uBlog.ro

intr-o dimineata, L. s-a trezit si a constatat ca in geanta are o veioza ikea.
e un inceput bun de povestire.
dar veioza e cit se poate de reala.
cum a ajuns acolo, de ce am luat-o (nu-mi place) habar n-am.
nu mai tin minte nici macar cum ajuns acasa. cu un taxi, banuiesc.
imi aduc vag aminte ca imi disparusera din haina telefonul, cheile si niste bani.
telefonul si cheile le-am gasit.
probabil cineva mi-a dat veioza in compensatie.
se pare ca a fost o petrecere reusita.
la prinz m-am intilnit cu gilu. din cind in cind aveam flash-uri de la party si rideam brusc, fara nicio legatura cu subiectul.
mi-a adus o galerie de perdea.
tot de la ikea.
m-am plimbat cu ea prin oras, purtind-o cu demnitate, ca pe o halebarda. am baut niste halbe la pizza hut cu anca si toma si mi-am adus aminte de sebastian care imi spunea ca ii place sa se imbete in mcdonalds.
bucurestiul arata altfel cind te plimbi dupa-amiaza, cu un bat in mina, dupa doua beri.
prietenos.

vineri plec la constanta. scriu pentru esquire un articol la patru miini despre berlin.
celelalte doua ii apartin lui tata.
ultima oara a fost in berlin in 1986.
zidul inca era acolo.
militarii sovietici mai faceau demostratii de forta. tancurile zuruiau pe strazi si germanii le priveau tacuti, urindu-i, dar coplesiti de vina.
in berlinul anului 2008 indivizi imbracati in uniforme ale armatei ruse se pozau cu turistii pentru citiva euro.
acelasi oras, alte lumi.
#
diminetile scriu la draftul al treilea din ora burlacilor. de duminica lucrez in fiecare zi, pentru a ramine in atmosfera. ma mut cu laptopul prin casa de fiecare data: nu se lasa scris la birou. cind sint in casa, port palaria neagra pe care am dat 15 euro in berlin. am citit ca frederic brown facea acelasi lucru, dar din alte motive. cind isi punea palaria insemna ca lucreaza si sotia si copiii nu-l deranjau. un fel de status “busy” de pe messenger.
la serviciu n-as putea scrie niciun rind.
am mai cioplit la script in irish pub-ul din titulescu si la novotel, locuri in care nu ma simt in bucuresti. diminetile au devenit momentele preferate. dupa-amiezile sint la lucru, serile la scoala. oricit de proteic as fi si oricit de mult as avea nevoie de stimuli diferiti, uneori e prea mult. parca sint michael clayton caruia toata lumea ii spunea ca stie foarte bine cine este. si singurul moment in care isi afirma identitatea este unul in care blufeaza.

la iesirea de la premiile gopo, unde am reusit sa schimb citeva vorbe cu mungiu si i-am transmis salutarile asociatiei de locatari din sipotul fintinilor, am dat peste fotograful meu favorit.
nu stiu pentru cine face poze, daca a lucrat vreodata la vreo publicatie, din ce traieste cu adevarat, dar e prezent la toate evenimentele mondene.
ar fi personajul principal din documentarul despre piscotari pe care deocamdata l-am abandonat.
e un fel de google monden, stie tot ce se intimpla in bucuresti.
cred ca e foarte sarac.
prin noiembrie ne-am intilnit intr-un autobuz aproape gol. tinea in mina o cutie de carton in care se afla un pui de bibilica. mi-a povestit de pasiunea lui pentru pasari, pe care le creste in apartament.
aseara l-am intrebat ce-i mai face bibilica si mi-a spus ca a murit dupa doua zile.
la intrebarea “si ce-ai facut cu ea” mi-a dat urmatorul raspuns: “o tin in balcon”.
un tip care tine cadavrul unei bibilici in balcon timp de citeva luni nu poate fi decit un Personaj.

La inceput a fost festivalul de la Sziget. Budapesta e aproape, preturi (pe atunci) mici, seri ticsite de concerte ale unor trupe pe care romanii nici nu visau ca le-ar putea vedea la Bucuresti. Tineri din toata lumea care fraternizau in fata unui joint. Coituri internationale in corturi. Acum 5-6 ani, pe lista urbanului authoton s-a impus Amsterdamul. Sex, droguri si biciclete la liber. Cite-o expozitie Van Gogh intre doua popasuri in coffee-shop-uri. De doi ani, Mecca s-a mutat la Berlin. Si Berlinul nu dezamageste. E orasul in care te simti imediat ca acasa, indiferent de tara de provenienta. |n Berlin viata pare sa aiba alte rosturi decit cele cu care ne-am obisnuit. Chirii mai mici ca in Bucuresti, mincare ieftina, baruri linga baruri linga baruri linga cluburi, concerte cu cele mai hip formatii ale momentului, transport impecabil, trafic ca si cum in fiecare zi ar fi duminica. Berlinul parca e colegul ala din liceu care lua fara niciun efort note mari la toate materiile, juca fotbal foarte bine si iesea cu cele mai dragute fete. Nu te puteai supara pe el, pentru ca era de gasca si-ti dadea sa copiezi la teza. Mi-era teama de calatoria asta pentru ca-i anticipam consecintele. Acum nu mai e un loc trendy de care tot am auzit, ci un oras caruia i-am simtit caldarimul prin talpi si caruia i-am sorbit energia prin toti porii. Nu-i mai pot ignora existenta. |n prima zi din Bucuresti, la iesirea de la metrou, am fost inconjurat de o mare de oameni imbracati in geci negre. Nu erau controlori, erau bucuresteni. Sper sa mi se faca dor de ei, cindva prin 2010, cind o sa scriu editoriale pentru 24Fun de pe Simon Dach Strasse.

*
ma fascineaza industria magnetilor decorativi.
nu e obiect care sa nu-si gaseasca reprezentarea pe usa de frigider.
masinute, ghete, inghetate, smiley-uri, aparate radio, canute, tot regnul animal si vegetal, palarii, steaguri, cuvinte.
un fel de martisoare.
doar ca, in loc sa fie agatati pe pieptul unei fete, magnetii ajung pe usa de frigider.
e modul in care rasa umana ii multumeste acestui obiect casnic pentru ca exista.
ati vazut vreodata magneti pe calorifer sau pe masina de spalat?
ntzz.
cu hainele murdare poti sa traiesti, dar fara papica nu.
asa ca, din cind cind, pentru ca acum sint civilizati, oamenii depun ofrande sursei de hrana.
mai multi magneti, mai multa pretuire.
si pretuirea se intoarce inapoi, sub forma de pungi, cutii, ambalaje.
in fridge we trust.