uBlog.ro

bunicii mei erau foarte bogati. disparusem un an din familie si ma reintorsesem acasa. cu ei locuia claudia, fosta mea prietena (una dintre ele), ca un fel de uzurpatoare. eram senin, ma intorceam din peregrinari la familia mea bogata pe care urma sa o mostenesc. nici pe claudia nu o priveam cu ura sau cu resentimente. erau rudele mele de singe si nu avea cum sa se impotriveasca. trebuia sa-si faca bagajele si sa plece. am intrat in camera ei si am recunoscut citeva din fostele mele lucruri. la un moment dat am baut dintr-o sticla de vin foarte scump ca si cum as fi tras o dusca dintr-o sticla cu apa.
din visul asta m-am trezit pe la ora 11, dupa ce citisem pina la 3 din (auto)biografia lui marlon brando, “cintece invatate de la mama”. nu sint un mare fan brando, dar am fost intotdeauna fascinat de biografii. iar brando e o surpriza placuta, asa ca i-am lasat deoparte pe banville si pamuk. mi s-a facut pofta sa-i vad filmele, in special “contesa din hong kong”, regizat de chaplin.
la ora 1 m-a luat o masina ca sa merg la realitatea tv. in fata casei presei, soferul era gata sa se bata cu unul dintre muncitorii care asfaltau in zona. a coborit din masina si abia i-au oprit alti muncitori. in timpul asta stateam in dreapta urmarind cum, in mai putin de cinci replici, oamenii se transforma in brute.
emisiunea consta in trei interventii de un minut in care trebuia sa vorbesc despre “cu ochii larg inchisi”, carte careia ii facusem prefata acum mai bine de un an si jumatate. desigur ca nu o ma recitisem de atunci. de multa vreme nu m-am mai simtit atit de nefiresc, desi nu prea am probleme cu camera. de data asta, trebuia sa vorbesc de unul singur, cu un reflector in fata, fara niciun interlocutor. in mod normal se citea de pe prompter, cum e normal cind nu ai partener de discutii, dar producatoarea a crezut ca sint atit de destept incit pot bate cimpii liber, ca un aparat de radio pe care-l deschizi si-l opresti cind ai chef. poate ca unii pot sa o faca profi, dar m-am simtit ca si cum as fi vorbit unor pereti. si nu stiu citi oameni reusesc sa spuna ceva inteligent peretilor. dupa cum spunea brando “in viata reala, oamenii stiu rareori ce-o sa spuna atunci cind deschid gura si incep sa exprime o idee”.
am plecat prost dispus de acolo si am luat neispirata decizie de a merge la tirgul de carte. in cinci minute ma sufocam in spatiul ala urias. nu e decit un mall focusat pe un singur tip de produs. eu am probleme cu tot ce e in cantitate mare. ma las coplesit usor. mi-am revenit nitel la standul de la curtea veche, unde am purtat o discutie despre cantine, pliculete de ceai (pe care le detest) si despre linguritele alea de aluminiu care se indoiau in prajitura. cind sint nauc, speriat sau foarte bine dispus, incep sa bat cimpii. asa ca am mai abordat si subiecte ca teleportarea si chimia organica. la un moment dat am schitat formula toluenului pe coperta unei carti de emile zola. sint fericit cind gasesc parteneri alaturi de care pot sa aberez. am un prieten in constanta cu care vorbesc rar si ma vad si mai rar. insa, de fiecare data, din primele secunde ale conversatiei ma trezesc ca spun cu nonsalanta niste timpenii uriase la care ridem numai noi. chimia asta se realizeaza instantaneu. nu se intimpla des, dar se intimpla. asa ca nu ma fortez vreodata sa vorbesc cu toata lumea, cind stiu ca vor exista intodeauna oameni cu care voi comunica cu naturalete. daca unii ma fac sa vorbesc, sa flecaresc chiar, cu altii as putea sa fiu inchis 24 de ore intr-un lift si sa nu simt nevoia de le spune ceva. si e un chin sa-i aud vorbind, pentru ca exact astia sint genul care-ti povestesc viata lor sau iti spun bancuri pe banda rulanta.

Trimite linkul pe messenger

Aboneaza-te la newsletter