uBlog.ro

Să plouă cu delfini

În 2040 cea mai jmekeră țară din Europa va fi Republica Dobrogea. Toți indienii si chinezii vor veni să-și întindă cururile galbejite pe plaja nesfirsita care va lega Vama Veche de Delta Dunarii. Plajă numai pentru barosani. Taximetristii francezi vor fi nevoiti sa o rupa bine in mandarină ca să obtina un bacșiș de măcar juma’ de delfin. Chelnerii britanici vor vorbi engleza doar intre ei si cu femeile de serviciu americance care vor lucra in hotelurile de 6-8 stele din statiunea pe care guvernul dobrogean o va construi pe o insula artificiala din Marea Neagra. Putini romani isi vor permite sa-si faca vacanta pe insula Dobrotici. De altfel daca nu vor dovedi ca au macar o ruda de gradul de trei in localitați ca Medgidia, Topraisar, Osmancea sau 2Mai ori ca fac parte din membrii ambasadei Romaniei din Constanta, nu vor avea drept de intrare in Republica Dobrogea. Desigur, daca legea nu se aplică celor care confirmă ca poseda in cont o suma de cel putin 100.000 de delfini. Un delfin = 15o lei. In 2040, criza energetica a zonei va fi de multa vreme rezolvata prin deschiderea celui de-al saselea reactor de la Cernavoda. Republica Dobrogea va exporta energie nucleara catre toate tarile din jur. Chiar si catre Serbia, care va ajunge de dimensiunile Lichtensteinului. Farul Constanta va fi abonata la Liga Campionilor pe care o va cistiga de doua ori si o va pierde o data in fata altei echipe din Dobrogea, Midia Navodari. Importanta minoritate turco-tatara din regiune va atrage simpatia natiunilor arabe asa ca toate summiturile ecumenice se vor desfasura in Muntii Dobrogei, zona care va fi declarata sfîntă pentru toate religiile importante ale lumii. Un scriitor constanțean de limba română va cîstiga premiul Nobel. Va fi cam bine sa ai pasaport de dobrogean in 2050. Dacă nu mă credeți, intrebați-i pe cei care muncesc acum în ture 12/24 la terasele de pe litoral.
(avanpremiera 24fun)

l-am rugat pe mourad sa ne lase sa-l filmam in timp ce-si face rugaciunea de seara.
a acceptat, dar dupa 5 minute ne-a spus ca nu se poate concentra si sa oprim camerele.
duncan l-a ascultat si s-a retras pe saltea unde a inceput sa se dea cu spray contra insectelor.
mourad si-a continuat rugaciunea.
eu am continuat sa filmez.
am reusit sa-i prind in acelasi cadru, fiecare cu ritualul sau de dinaintea culcarii.
spray vs pray.

mourad mi-a facut cadou djelab-ul alb. il port uneori la petrecerile tematice.
eu i-am dat un tricou rosu pe care scria kia.

imi place caldura.
imi place sa stau cu jaluzelele trase, in apropierea soarelui puternic, ignorindu-ne amiabil ca doi vecini care se stiu de prea multa vreme ca sa-si mai stringa miinile.
imi place sa fac dus si sa nu ma sterg, asteptind vipia sa ma usuce in timp ce citesc.
de simbata m-am inchis in casa, cu iesiri la cafea doar in proximitate - (cismigiu, sala palatului).
am chef sa vad doar foarte putini oameni dintre cei pe care i-am frecventat in ultima perioada.
daca parchetul e fierbinte, inseamna ca acoperisul e incandescent.
liftul urca pina la etajul 8. mergind pe scari la 9, unde locuiesc eu, pe trepte te intimpina un val de aer cald, ca respiratia unui animal urias. gestul firesc e sa dai din brate, dar nu e unul functional.
inainte de a ma azvirli in pat, verific termometrul casei. 31, 32, 33C in fiecare noapte.
intr-una dintre seri a fost atit de cald incit, cu ochii inchisi, mi-am imaginat ca m-am reintors in maroc, la scoala din errachidia.
unde fusesem cazat, impreuna cu mourad si duncan, intr-o sala de clasa din care fusesera scoase bancile.
ferestrele si usa erau deschise in permanenta, in speranta ca se va isca un pic de curent.
apa scoasa din frigider se incalzea in mai putin de cinci minute.
dimineata gaseam perna uda de transpiratie.
ma trezeam la 8, faceam un dus cu apa fierbinte, mincam o coaja de piine cu brinza topita si imi inmuiam buzele in cafeaua lor insportabil de dulce. i-am invatat cu greu sa nu mai puna atita zahar. mustapha, poetul trist, ma numea coffee man.
la 9 ne lua masina si ne ducea la scoala unde ne asteptau uneltele. la bustul gol, cu coif de ziar, cocotat pe scara, zugraveam zidurile pina la 12, cu o pauza de ceai, la fel de insuportabil de dulceag.
pe un perete zugravit in roz-caramiziu am desenat un om mic si lenes, stind la umbra unui copac.
sper ca pustanii din errachidia sa-l fi remarcat.
la 1 era masa de prinz, unde o faceam pe clovnul, evitind in a fi in vreun fel util la curatatul legumelor. ma invirteam in jurul urechilor roz ale lui merel dorindu-mi o baie de pistrui.
dupa cus cus si tagine, picam ca un bolovan pe saltea, sperind ca ma voi evapora in somn pentru a ma reintrupa intr-un locuitor al marii.

desi imi place caldura, mi-am comandat aparat de aer conditionat.

IMAGINI VIRTUALE. Aparentele de pe blog

Lucia Simona DINESCU

„Tot ce conteaza in viata sint aparentele“ este mesajul cu iz filozofic care ne intimpina pe www.ublog.ro. Si, intr-adevar, tot ce conteaza pe blogul lui Jean Lorin Sterian sint aparentele. Literatura pe care o scrie on-line este o aparenta. Eul din autobiografia intitulata me, myself and I si ideologia anticonsumerista declarata sint o aparenta. Piata Dorobanti este descrisa ca un magazin on-line, cu fructele si legumele care par lucrate in Photoshop, ca un „muzeu al fitelor“. Ce sa mai vorbim despre forma, care este prin excelenta o aparenta, menita sa iluzioneze atunci cind imaginile sint inselatoare si cind colajele ies din dimensiunile obisnuitului prin incadrarea defectuoasa in „pagina“. Stingaciile scriitorului, formulele scapate de sub control sint si ele o aparenta.

Aceasta este impresia generala cu care te alegi daca „rasfoiesti“ blogul lui Jean Lorin Sterian. Ai, in primul rind, o ciudata senzatie ca aparentele sint bune, dar si ca nu e suficient sa-i citesti blogul de la cap la coada (sau, mai degraba, de la sfirsit la inceput, dupa logica invers cronologica de afisare a insemnarilor) ca sa te convingi ca ceea ce face autorul este literatura. Ajungi atunci la dorinta de a-i citi cartile, asta in cazul in care nu esti cu totul convins ca inclusiv cartile sale literare sint aparente. in al doilea rind, intri intr-o atmosfera de lene existentiala, autorul inducindu-ti o stare de inutilitate si o moleseala senzoriala, in acelasi timp in care te trezeste din lenevie cu cite un bobirnac usor malitios de autoironie. Sint la mijloc contradictii placute care reusesc sa tina cititorul aproape.
Cum ajungi insa sa traiesti astfel de stari de lectura cind scriitorul are o reputatie „glossy“, „cool“, „trendy“ sau, mai simplu spus, mondena, mai ales dupa aparitia romanului Lorgean? Mai intii, plecind de la identitatile auctoriale pe care le descoperi in insemnarile recente. Apoi, de la perspectiva si stilul unor insemnari reusite. Sa vedem citeva exemple. Pe blogul lui, hainele care „nu se intilnesc niciodata (manusi si chiloti, de exemplu)“ isi dau totusi intilnire in imaginatia scriitorului, pe care-l vezi, la rindul tau, cum priveste (se holbeaza, mai bine zis, caci e vorba de gaze-ul limbii engleze) intruna la o masina de spalat. E o metafora reusita a cotidianului, aceeasi metafora a vietii domestice care apare insa si in contexte mai putin inspirate (precum „baletul sosetelor“).

Alte insemnari, printre cele izbutite, creeaza un mixaj straniu intre o nostalgie biografica (spre trecutul personal – copilaria – din comunism) si „luxul“ poleit al capitalismului din vremurile noastre. Autorul e prins intre atitudini precum „Nici raceala nu mai e ce-a fost“ si „Astept sa apara pe piata masini de spalat inzestrate cu mp3 playere“. Compara copilaria petrecuta „pe vremuri“ cu cea a generatiilor de azi, amintindu-si de cite un casetofon din muzeul trecutului personal si chiar punindu-i fotografia cu alura de „old-fashioned“ pe blog. in acelasi timp asculta muzica la ipod si scrie la laptop. Descopera ca: „intre cei care aveau 18 ani in 1993 si cei de aceeasi virsta din 2007 nu sint prea multe punti. impart aceeasi limba si acelasi spatiu. Cam atit“. E o contradictie existentiala, una pe care o traiesc realmente multi dintre scriitorii si regizorii trecuti de virsta de 30 de ani si din care unii fac literatura sau filme. O fictiune, adica una care pare a fi singura vandabila pentru cineva care provine din Europa de Est.

in fine, aproape tot ce posteaza pe blog pare atit literatura, cit si antropologie a cotidianului. Daca nu ar fi scrise literar, unele dintre textele sale ar putea fi un model social pentru un personaj verosimil. Dar nu sint – nu-i asa? – pentru ca literatura sa este o aparenta! Uneori una frumoasa. Totusi sint si texte declarate proza: fragmentele intitulate Naluca, scrise sub forma unui foileton in asteptarea feedbackului de la cititori. Sint fragmente despre viata, precum alte insemnari sint despre lecturi, filme sau muzica, impresii de calatorie sau fictionalizari ale mundanului. Aceste fragmente de proza reusesc sa dinamizeze blogul, sa scoata cititorul din lenea anticapitalista. Aici descoperi ca, de fapt, conteaza si concretul, cu atit mai mult cu cit e camuflat in sirul aparentelor, si ca literatura pe care o scrie Jean Lorin Sterian este mai mult decit o aparenta. in astfel de cazuri, literatura lui este, nu doar pare a fi, literatura.

o hala gigantica unde pe vremuri huruiau masinariile tipografiei universul.
alte camere intunecate, cu dusumele desfundate in care s-au tasat piese de mobilier maroniu si negru. geamuri sparte, perdele prafuite, tevi iesind din pereti si disparind in tavan, intrerupatoare ca niste cuburi cu capac in care ti-e frica sa-ti bagi mina, mecanisme ruginite, dar inca amenintatoare.
spatii neconventionale transformate in locuri de petrecere.
pina cind afla de ele cineva care lucreaza in publicitate.
hala in care, cu citeva luni in urma, fusese un excelent party pe tema sport, s-a transformat intr-un fel de fratelli. cu bodyguarzi, hostesse, plasme, fotolii de piele si copacei carati in camion.
si muzica proasta.
ceea ce ar fi trebuit sa fie o aniversare a fost, de fapt, o petrecere de brand de tigari.
la multi ani, kentane!
industria advertisingului a mai dezvrajit un loc cu tipicele metode nazist-comuniste.
un spatiu se dezvolta conform unor reguli care rezulta din interactiunea propriilor caracteristici cu tipologia de oameni care-l va folosi. in acest caz, oamenii prezenti la petrecere au luat act de un spatiu deja manipulat care ii forta sa se “distreze” conform noii sale infatisari. plasmele au luat loc portretelor conducatorilor, sloganele publicitare le-au inlocuit pe cele politice, iar hostessele au devenit, din niste fete dragute si futabile, manifestari antropoide ale puterii, pe acelasi palier axiologic cu bodyguarzii.

din fericire la cool cat a fost, ca de fiecare data, kind of magic. tomato, locuitorul din culinaria, mi-a ghicit viitorul in dragoste, doua fete frumoase au refacut in varianta kitchen “tea in sahara”, printr-o perdea galbena un cuplu a facut amor, simulat sau real si totul s-a incheiat cu o reinterpretata cina de taina. ploaie, mult fum, banana speed.

Gatitul e o arta, la fel si dansul. KITCHEN studiaza corporalitatea miscarii in raport cu obiectele de uz casnic, intr-un context specific culinar. KITCHEN DAY incearca sa evidentieze nespectaculosul cotidian. Astfel, un regizor, un artist vizual, un performer si doi coregrafi se intalnesc intr-o cafenea alternativa transformata in laborator.

KITCHEN este un proiect finantat de Centrul National al Dansului Bucuresti,sesiunea aprilie 2008. Documentarea s-a desfasurat atat in bucatarii private ( proprietari sau chiriasi, camine studentesti) cat si in bucatarii publice( restaurante, fast –food) .

Durata desfasurarii proiectului: 23 mai-27iunie 2008

Numar reprezentatii: 5 (23, 30 mai/6,13, 20, 27 iunie)

Coordonator proiect: Ana-Maria Costea

Co-autori: Dana Bordea, Lala Misosniky, Paul Dunca, Miruna Dinu.

diseara, de la 20.00.
——–
alaltaieri, trecind pe o straduta asfaltata de linga piata domenii, am prins o mostra de folclor urban contemporan. 4 fetite stateau pe un prag si cea mai grasa dintre ele cinta: “baiete, pleaca de la masa, skateboardul este al nostru…/baiete, pleaca de la masa noastra, rolele sint ale noastreee.” nu era niciun baiat pe acolo.

cea mai buna cronica a unei carti necitite pe care am facut-o vreodata este la “glamorama” lui bret easton ellis, din care lecturasem doar un fragment f hardcore aparut pe liternet. volumul l-am primit abia in dupa-amiaza asta, in sediul NL din uniunea scriitorilor, unde eu am citit citeva fragmente din “lorgean”, adrian buz din cartile lui, “ultimul capitol” si “zidul moale”. publicul era format din vreo 7-8 fete, traducatoare specializate in limba romana din diferite tari.
n-am rabdare niciodata sa aud pe cineva citind, nici macar pe mine, asa ca am incercat sa termin cit mai repede sa-mi termin partea. nici fetele nu pareau a fi prea interesate de cei care se produceau in fata lor. am baut multa apa, am fumat 4 tigari, am tinjit la merdenelele din piata amzei. mai mult m-am bucurat sa-i vad pe oamenii de la NL si mi-am adus aminte ca imi place sa scriu povesti.
ca sa citez un autor serios, pe fetele de la Candy, “in vara asta fac tot ce-mi trece prin cap”.
ceea ce se va traduce printr-o cura serioasa de scris proza, lecturi, filme si muzica noua.
pina cind se vor decide traducatoarele (imi tot vine sa scriu ursitoarele) sa-mi raspindeasca scrierile pe mapamond, ma multumesc cu aparitia in limba ceha a unei benzi desenate a lui ciubi, la care semnez scenariul, scris acum vreo 10 ani. se numeste “obeti novy” si personajul principal se intreaba la un moment dat: “co si myslis o nasi civilizaci, bytosti z ciziho sveta?”
aceasta e intrebarea.

a inceput cu link-ul unui site de donatii.
m-am inscris pe grup si, dupa ce am aruncat o privire fioroasa obiectelor din jur
am postat urmatoarea propozitie, de o uimitoare simplitate, dar care ascundea sentimente adinci:
“ofer fiset, dulap si pantofar din pal, toate in conditii bune.”
in citeva minute am primit 4 mailuri, apoi inca 6.
le-am raspuns, am lasat numarul de telefon
si urmatorul mesaj: “cine ma suna primul va fi fericitul cistigator.”
azi a venit un cuplu si le-a luat. i-am ajutat doar pina la lift.
la urma urmei nu-mi donam si salele.
astfel am scapat de uritele creatii ale inginerului proiectant cristian ratiu
un individ dezagreabil care m-a lasat balta cu o piesa de mobilier neterminata.
care nu mai raspundea la telefon desi isi luase banii pina am ajuns sa-l amenint, o postura f amuzanta pentru mine. am ajuns sa-l pun pe tata sa-l sune.
m-a tot purtat cu vorba pina cind am prins ura pe tot ce imi facuse.
asa ca am preferat sa le dau.

Miini in miscare. Degete boante sau zvelte, un pic paroase la baza sau stralucind sanatos datorita straturilor de crema protectoare. Unghii patate de nicotina, taiate, ojate, punctate sau pur si simplu jegoase. Inele, verighete. Daca unghiul e bun, o bratara. Incheieturi. Un pic de piele, cit sa-ti lasi imaginatia sa construiasca imaginea persoanei care tocmai ti-a aruncat banii. Banii: bancnote, monede. Trebuie sa ai intotdeauna sa dai restul. Fisicuri ca niste turnuri. Te joci cu un avion inchipuit desupra lor, trimis de teroristul din mintea ta. Putin mai la dreapta, o cana mare de cafea care ar trebui sa-ti ajunga toata ziua. Expressorul, care a inlocuit fierbatorul arhaic cu filament, se afla in dulapiorul mesei, linga teancul de farfurii si tacimuri din plastic. Rupte din reviste muzicale de adolescenti, pe pereti atirna afise. Ar trebui sa te gindesti destul de mult daca cineva te-ar intreba cu cine sint. Te afli prea aproape ca sa le mai constientizezi. |ntre cei patru pereti metalici se afla doar o masa si un scaun. Si tu. Nu conteaza cum arati pentru ca esti invizibil. Ai inceput sa gindesti incadrat: trasezi pereti imaginari in jurul obiectelor si a oamenilor pe care ii intilnesti. Pui acolade cuvintelor. O carte sta permanent deschisa, dar paginile se dau greu. Abia apuci sa citesti citeva rinduri si voci grabite te aduc din nou in postura de a intinde bucatica de hirtie. E ironic sa vinzi un simbol al miscarii din postura unui limax captiv intr-o cochilie prea grea ca sa o poata deplasa. Noaptea gemi in somn cind visezi spatii nemarginite. Un paradis al vinzatorilor din chioscurile de bilete, in care oamenii au fete si spun “multumesc.”

(avanpremiera 24fun)

bucurestiul ultimelor zile a capatat o calda stralucire chihlimbarie in lumina careia ma imbaiez cu ochi intredeschisi. oriunde as merge oamenii zimbesc, se bucura ca ma vad, eu ma bucur de prezenta lor. meciul vazut alaturi de tata in piata constitutiei, serile de vineri la cool cat (kitchen project), supa thailandeza la ota, camera misterelor din cladirea universul (such a good end for a birthday party), atmosfera relaxata a piesei de la scena, zimbetul lalei, zilele strimbe de la cndb (brincusi reloaded), picnicul de ieri dimineata din cismigiu, zorii mijind pe bordura de pe brezoianu dupa petrecerea 24fun, cintecele “the architect” - dEUS si “illegal attacks” - ian brown, amintirea digitala a roscatului motan lenes din oraselul grasse.