uBlog.ro

draga Ipod,
ai fost unul dintre cele mai misto cadouri pe care mi le-am facut vreodata. mi-am transferat colectia de cd-uri de care eram mindru in maruntaiele tale. ti-am adus aproape zilnic muzica noua. te luam cu mine oriunde, chiar si in supermarketul de vizavi. imi scoteam castile tale din urechi doar daca eram inconjurat de oameni cu adevarat interesanti. eram nedespartiti. te integrasem in personalitatea mea mai bine decit orice tehnologie cu care am fost vreodata in contact. imparteam fiecare mp3, ca pe o tigara postita in pauza de prinz. iti bibileam fisierele cu pasiunea unui proprietar de masina de epoca. aranjam fiecare titlu de piesa, numele artistului, genul muzicii, faceam topul celor mai ascultate piese ale unei trupe, dedublindu-ma, ca si cum nu as fi fost eu cel care influenta direct acest top. imi trageam albume si retineam doar piesele care meritau atentia. functia de shuffle te transforma in radioul meu personal. am pierdut sau am stricat 5 perechi de casti, dar tu erai in continuare linga mine, alb, solid, greu (faceai parte din prima generatie). si, intr-o zi fara soare, ai refuzat sa mai comunici. nu-mi mai recunosteai degetul care se plimba peste cearcanul tau. te-am dus la depanator si mi-au spus ca esti pierdut. forever. ti-au schimbat hard-ul. toate cunostintele tale au fost sterse. te-am adus acasa cu ochii goi, lobotomizat. nu te mai puteam invata aceleasi lucruri. am tras muzica noua. te luam mai rar cu mine. in citeva luni ai redevenit atotcunoscator. regaseam din nou in tine toate preferintele. intr-o dimineata, te-am pus la incarcat. acolo ai ramas, pentru ca ecranul tau a refuzat sa mai afiseze ceva. de data asta eram pregatit. te-am pus intr-un sertar, alaturi de incarcator si am inceput sa-mi downloadez muzica pe laptop. nimeni si nimic nu e de inlocuit. din cind in cind te mai incercam legindu-te printr-un fir alb de calculator. acum o saptamina ai deschis ochii. n-am dat nicio petrecere in cinstea ta, nu ti-am cumparat o husa noua. ma saturasem de fitele tale. mi-a facut mare placere sa ascult piese de care aproape uitasem. insa de fiecare data cind te luam cu mine te priveam circumspect. nu mai aveam pic de incredere in tine, ca intr-o femeie care te-a inselat deja de prea multe ori ca sa nu devina o regula. aseara, in timp ce veneam de la cursuri, ai amutit. in timpul unei piese chiar - living for the weekend - hard-fi. definitiv, de data asta. pentru ca nu o sa te mai bag vreodata in seama. draga Ipod-ule, du-te in Ip..a mea!

Haideti sa nu mai iesim din casa. Sa tragem storurile, sa ne asezam intr-un colt relativ confortabil, oricum nu conteaza care, si sa nu facem nimic. Priviti din afara, oamenii care nu fac nimic sint la fel. Unii aleg sa nu faca nimic datorita credintei ca la fericirea absoluta se ajunge prin totala non-actiune si contopire cu natura, altii nu fac nimic pentru ca natura isi bate joc de ei. |i poti auzi adesea pe acestia din urma, vorbind in numele tau: “Unde sa mai iesi in oras, ca nu mai ai unde”. Pe linga acest gen de oameni, un paralitic lepros pare hedonist. “Ce sa te mai uiti la televizor, ca nu e nimic de vazut”, afirma ei cu ton de sentinta. “De ce sa mai citesti, ca nu s-a mai scos nimic bun”. “Ce sa te mai uiti la filme, toate sint la fel. Alea americane se termina cu bine, celelalte nu.” Am cunoscut indivizi carora le ghiceam mai greu firea. Spuneau niste timpenii atit de mari, incit pareau intelepti. Pentru unii dintre ei, toate lucrurile din lume s-au facut deja. Ei sint cei care nu cistiga la loto, pentru ca nu joaca, dar dau vina pe nesansa. Nu calatoresc, nu-si fac prieteni noi, nu vor citi niciodata acest text pentru ca nu ies in oras. Daca le vedeti, totusi, pe undeva, chipurile palide, arde-ti-le cu blindete un pumn in cap. Poate-i ilumineaza.
(dintr-un 24fun mai vechi)

“Carucioarele de cumparaturi abandonate din nord-estul Americii: Ghid de identificare” a fost desemnat cel mai tampit titlu de carte, la editia 2007 a Premiilor Diagram, decernate in SUA.
Infiintata in 1978, competitia este deschisa editurilor, bibliotecilor si librariilor din lumea intreaga care pot face nominalizari cu titluri stupide.
Juriul nu citeste volumele, distinctia rasplatind strict titlul, insa, de cele mai multe ori, acesta este suficient pentru a judeca o carte. Pe locul al doilea s-a clasat o carte, probabil foarte pasionanta, despre „Muntencele tatuate si cutiile de linguri din Daghestan”.
Anul trecut, premiul a revenit unui volum cu un titlu infricosator: „Oameni care nu stiu ca au murit: Cum se agata ei de trecatori inocenti si ce e de facut”. Nimic nu reuseste sa atinga insa sublimul titlu al volumului premiat la prima editie, „Revista celui de-al doilea seminar international privind soarecii in pielea goala”.

in fiecare dimineata ma uit pe geam la cismigiul alb si vad negru.
nu-mi plac orasele inzapezite. e una dintre putinele situatii in care tin ca practicul sa prevaleze esteticului.
de citiva ani mi-am propus sa plec din romania in luna noiembrie si sa ma intorc in martie, cind iarna inseamna doar rabufniri sporadice. daca voi reusi sa fac asta vreodata va fi ca si cum voi fi cistigat un an din viata.
m-am nascut in iunie, dar simt ca imbatrinesc in luna decembrie.
nu-mi plac nici sporturile de iarna. mi se astupa urechile cind aud povesti de la oameni care se intorc de la ski.
inchide-ma intr-o camera unde se afla un televizor setat pe un program cu transmisie live de la jocurile olimpice de iarna. i’ll go fuckin’ nuts.

Clientii invizibili

Indiferent de ora sau de zi, in timpul saptaminii sau in weekend, Piata Dorobanti este aproape goala. Te plimbi printre standuri si, oricit de sters ai arata, vinzatorii te iau la ochi. |ti simt golul din buzunar, balele din priviri. Fructele si legumele arata de parca sint lucrate in Photoshop. Standul cu mincare pentru animale se afla intre cel de carti si cel cu muzica si filme (Chaplin, Tarkovski). Un jambon costa 180 RON, un kilogram de chiftelute este 70, iar cirnatii, care pot fi de cerb, mistret sau de capra, costa 80 RON/kg. Carnea de strut, sub diferite forme, este unul dintre produsele care, alaturi de foie gras si pastrama de rata, iau ochii in galantar. Pina si banalele sarmalute se vind la 65 RON kilogramul, de trei ori mai mult ca oriunde in alta parte. La preturile astea, orice produs se transforma in exponat. Piata Dorobanti e un un muzeu al fitelor. Ar trebui sa puna bilet la intrare si sa se faca excursii cu clasa. Am surprins o conversatie in care o persoana isi comanda din luna noiembrie jumarile pentru Craciun. Asa am descoperit din ce cauza piata este in permanenta goala, de ce nu exista cozi si nici negocieri la pret. Comenzile se fac prin telefon. De fapt, Piata Dorobanti este un imens magazin on-line. Miini pline de inele apasa pe tastaturi, soferi si secretare preiau sacose si cer bonuri pentru decont. Afara, un batrin vindea marar si patrunjel dintr-o sacosa. Cind a fost intrebat cit costa legatura, a aratat spre intrare si a spus “de trei ori mai putin ca acolo”. Daca ne intilnim vreodata in Piata Dorobanti, sa nu ma salutati. Sint sub acoperire.
(24fun)

inainte de filmare n-am reusit sa atipesc mai mult de 2 ore. vocea ratiunii imi repeta ca o mantra: o sa fie bine. cum amutea, din strafunduri urca cealalta: cind esti obosit nu esti in stare de nimic.
aproape jumatate din echipa se afla la party-ul lui ion. ma uitam in ochii lor inrositi si ma gindeam ca a doua zi o sa fie terminati.
si ca nu am decit o singura zi la dispozitie.
“o sa fie bine”, imi spuneau. am baut 3 beri si am sters-o acasa, asteptind sa se faca ora la care suna alarma.
dar a fost bine.
primul cadru l-am tras pe la ora 2. pe ultimul la 8.30. in ultima ora am fost pe pilot automat. alimentat din trei cesti de cafea.
ajuns acasa, am stat cu ochii in gol citeva minute mestecind doua felii de piine cu unt. am scris un sms, am privit haosul din jur cu ochi mici si am picat in pat.
nu am mai adormit la 11 seara din primavara lui 2007.
primul somn de 12 ore in luni de zile.
cum m-am trezit, mi-am ras mustata.
dupa ultimele zile, in care spiritul casnic a bintuit departe de casa, apartamentul arata de parca hedwig and the angry inch dadusera un concert in lipsa mea. am facut niste paste, am rinit prin camere si chiuvete.
azi nu vreau sa ma gindesc la nimic legat de film. prefer sa vad rufele agitindu-se in masina de spalat. astept sa apara pe piata masini de spalat inzestrate cu mp3 playere cu muzica potrivita pentru a urmari baletul sosetelor si incercarea de imprietenire dintre haine care nu se intilnesc niciodata (manusi si chiloti, de exemplu).
pina atunci, remarc printr-o ridicare de sprinceana ca, fara nicio logica,
dupa doua luni de tacere, ipod-ul a inceput sa functioneze.
e de bine, cred.
ma intreb, cita vreme a fost moarte clinica, pe unde a bintuit cu toate mp3urile alea din el.

ce facem cu atitea carti
le citim
dar eu nu stiu sa citesc
o sa inveti
si cind o sa invat sa citesc o sa mai stiu sa colorez?

(robert serban - poeme pentru crina - noua literatura 11)

asta e intrebarea.
*
miine filmez. de cind am inceput proiectul asta (din noiembrie) mi-am pierdut somnul, dar asta pare sa fie singurul efect, pe care nici nu l-as numi negativ.
peter webber spunea ca avea momente pe platou cind se intreba: ce caut aici? toti oamenii astia sint aici pentru mine? ce-ar fi daca as sterge-o pe nesimtite sa beau o cafea intr-un bar cu o revista in fata?
*
intr-o carte, personajele nu te intreaba: e ok sa spun replica asta asa? crezi stau bine la pagina 53? de ce ma descrii ca fiind imbracata in verde, stii ca nu suport culoarea asta? coperta nu cere voie la toaleta, luminile si sunetul le creezi dintr-o fraza mai lunga. si nu costa.

pina acum citiva ani, casa lui razvan era locul cel mai familiar din constanta. apartamentele prin care s-au tot perindat ai mei in ultimii ani contin citeva dintre mobilele si obiectele vechi, dar nu s-au mai suprapus niciodata peste amintirea apartamentului din cartierul “trandafirul” din constanta, unde am stat de la 13 ani pina cind m-am mutat definitiv in bucuresti.
de cite ori ma intorceam in constanta treceam pe la razvan, a carui casa (si camera) ramasese neschimbata din adolescenta. acum, in locul ei e o clinica. parca e un vis urit in care intr-un univers cunoscut irumpe ceva grotesc, ca un prieten care are un cap de ciine si cu toate astea stii ca e tot prietenul tau.
in apropiere, pe strada abdulakim keazim, se afla casa lui robert. imi da noduri in git de cite ori o vad. de fiecare data cind ajung in fata ei am din nou 17 ani si imi vine sa-l strig pe robert sa iasa in curte. locul arata neschimbat, robert si parintii lui au emigrat in state. bunica’sa, care tinea mult la mine pentru ca eram “serios” si-l mai adunam de pe drumuri, a murit acum citiva ani.
*
casetofonul lui gilu face parte oarecum din aceeasi categorie, a lucrurilor care, desi nu au fost ale mele, au devenit parte din universul personal. cu gilu am impartit ceva apartamente prin bucuresti. casetofonul era de fiecare data acolo.

mare si negru ca motanul behemoth.
eu am avut intodeauna numai scule proaste care se stricau repede.
sharp-ul lui, pe linga faptul ca avea basi si inalte reglabile, mai avea o calitate: era dublu cas, astfel ca puteam inregistra casete.
mai ales cind gilu nu era acasa. intr-o perioada, imi facusem un fel de ministudio si trageam muzica pe bani. cel putin asa imi doream.
am avut un singur cumparator care lua tot ce-i laudam ca fiind bun. l-am reintilnit multi ani mai tirziu, in timpul filmarilor de la rien ne va plus si am aflat ca lucrase o vreme ca electrician la unatc.
o prietena a cumparat vreo 5-6 casete si nu mi-a dat niciodata banii.
cam atit.
casetele erau inzestrate cu coperti pe care le bibileam indelung. titlurile pieselor le bateam la masina de scris. cit se poate de profi. nu sint sigur, dar e posibil sa fi scris pe ele lorgean studio.
mi-ar placea foarte tare sa mai fac asta.
ar mai fi simpatic un club unde oamenii sa se intilneasca si sa faca schimb de casete audio si VHS-uri.
hmm…

mi-am inceput ziua cu mean streets si cafea. in dreptul geamurilor aparusera niste cocoase de zapada pe care vintul le rascolea haotic.
m-am gindit ca nu o sa ies deloc din casa.
citeva ore mai tirziu, incaltat in bocancii pe care-i port de citeva ori pe an, ma bucuram de un bucuresti linistit, cufundat in zapada. singurul zgomot care se auzea pe brezoianu era cel de lopeti. vinzatoarele de la angst impingeau o masina de aprovizionare. soferi cu farase in mina sapau in capitele albe cautindu-si masinile.
mi-am platit rata la casa la BCR. asigurarea ING.
in supermarket n-am gasit decit paste. chiar cind intram, o doamna iesea cu 3 sacose pline de piini. ultimele.
*
am reusit sa dau complet delete evenimentelor sociale obligatorii. n-am facut bilanturi, n-am reflectat asupra anul care a trecut, nu mi-am propus lucruri marete pentru asta, nu mi-am dorit sa fiu alaturi de cineva in mod special, n-am mai facut topuri ale preferintelor de tot felul.
pina anul trecut doar negam aceasta perioada si toate semnificatiile ei, dar negarea era tot o constientizare. cumva si faptul ca scriu despre asta e inca o reminescenta a unui comportament impus social, dar e ca o lingurita murdara de zat. te poate duce cu gindul la placerea de a bea o cafea, dar mai degraba la faptul ca trebuie spalata.

doua zile intr-un orasel mic. n-am iesit deloc din casa, asa ca ar putea fi oricare. intoarcerea, pe un drum plin de zapada viscolita, accentua iesirea din niciunde.
muzica (ca si cum as fi fost eu dj-ul), mincare, filme (house m.d. si punctul culminant, un hedwig and the angry inch de pe dvd original) ceva alcool in noaptea cu pretextul, cartea despre pj (altcineva primise cadou o carte intitulata rid of me inspirata din albumul lui pj), nice people.