uBlog.ro

am gasit filmuletul de la lansarea postumelor. e filmat de tata, cu mina tremurata si incapabil sa controleze sarful. nicio sansa sa devina DOP.
in primele cadre apare si mama. nu i-am aratat acum tatei filmul, ca sa nu-l tulbur.
am reusit sa montez 5 minute satisfacatoare.
cu putini oameni dintre cei care au fost acolo mai pastrez legatura. in cinci ani, agenda de telefon s-a schimbat, desi am inca acelasi numar. eram si destul de monden in 2002, se vede dupa invitati. teatrul act a fost plin.
o prietena actrita a inceput sa citeasca o cuvintare plicticoasa despre “opera mea” anuntind ca va vorbi jumatate de ora. aia din sala incepusera sa dispere. eram ascuns in camaruta de tehnic, cu o sticla de wiborowa in fata. apoi s-a ridicat andrei gheorghe care a inceput sa abereze despre mine, ca ne-am cunoscut in armata (aici cei care ma cunosc cit de cit au ris in hohote), cit de buni prieteni am fost, ca isi datoreaza cariera mie, cum am tinut eu atentia a zeci de mii de oameni pe plaja de la mamaia si alte povesti care nu aveau nicio legatura cu realitatea.
era f ciudat sa aud vorbindu-se despre mine ca si cum as fi mort. s-a proiectat si un filmulet biografic (primul meu contact cu o camera de filmat) pe care inca n-am reusit sa-l recuperez. cind am iesit in public, eram ametit bine. mi-a sunat telefonul in momentul cind m-am asezat la masa, ca si cum ar fi facut parte din show, asa ca m-am trezit ca spun ceva amuzant fara mari eforturi.

sint mindru ca am reusit sa termin o carte de pamuk. va fi si singura. am inceput cu “ma numesc rosu”. dupa 40 de pagini mi-am zis ca traiesc o viata prea agitata ca sa intru in atmosfera romanului. mi-am promis sa o pun deoparte pina in momentul cind sint departe de bucuresti si nu am alte lecturi cu mine. de “viata cea noua” m-am tinut cu dintii. am trecut de o suta de pagini si nu mi-a oferit nimic decit o plictiseala teribila, asa ca am lasat-o pe vecie. “fortareata alba” e cea mai scurta si cea mai citibila. e scrisa in cel mai clasic stil clasic: cu introducere in care se vorbeste de gasirea unui manuscris, naratiune simpla, istorica si intrucit abordeaza banala tema a dublului, lasa un dubiu cu privire la identitatea naratorului. poe a scris ceva maiastru pe subiectul asta. ma bucur ca am refuzat sa vorbesc la lansarea de duminica, as fi fost silit sa mint.
in timp ce citeam la “fortareata alba”, am inceput sa rasfoiesc “palatul lunii” de paul auster, unul dintre scriitorii descoperiti in ultimul an si caruia nu-i ratez niciun volum. doua ore mai tirziu, eram tot cu cartea in mina. nu vreau sa afirm ca pamuk e un scriitor slab (sau supraestimat), dar cartile lui nu sint pentru mine.
am refuzat sa ma duc si la o emisiune pe euforia tv sau cum naiba se numeste postul. nu vad de ce mi-as pierde o seara ca sa umplu un segment dintr-o emisiune. de doua ori pe an poate fi distractiv, atit.

Engage!

Am observat ca, in ultima vreme, nu prea se mai vorbeste despre teleportare. Asta in conditiile in care din Berceni si pina la Casa Presei se face mai mult ca din Bucuresti pina in Cernavoda. Mici si mari, mai grasi sau mai slabi, femei si barbati, ne aducem aminte cu totii de serialul Star Trek, varianta Data & Picard & consilier Troy. Oamenii intrau intr-o cabina ca de dus, duceau mina la piept ca si cum si-ar fi scarpinat un sfirc, spuneau engage si dispareau ca un efect video din emisiunea Album Duminical. Apareau mai apoi la nu stiu citi parseci distanta sau doar pina la parterul blocului, daca erau prea comozi ca sa mai coboare pe scari. Teleportarea implica doua procese simple pe care le poate intelege si un om ca mine, care nu a luat niciodata mai mult de nota 6 la fizica. E vorba de dematerializare si de materializare. |ntrebarea care si-o pun marea majoritate a oamenilor: ce se intimpla cu trupurile in timpul (foarte scurt de altfel) dintre aceste doua stari? Ele strabat un spatiu pe care l-am numit spatiul L, pentru a fi sigur ca descoperirea va fi legata de numele meu. In primii ani, datorita costurile mari, cabinele de teleportare vor fi destul de putine. Asta pina in momentul cind vor fi produse in China si traficul prin spatiul L se va aglomera tot mai mult. Oricit de mici vor fi moleculele in care va descompus trupul uman, imaginati-va 8 miliarde oameni care se se teleporteaza in acelasi timp. Va fi un haos, o ciocnire de atomi colosala. Vor aparea dispeceri de teleportare, ca in spatiul aerian. “Asteptati, va rog, citeva milionimi de secunda, e f aglomerata artera care duce spre New York. Ok. Puteti trece acum.” Planul meu e sa ma imbogatesc vinzind moleculelor plictisite de la intersectii ziare, sandwich-uri, cafea fierbinte, casete cu Vangelis. Mai tirziu, cind se va sta tot mai mult, voi instala panouri publicitare. In spatiul L, se vor face bani frumosi.
(in lucru pentru 24fun - are nevoie de un final mai bun)

diseara, voievozii pop-ului electronic.
postez piesa mea preferata, one more chance, careia abia azi i-am descoperit videoclipul. neil tennnant era tinar si cirliontat. ca si mine in 1992, cind mi-a ajuns in casetofon albumul “actually”.

si, de pe acelasi album, shopping, live, cu coregrafia specifica anilor 1989/1990

in acelasi timp eram si fan danzig

ps
concert impecabil. electronic entertaiment.
cu “being boring” la final, in memoria managerului lor, mort luna trecuta intr-un accident de masina…

ma intrebam azi, in timp ce aberam despre teleportare intr-un articol pentru 24 fun, ce-o mai face Vangelis? stie cineva? Dar Jean-Michel Jarre?

bunicii mei erau foarte bogati. disparusem un an din familie si ma reintorsesem acasa. cu ei locuia claudia, fosta mea prietena (una dintre ele), ca un fel de uzurpatoare. eram senin, ma intorceam din peregrinari la familia mea bogata pe care urma sa o mostenesc. nici pe claudia nu o priveam cu ura sau cu resentimente. erau rudele mele de singe si nu avea cum sa se impotriveasca. trebuia sa-si faca bagajele si sa plece. am intrat in camera ei si am recunoscut citeva din fostele mele lucruri. la un moment dat am baut dintr-o sticla de vin foarte scump ca si cum as fi tras o dusca dintr-o sticla cu apa.
din visul asta m-am trezit pe la ora 11, dupa ce citisem pina la 3 din (auto)biografia lui marlon brando, “cintece invatate de la mama”. nu sint un mare fan brando, dar am fost intotdeauna fascinat de biografii. iar brando e o surpriza placuta, asa ca i-am lasat deoparte pe banville si pamuk. mi s-a facut pofta sa-i vad filmele, in special “contesa din hong kong”, regizat de chaplin.
la ora 1 m-a luat o masina ca sa merg la realitatea tv. in fata casei presei, soferul era gata sa se bata cu unul dintre muncitorii care asfaltau in zona. a coborit din masina si abia i-au oprit alti muncitori. in timpul asta stateam in dreapta urmarind cum, in mai putin de cinci replici, oamenii se transforma in brute.
emisiunea consta in trei interventii de un minut in care trebuia sa vorbesc despre “cu ochii larg inchisi”, carte careia ii facusem prefata acum mai bine de un an si jumatate. desigur ca nu o ma recitisem de atunci. de multa vreme nu m-am mai simtit atit de nefiresc, desi nu prea am probleme cu camera. de data asta, trebuia sa vorbesc de unul singur, cu un reflector in fata, fara niciun interlocutor. in mod normal se citea de pe prompter, cum e normal cind nu ai partener de discutii, dar producatoarea a crezut ca sint atit de destept incit pot bate cimpii liber, ca un aparat de radio pe care-l deschizi si-l opresti cind ai chef. poate ca unii pot sa o faca profi, dar m-am simtit ca si cum as fi vorbit unor pereti. si nu stiu citi oameni reusesc sa spuna ceva inteligent peretilor. dupa cum spunea brando “in viata reala, oamenii stiu rareori ce-o sa spuna atunci cind deschid gura si incep sa exprime o idee”.
am plecat prost dispus de acolo si am luat neispirata decizie de a merge la tirgul de carte. in cinci minute ma sufocam in spatiul ala urias. nu e decit un mall focusat pe un singur tip de produs. eu am probleme cu tot ce e in cantitate mare. ma las coplesit usor. mi-am revenit nitel la standul de la curtea veche, unde am purtat o discutie despre cantine, pliculete de ceai (pe care le detest) si despre linguritele alea de aluminiu care se indoiau in prajitura. cind sint nauc, speriat sau foarte bine dispus, incep sa bat cimpii. asa ca am mai abordat si subiecte ca teleportarea si chimia organica. la un moment dat am schitat formula toluenului pe coperta unei carti de emile zola. sint fericit cind gasesc parteneri alaturi de care pot sa aberez. am un prieten in constanta cu care vorbesc rar si ma vad si mai rar. insa, de fiecare data, din primele secunde ale conversatiei ma trezesc ca spun cu nonsalanta niste timpenii uriase la care ridem numai noi. chimia asta se realizeaza instantaneu. nu se intimpla des, dar se intimpla. asa ca nu ma fortez vreodata sa vorbesc cu toata lumea, cind stiu ca vor exista intodeauna oameni cu care voi comunica cu naturalete. daca unii ma fac sa vorbesc, sa flecaresc chiar, cu altii as putea sa fiu inchis 24 de ore intr-un lift si sa nu simt nevoia de le spune ceva. si e un chin sa-i aud vorbind, pentru ca exact astia sint genul care-ti povestesc viata lor sau iti spun bancuri pe banda rulanta.

am descoperit ca imi place sa vorbesc in public. cu o singura conditie: sa am un translator. cel de aseara a fost mosuletul simpatic de la institutul francez care traduce orice, chiar si un oftat. in timpul ce acesta imi traducea primele fraze, aveam timp sa ma gindesc la urmatoarele.
*

piesa asta facea ravagii in anii ‘90. am avut un coleg de liceu care capatase porecla de “gau” pentru ca o fredona tot timpul. il chema narcis rozalino, asa ca porecla oricum suna mai bine decit numele lui. intotdeauna mi-am dorit sa invat sa dansez ca in videoclip si sa-mi surprind cunoscutii la o petrecere sarind in mijlocul ringului si executind tot felul de figuri, apoi sa-mi pun ochelarii la loc si sa-mi reiau conversatia.

jauffret este un scriitor pe care l-am citit cu oroare. nu am intilnit un altul care sa-si deteste atit mult personajele. desi imi displace sa vorbesc in public (sint genul de persoana care nu stie decit de unde a pornit discursul si daca nu se ride la singura gluma pregatita, incepe sa clipeasca incurcat, blocindu-se ca un aspirator calcat pe fir) diseara voi fi prezent la lansare pentru ca vreau sa-l cunosc pe acest autor a carui lectura te fascineaza ca vederea unui cadavru surprins de moarte intr-o pozitie nefireasca.

fragmente:

“daca am fi fost profesori, fara indoiala ca pentru fizicul ei i-am fi dat o nota sub medie, intr-atit ne-a displacut forma craniului sau, atit de slinos ii raminea parul in ciuda sampoanelor, atit de prost isi misca picioarele ei lungi de care se servea cu mai putina gratie decit de niste proteze, de cirje, de role, dupa cum imi soptea uneori, rinjind, sotul.”

“vexat, el imi lauda ultima rotunjime capatata de Giselle, modelajul perfect al partilor sale intime, priceperea sa in toate acele jocuri lipicioase cu care se distreaza la nebuni oamenii din ziua de azi si care le asezoneaza placerile ca o tisnire de ketch-up.”

“mi-ar fi placut sa lesine ca sa pot cobori sa o palmuiesc serios, sub pretextul ca vreau sa o reanimez.“

“cuplul este un cuirasat, iar daca se reproduce, devine un portavion de unde decoleaza in fiecare zi copiii ca sa mearga la scoala, la stadion, la biblioteca. se intorc seara, aterizind usor pe pista, plini de respect fata de acei parinti care ii dragalesc, mecanici constiinciosi, indragostiti de mecanica lor careia ii mingiie reactoarele si cockpitul pe care le sapunesc, le ung, le lustruiesc inainte de a le inchide in hangar sub husele moi pentru ca frigul sa nu le tulbure nici somnul nici visele.”

“mama ma viola, imi infunda curul cu adjective, imi baga sexul inca bleg intr-o gramada de imperative, gerunzii si apoi, cu riscul de a ma fringe, ma obliga sa-l ling ca o suzeta. mama ma imprumuta, pestioaica dezinteresata, unor matusi, verisoare, prietene de colegiu, al caror vocabular ma gaurea ca un sir de penisuri asezate la rind. ea era la fel alte mame, iubitoare, pura, diafana, iar gesturile sale incestuoase le facea fara sa vrea, fara ca miinile sau restul trupului sa intervina in vreun fel.”

“sentimentele servind doar pentru a ne unge raporturile, a le impiedica sa devina feroce si sa distruga fragilul edificiu unde ne adapostim, atit de numerosi, care populeaza restul planetei… lasam dragostea pentru cei care nu au nimic”

Scriitorul Regis Jauffret in Romania
Case de nebuni - Premiul Femina 2005
Editura RAO, Ambasada Frantei si Libraria Carturesti lanseaza in prezenta scriitorului Regis Jauffret, romanul Case de nebuni. Evenimentul va avea loc marti, 20 noiembrie, ora 18.00 in incinta Librariei Carturesti (str. Artur Verona, nr. 13).
Invitati :
Jean-Lorin Sterian - scriitor
Alexandru Matei - critic literar
Fanny Chartres - responsabil birou de carte, Ambasada Frantei
Ileana Campeanu - redactor sef al Grupului Editorial RAO

“Case de nebuni” este povestea unei rupturi, o fictiune legata de un cuplu care se destrama.

Sub cerul cenusiu al lunii noiembrie o armata isi pregateste invazia. Fiecare spatiu public capata insemnele viitoarelor lupte. Lanturi alb-rosii sint incolacite pe stilpi, serpi de beteala se insinueaza in copaci, accentuindu-le goliciunea. Lumini de camuflaj rinjesc in cele mai neasteptate locuri, sub forma unor simboluri pe care nu le mai intelege nimeni. Orasele isi asteapta transformarea intr-un ring insingerat. |n abatoare se ascut cutite. Agregate uriase stralucesc in hale. |n curind vor avea de lucru. |n drumul lor pina in stomacul cumparatorilor, victimele vor mai atirna pentru scurt timp in cirligele macelariilor. Mutanti din carne si carton, paralelipezi orbi din care ies brate si picioare, intra pe usa din dos a magazinelor, aprovizionindu-le, pregatindu-le pentru marea navalire a lunii decembrie. |n birouri luminate de neoane reci, strategi incruntati pregatesc ofertele de Craciun. Promotii, oferte, promotii. Toata populatia lumii trebuie sa intre cel putin o data intr-un mall, supermarket sau hypermarket. Se calculeaza puterea de cumparare. Se impart oamenii dupa virsta, sex si venituri. |n anul 2007 trebuie sa consume mai mult ca in 2006 si mai putin decit in 2008. Nimeni nu va avea voie sa intre in casa fara cel putin o sacosa pe care sa scrie “Multumim ca ati cumparat de la noi”. |n agentii, copiraitari si arti muncesc peste program. Trebuie sa gaseasca cele mai atragatoare momeli pentru ca masele sa se calce in picioare in fata vitrinelor si tejghelelor. Cinematografele pregatesc filme in care oamenii se bat pe cumparaturi. Se taie panglici, se vopsesc fatade, se rujeaza femei batrine, sint schimbate borduri, uniforme si menestreli. Sub cerul cenusiu al lunii noiembrie o armata pregateste “luna cadourilor”. Dupa ea, potopul.
(preview 24fun)