uBlog.ro

pentru ca am avut unul dintre cele mai twisted-mind weekend-uri din ultima vreme, il mai las nitel la pritocit. am intotdeauna nevoie de postsincron intre ceea ce mi se intimpla si intelegerea semnificatiilor actiunilor si reactiilor mele.
desi s-a terminat frumos.

cred ca deviza “tot ce conteaza in viata sint aparentele”, pe care am folosit-o pina acum in proza/muzica mi-a cam modificat si comportamentul.

invitat de stefan cosma, m-am dus joi la party-ul peroni. am ajuns relativ devreme, singur, pentru ca pe invitatie scria only one person. fusesem la un film care ma emotionase (venus) si puteam sa consider seara terminata. locatia, o vila jkmekera in piata aviatorilor.
fite, fite, fite. evenimentul era un fel de combinatie intre un party privat si unul monden. multe vipuri, multi fotografi. existenta blitzurilor le facea pe vedete sa nu se simta si ele oameni, adica sa se imbete si sa danseze.

cu o bere in mina, m-am retras intr-una dintre camere, unde se aflau si niste antreuri prietenoase, intrebindu-ma, ca de obicei, ce caut acolo? nu ma gindeam decit la piesa open - the cure, in ale carei versuri ma regasesc intotdeauna

i really don’t know what i’m doing here
i really think i should’ve gone to bed tonight but…
just one drink
and there’re some people to meet you
i think that you’ll like them
i have to say we do
and i promise in less than an hour we will honestly go
now why don’t i just get you another
while you just say hello…

so i’m clutching it tight
another glass in my hand
and my mouth and the smiles
moving up as i stand up
too close and too wide

and the smiles are too bright
and i breathe in too deep
and my head’s getting light
but the air is getting heavier and it’s closer

i can’t take it anymore
this it i’ve become
this is it like i get
when my life’s going numb
i just keep moving my mouth
i just keep moving my feet

and all the smiles that i wear
and all the games that i play
and all the drinks that i mix
and i drink until i’m sick
and all the faces that i make
and all the shapes that i throw
and all the people i meet
and all the words that i know
makes me sick to the heart
oh i feel so tired…

apoi berile s-au immultit, au aparut multi cunoscuti, inclusiv silvia si sanda care venisera, ca si mine cu metroul si alaturi de care am plecat, pe la 12.30.
pe jos. au si ele varianta lor despre party + foto pe fetelesedistreaza la blogroll-ul meu.

la un moment dat, ma simteam ca la un party playboy de acum 5 ani. si ma simteam bine si in largul meu. cred ca stiam mai multi oameni decit intr-o seara de joi, la ota. marea majoritate ale vip-urilor plecasera. cel mai mult am stat de vorba cu xing ling, pe care o cunosteam din vremea cind lucram la highlife si care acum e anul 2 la unatc. de cind am auzit-o si pe ana ularu vorbind la ocs, ma intereseaza tot mai mult si perspectiva actorului in procesul de creatie al unui film. fie el experimentat sau la inceput de cariera. de’asta sint misto castingurile.

ma intreb daca e ipocrizie sa merg la evenimente de genul asta si apoi sa scriu, vai, ce caut eu acolo. pentru ca ma perind dintr-un mediu in altul si nu ma regasesc cu adevarat in niciunul, decit in in intimitatea camerei mele.

iar, vai ce caut eu aici, exclam adesea si dupa o seara plictisitoare la frame, un film prost la scala, in timpul unei emisiuni tv pe un subiect despre care nu stiu nimic, linga o fata neinteresanta, pe nisipul din vama veche or whatever.

ma apucasem sa scriu despre cartea lui costi rogozanu, agresiuni, digresiuni, internetul a picat si textul s-a dus.
scriam de bine, oricum.

voiam sa inchei cu un fragment dintr-o cronica unei domnisoare despre cartea mea “scriitorul a iesit la vinatoare” unde am introdus integral o proza de kafka (un artist al foamei), motivind ca, daca nu-i place cititorului ce scriu eu, sa ramina din toata cartea macar cu textul lui kafka.

iata ce a scris domnisoara:

“O poveste de Kafka scrisa de Jean-Lorin Sterian debuteaza cu un alineat atribuit lui Pierre Menard – cel care a rescris Don Quijote –, anuntind reluarea unui motiv kafkian. Tragismul din gestul asumat de artistul foamei apare convertit intr-un spectacol pur demonstrativ: un impresar stabileste durata flaminzirii in functie de experienta sa in domeniul reclamei publicitare. Dus intr-un amfiteatru cu fanfara si public numeros, artistul este prezentat ca orice obiect spectacular. In ciuda turneelor continentale, interesul publicului contemporan pentru astfel de spectacole a scazut si nici la circ nu reuseste sa-si salveze cariera. Desi cusca sa se afla alaturi de acelea ale animalelor celor mai fioroase, sfirseste prin a fi neatractiv.
Prozele urmatoare sint chiar mai slabe. In textul intitulat Intre doua timbre relatarea placerii personajelor de a participa la betii monstruoase, unde se citeau si se comentau reviste porno, si apoi imboldul la indeletniciri din aceeasi sfera de preocupari compromit credibilitatea valorii textului. Ceea ce urmeaza nu depaseste un nivel mediocru. Vinzatorul de noapte, ca si Femeia-insectar, cultiva explicit senzationalul. In prima, un killer – membru al unei organizatii – il are ca victima chiar pe autorul cartii de fata, Jean-Lorin Sterian. Autorul-victima a propriilor personaje si citarea frazelor unei proze in interiorul aceleiasi proze nu sint procedee noi in literatura romana.

Solutia zborului la propriu cu aripi portocalii (!) ca eliberare dintr-o atmosfera promiscua nu este verosimila, literar vorbind.”

am fost fericit sa citesc ca textele mele sint la fel de slabe ca proza lui kafka (evident ca nu o citise, intr-o carte de kafka, desigur). mi-a placut mult si partea de sfirsit cu verosimilitatea literara. sint curios ce e verosimil si ce nu in literatura fantastica.

n-am pus toata cronica, ca avea si niste chestii ok despre carte, dar nu sint reprezentative.

in continuare, sint amuzat si tot mai incintat de confuzia continua care se face intre mine, autorul acestui blog, sa zicem, si personajul principal din lorgean.

nu-mi plac declaratiile in care se enunta: asta e cel mai misto lucru/film/carte/album/artist. aprecierea in arta este extrem de subiectiva.
dar cintecul asta din hedvig and the angry inch mi se pare cel mai bun cintec despre dragoste pe care l-am ascultat vreodata. plus videoclipul.

azi, pe la orele 18, am vomitat ultimele pagini din scenariul de lung-metraj. o sa-l mai citesc o data diseara si abia astept sa-i dau send. in clipa asta mi se pare foarte bun, peste citeva zile o sa-l percep ca o mare laba, dupa alte citva, cind o sa incep sa fac schimbari, o sa cred ca e ok, si o sa-mi mai schimb parerea de citeva ori, in functie de feedback si de corecturi.

in timp ce mincam compot de visine la “talkshow”-ul de pe canapea, vorbeam cu maria despre ce mai ramine, dupa niste ani, din cartile citite si din filmele vazute.
nu mare lucru.

ieri m-am uitat la tsotsi. un scenariu slab care trage in jos mult un film ce ar fi avut ceva potential. vine, oricum, dupa citade de deus, care a facut istorie pe acelasi subiect. am ramas insa cu o faza:
casa unui bogatas e jefuita de o banda. individul e legat si asezat la masa din living room, iar cel care-l gaseste (eternul grasun baiat bun) sta in fata lui cu mai multe sticle de vin desfacute. si-l intreaba pe bogatan: e adevarat ca vinul poate avea gusturi diferite?

din filmul the pursuit of hapiness am ramas cu faza in care will smith, extrem de sarac, traind in adaposturi si dormind prin toalete, urmeaza un curs de brokeri. intr-o dimineata, in fata sediului bursei, s eintilneste cu seful, care nu are marunt si-i cere 5 dolari ca sa-i dea taximetristului. fata cu care scoate singura lui bancnota din portofel e miscatoare.

acum o luna am sarbatorit doi ani de cind nu mai sint angajat nicaieri. m-am dezobisnuit sa maninc la restaurant, sa merg cu taxiul sau sa fac shopping, cu exceptia produselor totalmente utile.
si cu cit trece timpul, cu atit ma vad mai putin reintorcindu-ma in spatele unui birou.
asa ca ma cam identific cu personajul.

in timp ce scriam la ora burlacilor, m-a uitat, in reprize la un film cehesc din ‘66, daisies. nu prea are o actiune clara. mai degraba e o insiruire de scene peste care sint aplicate o sumedenie de efecte de montaj, care sint f misto pt anii aia. iar actritele din rolurile principale, maria 1 si maria 2 sint ca doua veverite, frumusele si distructive. duc o existenta fara niciun sens, atirnind pe linga barbati batrini si bogati, care le dau sa manince. un film foarte teatral, inspirat din ionesco, care este si un manifest artistic absurd impotriva razboiului. asta am citit pe imdb, ca eu nu prea m-am prins, dar m-am delectat vazindu-l.

cu ceva timp in urma, ma trezisem ca postez integral un interviu facut de ana maria onisei pentru suplimentul de cultura. asa ca revin cu un fragment si link-ul de rigoare.

Esti un personaj excentric?

Cred ca aceasta catalogare poate fi facuta numai de cei din jur. N-ar trebui sa fiu eu cel care sa judece si sa spuna ca sint sau nu excentric. Daca sint sau nu, aceasta tine de perspectiva celorlalti. Nu constientizezi foarte bine cum esti. Totusi, imi dau seama, pina la un anumit punct ca am o tendinta catre actiuni insolite. Numai ca, pentru mine, aceste actiuni sint, cumva, naturale. Nu am neaparat o strategie de abordare si nu-mi construiesc cu atentie imaginea. Eu aleg un costum extrem de colorat care, oricum, ar atrage atentia, pentru ca ma reprezinta sau pentru ca regasesc in el culoarea preferata. Nu port, neaparat, rosu puternic pentru a iesi in evidenta dintr-o mare de oameni imbracati in negru.

mai mult, la http://www.supliment.polirom.ro/index.aspx?item=117

diseara trag pilotul unei emisiuni, un talk-show care se desfasoara la mine in casa, pe canapeaua unde dorm. imi voi trata invitatii ca pe niste prieteni care ma viziteaza acasa. mincam prajituri, ne uitam la filme, imperechem sosete… pilotul va fi tras cu maria popistasu (popish pe blog-roll), “invinuita” si ea adesea de excentricitate. ar trebui sa fie pt o televiziune pe net.

ce nebunie o sa fie… atita excentricitate intr-o apartament de 30m patrati.

imi plac foarte mult oamenii care spun “stii, eu sint mai nebun/a, asa…” sau
“eram cu o gasca de nebuni”
cu
varianta sweet:
“stii, el e mai zapacit”
si cea paseista:
“in liceu faceam numai prostii/nebunii”

numai ca pe oamenii astia nimeni nu-i intreaba nimic.

cind m-am mutat in bucuresti, magazinul de cani si tricouri al lui mihai stanescu era principala sursa de cadouri pentru aniversari carora, pe vremea aia, inca le mai spuneam chindii. de multe ori, era reper pentru intilniri, ca si ceasul de la universitate.
acum trec adesea pe linga magazin, ramas neschimbat de atitia ani. nu-mi dau seama cum supravietuieste cu un spatiu propriu in care se afla cani, tricouri, albume si, parca, si ceasuri. il vad adesea pe mihai stanescu stind la tejghea, de cele mai multe ori desenind.
n-am mai intrat inauntru de cel putin 5 ani.

am scris doua ore bune in cafeneaua de la ocs, unde nu mai fusesem de la lansarea cartii. scenariul se contureaza binisor. pare sa fie decent pentru un prim draft. m-am uitat ieri la un dvd cu o nunta, ca sa vad ce se spune la oficiul starii civile si la biserica.
f boring, de altfel.

oare de ce e numit ofiter functionarul de la primarie?
exista si subofiteri?
pentru logodne…

in weekend, blogurile tac.

intrebarea mea preferata:
aveti hobby-uri care nu va plac?

emilie autumn e opheliac.

8 zile pentru a scrie un scenariu de minimum 60 de pagini. pornesc de la un deja scris scurt-metraj de 18, pe care trebuie sa-l dezvolt. ma mai bazez pe 10 pagini scrise de ina, despre psihologia unei mirese (nu m-am hazardat niciodata sa creez personaje feminine puternice).
nici nu am mai scris niciodata lung-metraj si stiu ca pentru a face unul bun iti ia cel putin 6 luni si nu de unul singur. daca iese proiectul e minunat, daca nu, macar voi avea un material pe care-l voi bibili in timp. pentru ca nu am timp sa fictionez, ma bazez doar pe intimplari reale, pe care le cosmetizez si le aranjez astfel incit sa devina veridice filmate.
pentru ca, de multe ori, realitatea, transpusa in film, isi pierde veridicitatea.

am scris deja 10 pagini si ma simt destul de in forma. in ultimele zile m-am autoclaustrat in casa, dar in seara asta simt ca o voi face lata la ziua lui toma. n-am mai fost la un party de multa vreme; mi s-a facut chef de muzica tare, dans, mici flirturi, galagie si prieteni.

azi, intre doua secvente, am iesit in oras la invitatia bicefalei hydra society. soare mult la creme caffe, oameni simpatici, small talk. la un moment dat, vorbind despre expresii din copilarie gen: “piriciosu’, roade osu’” si “zise X si mai lua o gura de asfalt”, am zis ca mi-ar placea sa folosesc “spusa, spusa, lu’ tovarasa” intr-o piesa si ruxi mi-a zis: pai nu ai facut asta?
si mi-am dat seama ca da, intr-o piesa grupul sanitar.
asta mi se pare aplicarea postmodernismului in viata: sa-ti doresti sa faci lucruri pe care le-ai facut deja.

am ascultat ultimul kaiser chiefs si mi s-a parut o laba. nici peter, bjorn and john nu ma prea conving, dar ii mai tin in ipod, ca asa s-a intimplat si cu tv on the radio care ma enervau pur si simplu, dar apoi am inceput sa-i savurez. prea multa muzica indie, prea mult post… post-rock, post-punk etc… inca n-am ascultat toate piesele the cure si nick cave (tocmai mi-am comandat b-side-urile ultimului de pe amazon) de ce mi-as bate capul cu tot mai numeroasele trupe canadiene, belgiene, islandeze care au invadat netul…
nici undergroundul nu mai e cea fost…

si totusi, am ramas surprins cind am vazut un articol despre mika in ultimul re:publik. nu mi se pare ca are ce cauta in revista. am ascultat si eu albumul lui de debut si a avut soarta kaiser chiefs, adica l-am sters dupa 2 ascultari. cind am vazut cine semneaza articolul m-am amuzat/indignat si mai tare: claudia, una dintre my ex-urile si aflata inca pe primul loc, la mare distanta de restul, in topul celor mai nesuferite si demne de dispret persoane din viata mea.
life in the cartoon motion.

singura prioritate din ultima luna a fost montajul la documentarul despre Grupul Sanitar. cind eugen imi spune “hai”, las balta orice si iau metroul spre obor. incepind de azi, documentarul (cu destule elemente de mockumentary) a inceput sa capete contur. am multe interviuri, videoclipuri, footage, din care trebuie sa tai la singe.
si nu e usor, ca sint prezent in toate. intrucit am de gind sa-l trimit la festivaluri afara (unicul motiv de a face film in romania), trebuie sa-l fac cit mai “international”, ignorind cit mai mult aspectele dimbovitene.
ca nu e vorba doar de o trupa care a promovat playbackul, cit de faptul ca, in ziua de azi, conteaza doar imaginea. cu o campanie de PR serioasa, poti vinde orice.

m-am trezit la 8.30, extrem de bine dispus, am lucrat timp de doua ore la documentar, iar la 10.30 am primit oaspeti: igor, ana si elena de la revista noua literatura. am palavragit vreo 2 ore despre literatura, autofictiune, critica si marketing in industria cartii. de cele mai multe ori ma trezeam ca vorbeam sau faceam paralele din cinematografie, ceea ce inseamna ca, undeva, prin interior s-a produs mutatia necesara.
ceea nu inseamna ca nu ma mai iau in serios ca scriitor… doar ca, pentru ceva vreme, mi s-a deplasat sfera de interes (ce expresie timpita: auzi, arati ciudat azi/ da, mi s-a deplasat sfera de interes/nasol, take care) sau nu doar pentru ceva vreme.
n-am de unde sa stiu.
in film insa regasesc tot ce ma pasioneaza: poveste, imagine, muzica, sens.
intr-un cuvint: vraja.
ceea ce detest la contemporana societate de consum este tocmai aceasta dezvrajire a lumii.

ea e foarte geloasa si se plinge ca el nu o mai baga in seama, ca s-a plictisit de trupul ei. ea il pune pe el ca, atunci cind fac amor, sa se gindeasca la o tipa cunoscuta intimplator. apoi ea dispare. isi face o operatie estetica si incearca sa-l recucereasca pe el cu noua fatza. chiar daca el mai sufera dupa ea (cea veche), o place pe ea (cea noua). oricum ai da, ei nu-i pica bine. noua ea e geloasa (dar si induiosata, magulita, whatever) pe faptul ca el mai tine la stravechea ea. asa ca ii da intilnire, dindu-se drept ea (cea veche). ei bine, de aici filmul se rupe simpatic si kim ki-duk isi permite a fie amuzant intr-un film in care se racneste f mult in locuri publice, gen cafenele si restaurante, departe de atmosfera si povestea de drgaoste silentioasa dintr-un film mai vechi, bin jip.
isi face si el operatie estetica. ea il vede pe el in toti barbatii si si-o mai trage cu cite unul despre care crede ca e el. in final o ia usor razna si e convinsa ca il vede.
pe el. noul el.
fuge dupa el. dar soarta este cruda si pe el il calca masina. ii face capul terci, asa ca nu poate fi recunoscut.

in afara prezentarii unei operatii de chirurgie estetica (la care m-am uitat, ca de obicei, de la nivelul podelei, printre degete, etc) ki-duk e extrem de pasnic vizual in filmul “time”. l-am vazut singur, ca nu am gasit pe nimeni care sa nu munceasca la orele dupa-amiezei.

nu stiu daca nu poti recunoaste trupul cuiva pe care-l iubesti, chiar daca fata e alta. sa nu-i recunosti vocea, modul in care face amor, mi se pare imposibil. dar mi-a placut “time”, fie si numai pentru scena in care doctorul si asistenta se joaca cu masca-fotografie.

#

am trecut azi pe la usa lui gil dobrica. programul shuffle al I-pod-ului a adus “nothing else matters” in timp ce am aprins o luminarica. am gasit una in forma de sticla de whisky, primita din vremea cind eram ziarist. cred ca i-ar fi placut lui gil. mai erau acolo alte luminari si citeva buchete de flori.