uBlog.ro

reactie intirziata, ca intotdeauna, la o leapsa venita de la djerzinski.
eu urlam, ca mai toata lumea: richard touch me, la refrenul din personal jesus si poceam in general, cum mai fac si acum, toate versurile pieselor. nu reusesc sa imi mai aduc aminte care erau, decit din happy nation - ace of base, unde era un vers pe care-l terminam cu six ma beishion, dar n-am avut niciodata curiozitatea sa caut versurile unei piese ace of base si sa vad ce spuneau maimutoii aia.
am gasit pe site kolonelului o prezentare a primelor mobile avute. ei, bine, aici am ce pune pe masa.

ceea ce se vede este unul dintre primele telefoane mobile. cu antena cu tot masoara 32 cm. are o latime suficienta pentru a sustine in mod onorabil o partida de tenis de masa. e greut, nu functioneaza in sistemul GSM, dar e inca functional, daca ar mai exista retele pentru el. marca benefon. in ‘93 costa vreo 1400 dolari si taica’meu nici macar nu era mindru de el (il primise de la firma unde lucra). astept sa se depuna “patina timpului” (misto expresie) si sa valoreze tot atit de mult ca in momentul aparitiei.
*
cinema europa - omul problema. un individ ajunge intr-un oras unde nu exista sentimente puternice, oamenii nu mor, mincarea si bautura nu are gust (si probabil nici sexul, urmarind zbaterile mecanice ale protagonistilor). orasul e un fel de combinatie dintre iad si rai, pentru ca oamenii sint fericiti ducind o viata mecanica in care cataloagele de moda sint raspunsul la orice neliniste. actorul din rolul principal pare un personaj din desene animate. are ochii coyotului din road runner si soarta lui chinuita (nu pot sa ma mai uit la desenele astea, mi se face rau. cu toata blasfemia, dar intr-o noua iconologie, iisus ar trebui inlocuit cu wile e. coyote) . isi taie un deget, dar i se regenereaza. se arunca sub metrou, dar supravietuieste trecerii a nenumarate vagoane. ajuns acasa, sotia, vazindu-l plin de singe, nu are nicio reactie si ii spune ca au primit o invitatie la karting. dupa o incercare de evadare, spre o lume de unde vin mirosuri adevarate, personajul e trimis inapoi, intr-un autobuz care merge undeva in neant. din punctul meu de vedere, aici ar fi trebuit sa se termine si filmul, dar regizorul mai face o trecere inutila in revista a tuturor personajelor si-l mai chinuieste nitel pe protagonist zgiltiindu-l in cala autobuzului. in rest, numai de foarte bine.

“dupa ea” - vizionare de presa - scenariu slab, actorii, cu exceptia lui rebengiuc, sint neconvingatori, mai ales anca florea care-l trage “dupa ea” si pe bucur. scenografie ratata, apartamentul arata ca dintr-un spot, in scenele de cina/prinz te astepti ca unul dintre ei sa urle “elite” sau ca el sa intrebe: “ce ulei ai folosit?”. pentru a ne da seama ca este o agentie de publicitate, la intrare e un afis pe care scrie mare PUBLICITATE. un print trimis din greseala (spre executie cred) ajunge outdoor in tot orasul in citeva ore. si totusi, e relaxant sa vad un film care nu se leaga de comunism si de revolutie si nici de mizeria postdecembrista, chiar daca nu te marcheaza in vreun fel.

black book - doua ore si un pic de olandeza si mi s-a facut un pic dor de merel si de olanda. acum citiva ani, gindindu-ma la amsterdam, mi-ar fi venit in minte cartierul rosu, ametit, ratacind in noapte printre vitrinele cu femei, acum mi se ivesc imagini cu mine pedalind pe o bicicleta straveche, picnicul de la gradina zoologica, camera mea in care am gasit pe perete aceeasi reproducere din van gogh pe care o aveam in bucuresti. cladirea in care locuia, tipic olandeza, de pe strada van boetrelaerstraat si sentimentul ciudat pe care l-am avut vazind adresa unde trimisesem pina atunci scrisori, capatind concretete. si, din pacate, prietenul ei, un tip foarte simpatic, de altfel.
iar filmul e ok, poate cam lung. cu un subiect ca rezistenta antigermana, nu am putut evita comparatia cu filmele lui nicolaescu, maniheiste, in care iti dai seama din primele cadre care sint personajele pozitive si negative. l-am luat ca pe un film de actiune plasat in timpul razboiului. nu cred ca e mai mult decit atit.

lume multa la MTR, in special femei. daca erau feministe, s-au revoltat vazind un film despre rapirea femeilor din kirghistan. baietii nu merg la cofetarie cu fetele, le rapesc pentru a le face mirese si apoi neveste pentru o viata intreaga.
le duc acasa, iar femeile din clanul lor incearca sa le convinga sa ramina (si ele fiind rapite la vremea lor). unele ramin, altele nu. fizicul lor nu conteaza, iar cei doi nu se s-au vazut pina atunci. nu sint sigur, dar parca si bunicul meu a rapit-o pe bunica, dar macar se cunosteau dinainte.

intilnire la irish pub cu doua foste colege. a. este prima fata cu care m-am sarutat, la sfirsitul clasei a zecea. la un moment dat, i-am “cerut prietenia”, a zis ca se gindeste, normal, doar nu trebuia sa imi cedeze din prima, desi ma placea, dar pe urma am evitat orice discutie cu ea pina la sfirsitul anului scolar. la urma urmei, ii cerusem prietenia, asta era actul cel mai important. in principiu, ea era de acord, deci ne puteam continua vietile la fel ca si pina atunci. descoperisem deja ca tinjirea este mai importanta decit implinirea.
e. e fata de care am fost indragostit pina pe la mijlocul clasei a XII-a. ne spuneam tot timpul ca ne vom casatori.
a. s-a maritat de citeva luni, e. este divortata de citiva ani.
la jumatate de ora dupa ce ne intilnisem, e. a fost nevoita sa plece, a. era cu masina si a dus-o unde avea treaba. “cind pleci?” m-au intrebat. “duminica. “a, pai ne mai vedem sigur zilele astea.” as fi fost badaran daca spuneam ca sint convins ca nu o sa ma caute. ceea ce s-a si intimplat.
*
a doua zi ma intillnesc pe seara cu c. si a. c., o cunostinta veche, inca din facultate. seara placuta, discutie antrenanta despre minoritati si natiuni, fara niciun fel de detalii despre viata noastra privata. a doua zi stabilim sa mergem la film. in constanta, oras de peste 400.000 de locuitori, mai exista un singur cinematograf, cu un singur spectacol pe zi, la ora 17.00. acum eram 8 spectatori, in prima zi de rulare. dupa 20 de minute, lui c. ii suna telefonul, e nevoita sa plece, a. e cu masina si trebuie sa o duca.
eu rid. nu isteric, ca le-as fi deranjat pe cele doua perechi care se lingeau in timpul filmului “nasii”, un heist frantuzesc aproape decent. am sunat-o pe a. si s-a repetat discutia de mai sus: cind pleci? duminica…”
*
in constanta e un fast food care se numeste “foarte tare”.

am ajuns la 7 fix in fata liceului. cristi, sotia lui, absolventa tot la eminescu, dar cu doi ani mai tirziu, adi gheorghe, de care-mi aduceam aminte pentru ca fusese coleg cu razvan, unicul meu prieten ramas in constanta. cristi are flori, eu am doua exemplare din “noua literatura”. ii dau lui un exemplar, pe celalalt il pastrez pentru profa de romana. intram in liceu. pe jos e o gresie urita. profa ne baga in cabinetul directorului, unde, pe vremea mea se intra doar daca facusei ceva grav. acum ea e directorul. ne asezam la birou, ne invita sa fumam, dar niciunul dintre noi nu fumeaza. ne intreaba ce mai facem, intrebare la care ma incurc intodeauna, ca si atunci cind sint intrebat care e profesia mea sau ce lucrez. ma bilbii si zic ca ma simt ca la intilnirile alcoolicilor anonimi, mai ales ca stam in jurul unei mese ovale. imi spune ca m-a vazut acum citeva luni cu copilul meu, un baietel de 4-5 ani si o conving cu greu ca nu eram eu ala. mai apare o colega din clasa lui cristi. sint cam stingher printre ei. georgeta isi aduce aminte de mine, ala cu gura mare si cu glumite, care a lucrat la radio sky. mda. eu. profa ne povesteste si ea, apoi facem un tur al liceului. e foarte mindra de schimbarile petrecute. clasele sint renovate, de nerecunoscut. banci noi, termopane, usi ca de apartament, cu vizor, draperii de birou. e curat, dar ma simt strain. abia cind ajungem in fostul laborator de fizica, neschimbat, vedem bancile vechi si inhalam mirosul de igrasie, ma simt fericit. si nu sint singurul. coborim spre adincurile liceului, unde se face o sala de gym. ma despart de grup si caut prima mea sala de clasa, dintr-a zecea. pentru prima oara simt o emotie puternica, desi e semirenovata. facusem clasa a noua la un liceu de baieti, oribil si, cind am ajuns la eminescu. am simtit din prima zi, ca viata mi s-a schimbat definitiv. eram atit de excitat de schimbarea din viata mea, incit multa vreme am venit cu jumatate de ora mai devreme (iar orele incepeau de la 8 dimineata) ca sa ma bucur de aerul nou, de mirosul de parfum care inlocuia basinile trase de fostii colegi de la liceul energetic. cred ca, timp de citeva saptamini, m-am indragostit de cite-o fata noua in fiecare zi.

1. Multi barbati ar da orice pentru cel putin unul din job-urile pe care le-ai avut, ma refer la Playboy. Hunter S. Thompson spunea, nu mai tin minte exact in care carte sau articol, ca o legitimatie de jurnalist pe care scrie Playboy iti deschide orice usa . Cum a fost aceasta experienta pentru tine? Cum a fost sa lucrezi la Playboy-ul din Romania ?

Pentru mine a fost o experienta traumatizanta sa lucrez intr-un trust de presa. Playboy ar fi fost un brand foarte misto daca ar fi fost independent, nu supus toanelor unor nulitati de publisheri din Media Pro. Se lucra intr-o tensiune extrem de daunatoare nervilor. Ce-i drept, numele Playboy deschide multe porti si stirneste zimbete. In special, cind mergeam in strainatate si spuneam unde lucrez, interlocutorii incepeau sa chicoteasca. In rest, era o redactie obisnuita, cu cafea la pahare de plastic, program fix, sefi egocentrici, sedinte plictisitoare. Dar am avut colegi misto, cu care am ramas prieten. Nu mai stiu cum arata revista acum, nu fac parte din target.

2. Cum ai facut trecerea de la Playboy si jurnalism (glossy) la scris? La prima vedere nu par niste domenii tocmai compatibile. Trecutul tau la revista te-a ajutat cumva sa gasesti subiecte, personaje?

Jurnalismul si scrisul au fost dintotdeauna compatibile. Marea majoritate a scriitorilor traiesc, in principal, din scrisul in presa, pentru ca daca s-ar baza pe succesul financiar al cartilor lor, s-ar bate pe locuri cu batrineii care cersesc la metrou. Eu am scris intii proza si abia apoi am intrat in presa. Publicasem deja o carte cind m-am angajat la Playboy. Scrisul de presa zilnic nu cred ca face bine unui scriitor. Viata inseamna mai mult decit a sta in fata unui computer, la serviciu sau in timpul liber, indiferent de ce fel de subiecte abordezi.

restul, pe www.metropotam.ro

in ultimele zile am dus o existenta de personaj desprins din cartile lui houllebecq. miine plec la constanta, unde temperatura e suportabila, am presiune la apa astfel incit pot sa fac dus, nu doar sa arunc din pumn cu apa pe mine, iar frigiderul nu e niciodata gol.
ma intilnesc cu fosta mea profa de romana, ajunsa acum directoarea liceului si cu prieten care sta acum in londra. impreuna, acum multi-multi ani, am facut revista liceului, Ceata, care nu avea nicio treaba cu scoala, ci era o revista literara absurda si parodica. erau vremuri vesele.
*
m-am uitat la yojimbo, care e un fel de piesa de sah cinematografica si am citit din o’ceallaigh. o sa scriu ceva mai mult despre philip, e unul dintre scriitorii caruia ii stiu bine si opera si biografia. ca intotdeauna, lectura lui ma inspira si am scris in weekend un text, al doilea pe anul asta. mi-aduc aminte ca, in perioda cind i-am tradus “insemnari dintr-un bordel turcesc”(povestirea), traduceam jumatate de ora, dupa care scriam la “chiriasii”. imi inducea, ca si acum, o stare foarte buna de scris.

in timpul zilei, am mincat o piine intreaga de felii unse cu unt. in copilarie n-as fi fost sa lasat sa maninc atit. diseara voi lichida ultimul item din supermarketul thailandez: o conserva de supa miso, aleasa din motive literare. acum un an am citit cartea lui ryu murakami, “in supa miso”, cu multe peste “albastru nemarginit, aproape transparent” care e un mare rateu. dar “in supa miso”, care are ceva din “american pshycho”, are poveste, are atmosfera. ryu a ajuns sa-si regizeze singur o parte dintre carti, dar i-a lasat “auditia” lui takashi miike, un film care pentru mine a fost prea dur ca sa-l pot urmari pina la capat.
miso este pasta de boabe de soia fermentate. supa e maronie si, dupa cum spune frank, unul din cele doua personaje ale cartii, are miros de sudoare umana.
*
in ultima vreme am tot regasit tema fratilor incestuosi: camilla si charles din istoria secreta, tim si olive din “sacul de carti” al lui maugham, aseara am revazut “dreamers” pe tvr 1… fiind singur la parinti, nu pot deloc sa brodez pe subiectul asta, dar, desigur, mi se pare fascinant.
*
carti ale copilariei citite si recitite acum: momo versus trei grasani.
trei grasani e tezista si incarcata de elemente reactionare, anti-burghezo-mosieresti care distrug povestea. daca pentru autorul rus, principalul dusman al eroilor e o orinduire, un regim, intre momo si adversarii ei conflictul e unul filosofic, mult mai adinc, purtat de fiecare fiinta umana, de oriunde. cele doua carti au mize diferite, daca iuri olesev isi propune sa sfarme un acoperis ca sa vada cerul, michael ende stie ca daca intelege cerul, acoperisul nici nu conteaza.
*
de cind m-am intors, mi se pare ca sint scufundat intr-o supa imensa, aceeasi in fiecare zi. ziua mai ies la cite-o cafea cu oameni pe care nu i-am mai vazut de multa vreme, iar serile mi le petrec uitindu-ma la filme si citind, uitind complet de exitenta altor oameni. daca ma suna cineva sa iesim, ies cu bucurie dar, altfel, n-am niciun impuls de a-mi parasi casa. dimineata, in pat, am deja impresia ma pregatesc de culcare, ca tot ce se va intimpla intre aceste doua momente nu are nicio importanta.

pe triumph, the insult comic dog, l-am descoperit prin vali si ion. cea mai groasa si ireverentioasa forma de umor, parte din show-ul lui o’brien. in tara politically correctness-ului, triumph face praf tot. in acest caz, pe bon jovi si fanii sai.

am gasit pe blogul lui exarhu imagini de la campionatul mondial de air guitar. god, lumea e totusi un loc vesel.

mi-am vazut blocul din constanta pe realitatea tv. o butelie a explodat la etajul III, facind praf tot palierul. eu il sunasem pe taica’meu din intimplare si mi-a zis: ai vazut la tv, nu? explozia s-a petrecut in apartamentul inchiriat de un fotbalist de la farul, un negru care, probabil nu avusese de-a face cu butelii in tara lui. juma’ de bloc e distrus, din fericire, la mine nu s-a intimplat nimic. asa, de la distanta, scriu foarte detasat despre eveniment, dar tata era terifiat, mai ales ca l-a vazut pe fotbalist fugind pe scari, urlind, plin de singe.

pe vremea cind mai lucram la playboy, il amenintam, mai in gluma, mai in serios, pe boerescu ca voi fi primul angajat care, in viitor, va ajunge in paginile revistei in calitate de intervievat. desigur, ca dupa “8 ore” nu s-a mai pus problema, iar capatos, fostul meu coleg de birou, de cind face matinalul la antena 1, este o optiune fireasca, mai ales ca el a facut niste interviuri tari pentru playboy cu ani in urma.

dar,

DAR

persevere diabolicum:

in numarul din luna iulie, pe partea dreapta a paginii de carte se afla un stripe cu chipul meu zimbitor. dedesubt se afla textul: “Toata lumea se plinge de incalzirea locala si nimeni nu se uita in frigider. Tot sint intrebat daca Lorgean are vreo legatura cu incalzirea locala. Habar n-am!” care face parte din campania heineken.

27 de cuvinte. pe linga faptul ca au fost cele mai bine platite vreodata din cariera mea de om care traieste din scris, daca as socoti plata la cuvint, mi-au adus si uriasa satisfactie de a fi prezent din nou in playboy fara ca boerescu sa se poata opuna.

norocul ii ajuta pe cei rabdatori. viata e ironica, blah, blah…