uBlog.ro

Nu stiu altii cum sint, dar eu, atirnind in dreptul unei trape, complet dependent de un priceperea altcuiva, imi simteam inima bubuind. Ramasesem ultimii, ceilalti sarisera deja si privelistea unor oameni disparind in hau nu m-a imbarbatat prea tare. Cind iti imaginezi despre cum e sa sari cu parasuta, asta e momentul de care te temi cel mai mult: saritura. Suna mai inspaimintator decit este. Clipa aia de dinaintea caderii in gol. {tii ca exista parasuta principala si parasuta de rezerva, ba chiar si un aparat special care activeaza parasuta chiar daca nu e actionata manual; asta in caz ca lesini sau ti se face rau. {tii ca nu sari singur, ca ai in spate (la propriu) un instructor experimentat, care a ajuns in dreptul trapei de mai mult de 6000 de ori, uneori cu bibani ca tine. {tii ca nu s-a mai auzit de vreun caz de parasuta blocata de foarte multa vreme (de fapt, n-am auzit de niciunul) si ca, teoretic, a merge cu 150 de km la ora pe strada poate fi mai periculos, asa cum transportul cu avionul, statistic, e mai sigur decit cel cu masina. Stii toate astea, dar in momentul ala nu le stii. Cocotat pe genunchii instructorului, cu o mina care mi se desprinde incet de pe bara, dureaza o fractiune de secunda pina, fara putinta de intoarcere sau razgindire, ma insurubez in ceea ce, cind eram paminteam, ii spuneam cer. Aerul imi suiera in urechi, miinile stau inclestatele pe curelele de pe piept pina in momentul cind bataia de pe spate imi da semnalul sa le pozitionez de-a lungul capului. Parasutistul care ma filmeaza se strimba la mine, incercind sa ma faca sa rid. Nu e cazul. Cad ca Alice in fintina si nu am timp sa realizez ca mi-am realizat visul din copilarie: zbor. Cind eram mic, dupa ce vazusem Superman, imi prinsesem de piept o bucata de hirtie pe care inscriptionasem un S si ma aruncam de pe un fotoliu pe altul intr-o tentativa chinuita de plutire. Ma visez zburind de multe ori. Ma simt excelent cind trebuie sa calatoresc cu avionul, am mai fost cu zepellinul deasupra Bucurestiului si cu parapanta linga Arad, fara a fi deloc un fan al sporturilor extreme. Iar acum zburam. Desigur ca nu m-am gindit la toate astea in timp ce ma pravaleam 2500 de metri. Eram preocupat sa-mi tin corect mina stinga, care tot tragea lateral, ba la un moment dat, mi s-au dus si picioarele, astfel ca instructorul mi le-a prins strins intre ale lui. Apoi am simtit socul care a declansat parasuta, zbaterea a incetat si totul a redevenit frumos. Cred ca trecusera 40-50 de secunde. E o expresie superuzata, dar vreau sa o folosesc: pluteam ca intr-un vis. La 1500 de metri de sol. Impresia era accentuata de lipsa oricarui sunet, cu exceptia suierului ce se transformase intr-un murmur. Ne-am balanganit in stinga si in dreapta, in functie de comenzile pe care i le dadeam parasutei (am fost lasat si eu sa trag nitel de minere) si am aterizat impecabil, nu inainte de a le face triumfator cu mina lui vali si ion.
#
cu ei ma intilnesc, in 80% din cazuri, doar la party-uri.
m-am bucurat ca facem si altceva. altfel, relatiile ramin incremenite in acelasi cadru. nu evolueaza si nu involueaza.

Trimite linkul pe messenger

Aboneaza-te la newsletter