mincat tot mai ieftine. e bine de stiut, pentru ca bugetul meu s-a subtiat ca feliutele de parizer din aldi supermarket.
ratacind pe o straduta, am dat peste un afis pe care scria motor im grunen 2008.
dedesubt se aflau nume de trupe printre care editors si IAMX.
IAMX e formatia pe care am descoperit-o acum trei zile si-i tot ascult albumele pe repeat. de fapt, e proiectul solo al lui chris corner, tipul de la sneaker pimps. individul s-a mutat in berlin, declarind ca aici a gasit “the spirit to care less about the music industry and take an independent route.” ma uit la data concertului - 16 august. IAMX erau programati la ora 5.25. nu-mi venea sa cred. in urma cu o saptamina habar nu aveam de ei, devin “fan” intre timp si mi se ofera ocazia neasteptata sa-i vad live.
dupa vreo 20 de statii cu U7 eram in zitadelle spandau.
desi nu a durat decit 45 de minute, show-ul a fost incredibil. am dansat de la primul beat si am reusit sa fredonez si vreo doua refrene.
as fi vrut sa cinte si piesa pe care fac sa duduie podelele din casa juttei, after every party I die, din perioada sneaker pimps, dar concertul a fost prea scurt ca sa mai intre pe playlist.
videoclipul e funny.
nu cred ca are nicio legatura cu IAMX, sint imagini de la o nunta de turci, dar zici ca-s romani.
*
e a treia zi in care n-am vorbit deloc, doar cite un danke schooon lungit, in magazine. prefer sa fredonez.
Daca m-as fi aflat la ora 14.00 in Bucuresti probabil ca as fi luat prinzul cu prietenul meu Ionut in restaurantul Nicoresti. In Panorama, la aceeasi ora, se dansa cu miinile in tavan, iar lumea urla ca la meci in momentul in care jaluzelele se ridicau pentru citeva secunde lasind lumina naturala sa intre in incapere. Pe unul dintre peretii de beton trona un tablou reprezentind picioarele desfacute ale unei femei. Close up.
Panorama este loc de pelerinaj pentru hipsterii romani ajunsi in Berlin. De neocolit pentru cei care frecventau cindva Web-ul. Cam jumatate dintre tipi sint la bustul gol. N-am vazut in viata mea atitia centimetri de piele masculina miscatori. Un travestit slabanog, zimbind delicat tuturor, un tip imbracat SM, cu curea de piele in jurul gitului, plimbindu-se pe culoare cu un aer foarte bonom, multe fete dragute cu pupile dilatate. Piercing, tattoo-uri, capete rase. Un negru pe nume Michael a facut pasiune subita pentru mine si frumoasa mea amica, crezind ca sintem impreuna. Tipul era chiar amuzant si se dadea in stamba in fata noastra cu tot felul de bufonerii si cu tratatii care nu se gasesc prea usor chiar daca esti in Berlin. Din cind in cind tot fredona hitul lui Scooter, « Maria ». |nainte sa plecam, m-a intrebat daca stiu piesa si i-am povestit de Steaua Bucuresti. Era din New York asa ca nu a inteles mare lucru. “Eu am compus melodia, mi-a spus aratindu-mi pe iPhone videoclipul unde un negru ii dadea replica pe scena lui Scooter. Eu sint !” M-am uitat la ecranul mic si apoi la el. Am repetat miscarea. |nca o data. La ora 20.00, duminica seara, intr-un loc plin de fum si de freaks, toti negrii imi pareau la fel, asa ca am zis « respect, man! » « I’m bitch », a raspuns facind din gura zgomotul unui dop zburind din sticla. Mi-a lasat numarul de telefon.
in casa asta cel mai mult imi plac podelele. lemn lacuit, solid, care-ti mingiie talpile.
baia e cit tot apartamentul meu.
pe salteaua pe care dorm, pot sa ma intind ca omul lui da vinci si tot nu-i depasesc laturile.
undeva in cladire e nebunul de care ma avertizase jutta.
in unele seri tine discursuri furibunde, pe care, fiind in germana si pe un ton violent, nu le pot asemana decit cu cele ale lui hitler.
dimineata am avut o criza de rinichi, dar am rezolvat-o rapid cu o injectie de no spa. am adormit la loc, slabit. cind m-am trezit aveam o fata de raton.
n-am iesit decit pina in parc, unde din 10 in 10 metri eram intrebat de negri si arabi daca vreau iarba si has.
as vrea sa spun ca m-am delectat cu volumul lui paul auster, dar nebunii in brooklyn pare cea mai slaba carte a sa. intr-un fel, palatul lunii, pe care am citit-o acum citea luni, m-a facut sa-mi doresc sa vin si sa ma pierd intr-un oras strain.
dupa ce ieri m-am uitat la tokyo story, de ozu, la fel de trist ca si precedentul, in seara asta mi-am propus primul film al lui rohmer.
batrinul de mai sus ne-a multumit pentru ca eram in parc si n-am aruncat hirtia pe iarba ci la cos.
s-a asezat pe banca si a inceput sa cinte la ceva care suna a saxofon.
era frumos si trist, ca intr-o poezie de bacovia.
dupa citeva minute, putine, si-a pus instrumentul intr-o geanta, s-a ridicat si a plecat, girbovit si alb, ca un duh de care nimanui nu-i mai pasa.
desi le spui ceva in engleza, multi oameni iti raspund in germana. foarte amabili, vorbareti, dar turuie de neinteles.
un nene s-a asezat in statia de metrou linga mine si m-a intrebat daca ii miroase gura a bautura. trebuia sa se duca la munca.
ii mirosea. a jaggermeister.
ne-a intrebat de unde sintem si a ramas surprins cind i-am zis ca sintem romani. nu-i venea sa creada ca aratam … normal, pentru ca stia doar cersetorii.
ditei i-a spus ca e foarte frumoasa si s-a chinuit citeva secunde sa gaseasca un epitet si pentru mine, dar i-a venit metroul.
Do you like concrete agony Kreuzberg on Saturday?
Tell me baby what you need
There’s the Zoo alive as the city sleeps tonight
Eternal divided dream
Going down to Potsdamer singing Checkpoint Charlie blues
The 70’s brought Bowie baby
Do what you do
You gotta feel Berlin
din “feel berlin” a celor de la 69 eyes.
am tot ascultat piesa pina sa ajung aici, unde n-am mai avut chef de ea.
in afara de dupa-amiaza de duminica petrecuta in panorama intr-o stare de euforie si care necesita un text separat (in 24fun de saptamina asta) pentru ca a fost absolut special, inca nu am simtit berlinul.
poate doar simbata dupa-amiaza cind am mincat paste singur intr-un mic local din apropierea lui jahnstrasse. inconjurat de indivizi f diferiti, relaxati, pasnici si indiferenti in acelasi timp. un ciine mi-a lins piciorul, pe straduta treceau oameni pe bicicleta, batea vintul. pastele s-au facut in mai putin de 5 minute, mi-a luat vreo 10 sa le termin.
azi am lucrat cu spor; intrevad cindva, la sfirsitul saptaminii, ca voi ajunge la faza in care ma aflam inainte sa pierd informatia de pe hard.
citesc murakami, o colectie de povestiri inegale ca valoare; in seara asta am vazut, tolanit pe covor, inconjurat de perne, un film japonez, nobody knows, nominalizat la cannes in 2004. emotionant: am cam strins perna la citeva scene. jutta are o colectie decenta de filme asiatice pe care am de gind sa o consum integral. asa ca, deocamdata, berlinul pare construit din ideograme.
seara a inceput cu citeva whisky-uri-cola si o bere cu lamiie, cheers lemon, dintre cele care nu-mi lipsesc de pe birou de cind sint aici. cei doi companioni ai mei au purtat un dialog care la inceput a fost amuzant apoi s-a transformat in ceva plictisitor si fara sens.
m-am tuflit treptat si, cind am iesit din casa, abia mai puteam sa scot o vorba.
am ajuns la evenimentul aooleu prea tirziu, cind se stringeau deja revistele. un pic ciudat sa fiu in berlin si sa revad cam aceleasi fetze peste care dau la petrecerile din bucuresti. de altfel, primul loc in care am ajuns era un fel de ota, in rosenthaler platz, unde ma intilnisem in primavara, intimplator, cu mihaela.
in timp ce vorbeam cu ea despre faptul ca in locul in care ne aflam sint totusi niste tipologii peste care nu ai cum sa dai in bucuresti, i-am aratat o tipa care arata ciudat.
pai stii cine e?
habar n-am.
e peaches.
ei, na? si m-am revigorat, pe cai si din motive nestiute, instantaneu.
mihaela a devenit deja o institutie pentru romanii care ajung in berlin. e la fel de draguta si de amabila cu toti ratacitii dornici sa guste din blatul insiropat al orasului. dupa ce am mai trecut printr-un bar rusesc am poposit, in cele din urma, in sala de dans din anii 30 unde se organizase petrecerea shooting stars de la berlinalele de anul asta. un spatiu fascinant.
am dansat pina la 5 dimineata, pe piese de club a.
muzica se auzea incet, incet, ca in toate locurile in care am fost.
in seara asta, desi e simbata, ma tin departe de destroy.
prefer sa ma uit un film chinez, beijing bicycle, desi nu e o mare capodopera.
ca tot a inceput olimpiada.
