cind am ajuns la b-estival tocmai incepuse hooverphonic. din momentul in care am intrat pe poarta si pina am ajuns in fata scenei, cintasera deja 3 piese. locul avea asa, un aer de sziget, doar ca peste tot se vorbea numai in romaneste, nu in toate limbile europei, ca pe insula din budapesta. eram cu ina, cu care fusesem pe vremuri la sziget (cred ca au trecut 5 ani) si am regasit multe figuri familiare de atunci. unii dintre cu familii, altii nu, dar cu totii mai batrini. rovena, care era un copil atunci, acum e insarcinata.
*
organizare excelenta la b’estival, mai buna ca la sziget, cel putin in prima zi. fise pentru bautura, concertele care au inceput si s-au terminat la ora anuntata, multe standuri, voluntari. n-am ajuns la toalete.
*
frumusica si serena geaike arnaert a cintat eden cu lacrimi in ochi. publicul stia piesa si a reactionat potrivit. cu totii asteptau mad about you, cel mai cunoscut song hooverphonic. show curat, relaxant.
morcheeba au anuntat ca e primul concert dupa 2 ani. fara skye, dar cu doua vocaliste care aratau ca luate din fotoliile-scoica din turabo cafe, au sunat absolut jalnic. mi se pare incredibil ca o trupa care a fost una de prima liga sa ajunga asa. fratii godfrey, pe care mi-i amintesc extrem de aroganti intr-o conferinta de presa in budapesta, au fost nesarati si plictisitori.
*
nu fusesem la niciunul dintre cele doua concerte din bucuresti, dar nu aveam mari asteptari de la faithless. asa ca am savurat prestatia lui maxi jazz si a trupei excelente de instrumentisti din spate. nu e genul de muzica pe care o ascult acasa, dar live suna formidabil si inca de la intro mi-am revenit din apatia produsa de morcheeba. weapon of mass destruction a sunat ca o piesa rock 100%, iar pe we come one am urlat cu convingere de fiecare data cind maxi a cerut-o.
*
am dat peste un taximetrist pasionat de viteza caruia i-a cazut fata cind a intilnit un alt logan negru, tunat, facut ca pentru curse. s-au intrecut pe calea victoriei, cu peste 130 km la ora. am ajuns acasa in mai putin de 5 minute, in miros de discuri.
*
azi stau acasa, am de scris, ca sa ma pot bucura de ziua de miine.
Era o seara obisnuita de iunie in Bucuresti. Naduseam linistit in apartamentul meu in care parchetul este mai fierbinte decit tavanul. Aveam patru e-mailuri in inbox. L-am deschis pe primul, l-am citit. Am scris un text de raspuns. Dupa ce l-am recitit, am apasat pe send si imediat mi s-a cerut sa introduc parola. Am scris-o, e parola pe care o am de ani buni. Mi-a dat error, asa ca am tastat-o din nou si din nou. Error, error. Error. Am intrat pe adresa alternativa, cea de hotmail unde am fost anuntat ca tocmai mi-am schimbat parola. Desigur ca aceasta schimbare nu avea de a face cu vreo actiune de-a mea. Am pornit pe lungul drum al recuperarii parolei. Cind mi-am creat contul de yahoo, cred ca am am scris cele mai imbecile date care-ti pot trece prin cap in momentul cind completezi un formular de pe net. Distractie atunci, urlete acum. Nu aveam cum sa fac dovada ca eu sint cel care detine contul jean_lorin. Mi-am adus aminte ca am facut o tranzactie pe net ceea ce ar fi fost salvator, pentru ca o optiune spune ca numarul cardului ar putea fi o dovada a identitatii mele. Intre timp, pierdusem cardul, asa ca acum am un altul, cu alt numar. Nu mai puteam sa intru pe Amazon sa vad numarul de card vechi, pentru ca parola de Amazon se afla intr-un mail pe contul de yahoo. Se la sistemul de securitate yahoo mi s-a comunicat ca, daca nu pot dovedi cine sint, nu am cum sa-mi obtin contul inapoi. Asa ca, probabil, un individ se da acum drept Lorin. Asa ca, daca primiti mailuri de la jean_lorin@yahoo.com, intrebati-l ce inaltime are, daca a sarit cu parasuta si ce este Lorgean.
www.alexandrupaul. com
v e r n i s a j joi 28 iunie ora 19.30
h’art gallery
str. mihai eminescu nr. 105-107
Alexandru Paul vaneaza intimitati. Sau mai precis le fotografiaza. Mi-a fost intodeauna clar ca unul din motivele principale pentru care facem fotografii e incercarea utopica de a surprinde momentul acela de caldura personala care ne scapa tot timpul. Prietena mea, atunci cind se simtea foarte bine, dorea sa faca o fotografie. Incerca sa arhiveze. Intimitatea vine tot timpul si cu o latura narcisica. Te simti bine si vrei ca prin fotografie lucrul acesta sa fie stiut si de ceilalti. Intimitate si narcisism, astea sunt subiectele zilei. Sandu merge cu proiectul de fata intitulat Exhibition pana la limita minimalismului fotografic: compune doar premisele fotografiei, restul se produce de la sine. E un experiment interesant care spune ceva despre felul cum viata imita arta sau despre modul cum autorul e prezent totusi prin simpla intentionalitate si prin insusi actul expunerii.
Dan Popescu
Liliana Popescu
*
apar si eu in expozitia lui paul. kind of naked:)
alaltaieri mi s-a prabusit candelabrul.
de, fapt o lustra mai bogata in brate.
lustra sub care am copilarit.
l-am rugat pe taica’meu sa o scoata din cutia in care zacea de ani buni.
am vopsit-o
am lustruit-o.
i-am reparat fasungul
si nu ma pricep la asa ceva
am montat-o.
intii a cazut ceva, nu m-am prins ce
ca o crapatura care anunta falia
apoi s-a prabusit cu totul.
am incercat sa o prind
a trecut prin miinile mele acum invinetite
avea 36 de ornamente din sticla
mai sint 30.
*
acum doua saptamini a cazut o rama.
aseara, dupa furtuna, bara de draperie s-a curbat.
sertarul unei masute rosii cumparate de la ikea era pe parchet.
am primit un ingeras de plastilina si i-am gasit ochiul minuscul la picioare
in timpul zilei, in apartamentul din sipotul fintinilor sint peste 40C
parchetul e fierbinte, lucrurile se prabusesc
eu sar cu parasuta.
Nu stiu altii cum sint, dar eu, atirnind in dreptul unei trape, complet dependent de un priceperea altcuiva, imi simteam inima bubuind. Ramasesem ultimii, ceilalti sarisera deja si privelistea unor oameni disparind in hau nu m-a imbarbatat prea tare. Cind iti imaginezi despre cum e sa sari cu parasuta, asta e momentul de care te temi cel mai mult: saritura. Suna mai inspaimintator decit este. Clipa aia de dinaintea caderii in gol. {tii ca exista parasuta principala si parasuta de rezerva, ba chiar si un aparat special care activeaza parasuta chiar daca nu e actionata manual; asta in caz ca lesini sau ti se face rau. {tii ca nu sari singur, ca ai in spate (la propriu) un instructor experimentat, care a ajuns in dreptul trapei de mai mult de 6000 de ori, uneori cu bibani ca tine. {tii ca nu s-a mai auzit de vreun caz de parasuta blocata de foarte multa vreme (de fapt, n-am auzit de niciunul) si ca, teoretic, a merge cu 150 de km la ora pe strada poate fi mai periculos, asa cum transportul cu avionul, statistic, e mai sigur decit cel cu masina. Stii toate astea, dar in momentul ala nu le stii. Cocotat pe genunchii instructorului, cu o mina care mi se desprinde incet de pe bara, dureaza o fractiune de secunda pina, fara putinta de intoarcere sau razgindire, ma insurubez in ceea ce, cind eram paminteam, ii spuneam cer. Aerul imi suiera in urechi, miinile stau inclestatele pe curelele de pe piept pina in momentul cind bataia de pe spate imi da semnalul sa le pozitionez de-a lungul capului. Parasutistul care ma filmeaza se strimba la mine, incercind sa ma faca sa rid. Nu e cazul. Cad ca Alice in fintina si nu am timp sa realizez ca mi-am realizat visul din copilarie: zbor. Cind eram mic, dupa ce vazusem Superman, imi prinsesem de piept o bucata de hirtie pe care inscriptionasem un S si ma aruncam de pe un fotoliu pe altul intr-o tentativa chinuita de plutire. Ma visez zburind de multe ori. Ma simt excelent cind trebuie sa calatoresc cu avionul, am mai fost cu zepellinul deasupra Bucurestiului si cu parapanta linga Arad, fara a fi deloc un fan al sporturilor extreme. Iar acum zburam. Desigur ca nu m-am gindit la toate astea in timp ce ma pravaleam 2500 de metri. Eram preocupat sa-mi tin corect mina stinga, care tot tragea lateral, ba la un moment dat, mi s-au dus si picioarele, astfel ca instructorul mi le-a prins strins intre ale lui. Apoi am simtit socul care a declansat parasuta, zbaterea a incetat si totul a redevenit frumos. Cred ca trecusera 40-50 de secunde. E o expresie superuzata, dar vreau sa o folosesc: pluteam ca intr-un vis. La 1500 de metri de sol. Impresia era accentuata de lipsa oricarui sunet, cu exceptia suierului ce se transformase intr-un murmur. Ne-am balanganit in stinga si in dreapta, in functie de comenzile pe care i le dadeam parasutei (am fost lasat si eu sa trag nitel de minere) si am aterizat impecabil, nu inainte de a le face triumfator cu mina lui vali si ion.
#
cu ei ma intilnesc, in 80% din cazuri, doar la party-uri.
m-am bucurat ca facem si altceva. altfel, relatiile ramin incremenite in acelasi cadru. nu evolueaza si nu involueaza.
Do it if you dare
Leaping from the sky
Hurling thru the air
Exhilarating high
See the earth below
Soon to make a crater
Blue sky, black death
Im off to meet my maker
Energy of the gods, adrenalin surge
Wont stop til I hit the ground, Im on my way for sure
Up here in the air, this will never hurt
Im on my way to impact, taste the high speed dirt
dave mustaine a scris versurile astea, pe albmul meu preferat megadeth, countdown to extinction. f potrivite, asa ca, deocamdata, n-am de gind sa scriu mai mult. cred ca asta a fost saptamina mea macho, jucind un detinut, mimind o bataie crunta
si un zbor in gol de 3000 de metri.
asta ar fi videoclipul. in timpul zborului am fost filmat de un baiat care sarise de sute de ori si avea camera montata pe casca. se tot strimba la mine incercind sa ma faca sa rid. come on! tatal lui era instructorul de care eram legat si care avea mai mult de 6000 de sarituri in spate.
o combinatie care imi da proasta dispozitie, lipsa de concentrare, o durere de cap feroce si uneori, anxietate. am vocea lui tom waits intr-o dispozitie proasta, vioiciunea unui paraplegic si umorul unui puscarias inchis pentru delapidare care si-a ascuns banii si afla ca moneda s-a denominat.
din cismigiu se aude muzica populara si este mult, mult prea cald pentru a tine geamurile inchise.
ce bine ca nu am un birou unde sa fie nevoie sa fiu prezent si sa dau randament. cu toate astea, dimineata am lucrat la docu GS. iese, dar greu. la prinz am ajuns la ina si am nimerit cind gatea sushi. delicios, dar n-a alungat starea de decadenta a trupului.
*
miine sar cu parasuta. imi zvicneste capul numai la gindul ca ma voi balangani la 3000 de metri urlind cuvinte pe care nici eu nu o sa le inteleg.
dansul lui elaine din seinfeld mi s-a parut intotdeauna supraestimat. genul ala de moment despre care toata lumea spune ca este funny. in special, celelalte personaje din serial afirma asta si-i conving si pe spectatori. in the office, al carui red thread e Penibilul, david brent reuseste sa o umileasca pe elaine. si, mai ales, pe sine insusi, cum o face din plin in fiecare episod.
*
am terminat povestirile lui dickens (pline de umor) si o carte slaba a lui david lodge, vesti din paradis. nu cred ca o sa mai citesc vreun lodge. am ramas cu o impresie buna dupa trilogia lui universitara si chiar si dupa terapia, dar racanii sau vesti din paradis sint bune de citit intre statiile piata sudului si eroii revolutiei.
aaargh, iar am scris un post lung si mi-a cazut netul inainte sa apas pe publish.
acum vreo 10 ani, pe vremea cind pe mtv era un tip f cool, pe nume paul king (dar si marijne van der vlugt sau ray cokes) , ma uitam in fiecare dimineata la 3X1, trei videoclipuri cu un artist. pe generic se auzea distinct si numaratoarea in limba romana, unu, doi, trei, ceea ce imi facea mai simpatica rubrica.
am recuperat, din strafundurile youtube-ului, un mare artist: ice mc. piese ca scream, easy si mai putin cunoscuta cinema, au facut deliciul ringurilor de dans in anii 1990-1991. nu stiusem pina aseara ca au si videoclipuri. cea mai mare realizare a lui ice mc a fost sa ajunga pe soundtrack-ul filmului trainspotting. doamnelor si domnilor, ice mc. screeeeeeam.
dansul baiatului asta din clipul la easy mi-a incintat ziua.
