uBlog.ro

atmosfera de tiff in sala unde s-a desfasurat noaptea devoratorilor de scurt-metraj. desi plasata la mama naibii, lacul morii? mai mult de 400 de oameni si-au dorit sa vada filme pentru doar un leu. au ramas multi pe din’afara… si cred ca au revenit in seara asta. studenti veniti sa vada si sa se bucure de filme, nu sa le judece. filmul meu a fost al patrulea. eram terminat de emotie si ma cufundam incetisor sub scaun inainte de proiectie. cred ca m-as fi prabusit daca as fi auzint in ureche ceva de genul “mama, ce timpenie e asta” nici macar la cluj (unde scurt-metrajele sint date in sali mici) un regizor debutant nu are sansa ca sa-si arate creatia in fata atitor oameni. mi se zbatea buza si imi venea sa ies din sala, dar dupa intro-ul cu “i don’t wanna fall in love” am inceput sa-mi revin. s-a ris la toate replicile la care stiam ca se va intimpla asa, chiar daca sound-ului filmului este semi-dezastruos in ciuda efortului depus de filip. ciudata senzatie sa stai intre oameni care nu te cunosc si care iti privesc filmul si-l comenteaza live. amuzant a fost un tip care i-a spus iubitei lui, la inceputul scenei din ziua a treia a filmului “sa vezi ca acum o bate”. stiu foarte bine minusurile filmului si nu sint genul care sa ma imbat cu apa rece. pe de alta parte stiind si in ce conditii a fost facut, conditii de care publicul nu stie si, normal, nici nu trebuie sa-i pese, nu pot fi fericit de reactia de aseara si de cele mai mult de 1400 de accesari de pe liternet/youtube in 4 zile. azi a fost ultima zi de depunere pentru tiff si apucat sa-l predau in ultima clipa. imi doresc extrem de mult sa fiu acolo in calitate de autor, si nu de jurnalist.

de altfel, cauza principala a stoparii proiectului cu tvr este suma extrem de mica pentru un film care necesita mult mai multi bani. cu bugetul alocat, toti oamenii din echipa ar fi lucrat din nou pe gratis si nu ma mai simt in stare sa le cer asta. decit sa fac un film chinuit, care nu ar putea sa iasa oricum asa cum e gindit din lipsa banilor, mai bine o las balta si astept vremuri mai bune. nu-mi mai plac don quijotismele.

la noaptea devoratorilor am rezistat pina la 00.30 si am prins destule filme bune. din pacate, m-au chemat sa comentez un film ce nu mi-a placut deloc, facut parca propagandistic de o asociatie baptista cu tema “cum sa te impaci cu viata chiar daca esti bolnav de cancer si handicapat”. personajele principale, mama si fiu, se aflau chiar in aceasta situatie. e extem de facil sa emotionezi cu asemenea caractere si regizorul ingrosa trama cu tot felul de filmari ca de thriller-horror si muzica macabra. extrem de gros si patetic. asa ca, in momentul cind am fost intrebat cum mi s-a parut filmul, am expus exact parerea de mai sus. a fost clar ca prezentatorul nu se astepta la asta si a invocat o poveste cu o fata care s-a aruncat la metrou zilele trecute si care m-a lasat stupefiat. ideea pe care incerca sa o exprima in fata unei sali oricum usor dezaprobatoare era ca oricare din noi poate ajunge in situatii de genul asta. true, dar asa ceva nu-si avea locul la o seara de film artistic.

am plecat de acolo extrem de fericit ca inca mai exista consumatori de film si ca merita sa faci film nu doar pentru festivalurile din strainatate cum sint siliti sa faca toti regizorii romani.

amuzant, cind am plecat de acasa, babutza simpatica de alaturi m-a intrebat daca m-am insurat.

TVR – Între restauraţie şi reformă

Cînd am luat hotărîrea să accept propunerea de a prelua postul de Preşedinte-Director General la TVR m-am gîndit tot timpul că e imposibil să nu pot schimba ceva în bine în instituţie şi în percepţia publică asupra TVR. Am spus „da” după multe ezitări, cele mai multe legate de păreri ale unor prieteni care îmi spuneau că mă voi duce într-un „cuib de viespi şi de interese”, că nu se poate face nimic care să dureze şi că mulţi alţi preşedinţi au plecat de-acolo cu reputaţia şifonată. Cu alte cuvinte, „misiune imposibilă”, cum îmi spunea Ducu Darie
La un an şi opt luni „după”, sînt mîndru de ce am reuşit să fac şi cred că rezultatele se văd pe post fără alte comentarii. TVR a început să fie remarcată şi pentru alt gen de programe în afara festivalurilor muzicale şi a transmisiunilor sportive. Ne-am propus mize mai mari şi asta a început să deranjeze, TVR a început să iasă din letargie.
Succesele au avut însă şi ele un preţ: am vrut să fac poate prea multe deodată, am făcut greşeli poate inerente, nu m-am asigurat să am din timp oameni „de-ai mei” care să verifice ce şi cît semnez, cum şi cît cheltuie instituţia.

În plus, am subestimat forţa ascunsă şi dorinţa de răzbunare a celor daţi la o parte sau „afară”, „deranjaţi” de faptul că m-am „prins” cum funcţionează sistemul. Deranjaţi că nu m-am „împrietenit” cu ei aşa cum îşi doreau.
În ultimele 30 de zile, am aflat însă despre mine că sînt afacerist bun, manager prost, că am făcut afaceri colosale in TVR, că am cultivat interese şi prietenii, că mi-am „tras” constant bani din serialul „La urgenţă”, aud chiar voci care spun că mi-am făcut plinul de peste 1 milion de euro. Am mai aflat că adun bani din procentele împărţite producătorilor independenţi care au lucrat la TVR si că împreună cu soţia devalizez alte conturi TVR în beneficiul unor viitoare proiecte cinematografice. Că sînt omul Caţavencilor, al lui Vîntu, de Tăriceanu ce să mai discutăm? Sau că sînt un fariseu nenorocit şi de fapt sînt omul lui Băsescu, fiind „adus” in TVR de Mona Muscă. Că sînt escroc, am falimentat televiziunea cu faţa asta de student şi enumerarea poate continua cu sprijinul unor jurnalişti „imparţiali” şi al „unui ziar vertical”…

Stau să mă gîndesc dacă să înghit lăturile sau să scuip si eu; să mă mai lupt sau să mă retrag.
M-am săturat de speculaţii de doi bani şi de ABSOLUTA convingere că a fi PDG în TVR înseamnă mai presus de toate, îmbogăţiri rapide şi spectaculoase, şpagă şi gîndul doar la semnul „adunării”.
M-am săturat să mi se spună că predecesorii mei au „lucrat” dibace, magistral, iar eu am fost „vulnerabil”.
Rîd cînd îmi aduc aminte de momentele cînd băteam la poarta TVRului prin 2004 să mă milogesc pentru sprijinirea unei co-producţii de film documentar finanţată „pe bune”, fără şpăgi, de către ARTE, BBC şi France2. La TVR, „preţul de intrare”, rostit candid de o doamnă in chip de porte-parole într-o ceainărie de prin Dorobanţi, era pe-atunci de 30.000 Euro. Nu s-a mai legat…N-am „făcut” afacerea.

Am fost naiv crezînd că a fi PDG in Romania nu te obligă neapărat să pleci din ţară în turnee politice cu diverse ministere, să cauţi prietenia şefilor de ziare, să participi la sindrofii şi serate cu oameni de afaceri sau politicieni. În plus, n-am vrut să intru în suveica internă, să fac pactul de neagresiune şi să cumpăr „liniştea” unui mandat sigur de 4 ani. Probabil că dacă aş fi acceptat (la insistenţele fostei directoarei economice) să semnez un contract „cu cîntec” in toamna lui 2005, nu curgea azi atîta cerneală aiurea.

Mă deranjează că imaginea mi-e maculată aproape zilnic de oameni puşi să scrie la comandă de cei care vor să-mi arate că pot fi uşor pus la zid si executat cu aceleaşi arme aplicate şi împotriva altora. Mă enervează că hoţii strigă „Prindeţi hoţul!”. Lucian Pintilie numea toate astea „mizerii administrative”.
Tocmai pentru că vreau să ies din ele şi să nu dau satisfacţie celor care se bucură că Giurgiu a intrat vezi-Doamne la apă, ii voi ruga pe toţi cei care au cîştigat proiecte, licitaţii, concursuri, finanţări în TVR pe perioada acestui mandat să spună dacă au avut parte de condiţionări, obligaţii, compensaţii pentru alte servicii, dacă le-a cerut Giurgiu „dreptul” sau nu. Dacă am primit eu bani şi de la cine. Aş vrea să merg pînă la capăt şi să le cer acelaşi lucru şi celor care nu au putut intra în „sistemul TVR” înainte de vara lui 2005. Să spună dacă au avut parte de condiţionări, dacă li s-a cerut „ceva” şi de către cine.

E singura soluţie de a arăta că (totuşi) TVR a început să se schimbe, că a dispărut nevoia de a cotiza pentru a intra „înăuntru”. TVR merge înainte şi sper să iasă mai întarită şi puternică din toate clinch-urile ultimelor săptămîni.
TVR nu e nici în colaps, nici în faliment, oricît vor să ne convingă concurenţii noştri. TVR este între cele 8-9 televiziuni publice europene care au declarat pierderi financiar-contabile în 2005 sau 2006, între ele şi France Televisions, aprox. 15.8 milioane Euro, YLE (Finlanda), aprox. 33 milioane Euro, VRT (Belgia flamandă), aprox. 5.9 milioane Euro, RTP (Portugalia), aprox. 7.3 milioane Euro. Toate aceste televiziuni funcţionează fără să fie sub spectrul falimentului, au o ofertă de programe remarcabilă, plătesc salariile la timp, lucrează cu mulţi „independenţi”, produc în continuare seriale, managementul e stabil şi nu au parte de anchete parlamentare din 2 în 2 ani. RTVE (Spania) merge constant de 6 ani în „minus”, în 2005 a avut 618 milioane Euro deficit, moment în care managementul a iniţiat un amplu proces de reformă al organizaţiei. O analiză similară arată că în Portugalia, pierderea s-a redus faţă de anii precedenţi doar pentru că taxa TV s-a mărit astfel că veniturile totale au crescut cu 17.1 %.
Un studiu recent al Observatorului European al Audiovizualului de la Strasbourg indică foarte clar două motive principale ale acestor „pierderi” financiare: investiţii susţinute, de nivel mare în tehnică care să asigure condiţii optime pentru trecerea la televiziunea digitală precum şi subfinanţarea respectivelor televiziuni publice. TVR nu face excepţie la ambele capitole.

O posibilă concluzie personală dupa evenimentele ultimelor săptămîni e că „undeva” nu se doreşte ca TVR să fie o companie de media stabilă şi puternică. Exista o sensibilă dorinţă de a lăsa lucrurile aşa cum sînt (sau cum au fost), atît organizaţional cît şi din perspectiva mizelor pe care TVR trebuie să le joace. Nu există din păcate conştiinţa că televiziunea publică trebuie sprijinită şi nu „îngropată” funcţie de diverse interese politice sau concurenţiale. Sprijinul e necesar mai ales acum cînd, o spun cu toată fermitatea, în ultimul an oferta de programe TVR s-a apropiat foarte mult de ce trebuie sa ofere un adevărat serviciu public de televiziune. Mai avem mult de lucru dar ştim ce e de făcut; în plus, vom începe o reformă organizaţională inevitabilă avînd ca scop eficientizarea modului în care se lucrează azi în TVR.

Vintilă Mihăilescu îmi scria acum cîteva zile: „Îţi urez rezistenţă multă sau renunţare rapidă…”
Merg pe prima variantă.

Tudor Giurgiu

desi nu am mai facut in cele din urma filmul dimineti fara net pentr tvr, nu pot decit sa fiu alaturi de tudor. ca in poza asta:

cea de-a patra consultatie (din 3 medici) m-a trimite sa explorez fascinantul univers al oamenilor care maninca fara sare. mi-am aminat timp de doua zile inceperea tratamentului pentru ca abia imi facusem aprovizionarea la angst. timp de 2 zile am infulecat brinza, cirnatii, sunca etc. cu care imi umplusem frigiderul. supermarketul mi-a oferit doar carne de vita, brinza de vaci dietetica si piine fara sare. presimt ca dupa o saptamina am sa-mi cumpar un drob pe care-l voi linge in timp ce ma uit la filme. in plus, mai am de bagat in mine cam 10 pastile pe zi, cu efecte care de care mai dubioase. dormitez in continuu, asa ca mi-am dublat portia de cafea. abia astept sa vina starbucks in romania, sa-mi fac un cotlon acolo. au numai cafele XXL, cum mai gasesti numai in lounge-ul de la novotel.

am vazut doua filme de oscar ‘07 - pan’s labirinth si the last king of scotland. bune amindoua. e de admirat cit de fireasca este povestea fantastica in primul, punind sub semnul ei si filonul real, presarat de semne si simboluri. m-a fascinat personajul malefic care are ochii plasati in palme, ca intr-o reproducere de herbert bayer, din 1932, intitulata lonesome city dweller, pe care mi-am luat-o din elvetia cu ani in urma. in the last king of scotland, forest whiteker e chiar remarcabil si, desi pe alocuri superficial, filmul tine. am mai revazut la ivana fragmente din hedwig and the angry inch, un film pe care il includ fara nicio ezitare in top 5 personal. fiecare cadru de acolo ofera ceva in plus, nu doar o discutie filmata sau un subiect consumat. e o feerie. dialoguri, poveste, actorie, supercostume, muzica, filmare - toate sint la superlativ.
abia astept sa-mi trag si ultimul lui film (john cameron mitchell - regizor, scenarist, actor rol principal), shortbus, aparut in 2006. desi nu cred ca cineva poate repeta intr-o viata ceva atit de bun.

l-am daruit inapoi rafturilor bibliotecii pe orhan pahmuk. ma plictisea infiorator. ma delectez cu un stephen king, mobilul, lectura care-mi aduce aminte de liceu si ceva ani dupa, cind ma invirteam prin fandomul SF. stephen king e satisfactie garantata. ca un masaj care-ti acceseaza zonele binecunoscute.

semiadormit, dar imbibat cu cafea, m-am uitat la clerks II si mi-a placut mai mult ca primul. e mai alert, personajele sint deja familiare si-ti ofera satisfactia de care vorbeam la stephen king. iar scena in care rosario dawson ii spune i do love you lui brian o’halloran intr-un fast food in care pe o scena un freak sodomizeaza un magarus e absolut deliranta. i love kevin smith si modul lui de a se raporta la cinema. are felia lui, nu se va da niciodata ang lee sau fellini.

unica mea productie cinematografica a ajuns pe youtube, via liternet la
[http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=4346]

l-am mai trimis in citeva festivaluri si o sa fie si miercuri prezentat la noaptea devoratorilor de scurt-metraj:

“Noaptea Devoratorilor de Scurt-metraj”; pentru prima oara in Romania, Noaptea Devoratorilor de Scurt-metraj va avea loc incepand cu ora 20:00 a zilei de 14 martie la sediul Fitzuica din Bucuresti (Intrarea Dambovitei, fosta Aleea Lacul Morii, nr. 3, Sector 6). Cine este de acord cu zicala conform careia “Esentele tari se gasesc in sticlute mici”, nu vor putea sa ignore un asemenea eveniment, putand vedea aici filme de scurt-metraj din tari precum SUA, Japonia, Marea Britanie, Spania sau Romania. Din ora in ora veti putea discuta cu actorul Catalin Dupu despre filmele cele mai aplaudate din ora anterioara.

Intrarea este de 1 leu.
Pentru mai multe detalii despre “Noaptea Devoratorilor de Scurt-metraj” si pentru lista cu filmele participante, puteti vizita site-ul www.fitzuica.ro

in 7plus a aparut o prima cronica la Lorgean, scrisa de radu lilea. pertinenta. cu aceeasi concluzie pe care au tras-o mai toti cunoscutii mei “pacat ca volumul a avut parte de o promovare inadecvata: o coperta care nu spune nimic, texte de prezentare care folosesc artileria grea a terminologiei criticii literare si care nu au legatura cu “Lorgean”. o strategie scortoasa, aproape constipata, exact opusul lucrurilor de care vorbeste autorul.”

am aflat ca doris mironescu, cel care a scris nefericita prefata, nu e un nene de 50 de ani, albit in sezatori literare, ci un tip de 30 de ani, adica mai mic ca mine. si-a facut singur un deserviciu scriind-o, pentru ca cititorii sesizeaza discrepanta intre roman si introducerea sa prafuita, dar delectabila, in felul ei. cel mai mult m-a amuzat modul in care a facut o totala suprapunere intre mine si personajul-narator si faptul ca s-a trezit ca explica el cititorilor ce este Lorgean, cu o siguranta care m-a dat pe spate (nu exista nicio formulare de genul: “in opinia mea…”). de altfel, a fost si singurul fragment pe care i l-am scos din prefata si asta dupa parlamentari. nu am nicio problema in privinta opiniilor negative si sint citeva observatii foarte bune, dar as fi preferat sa fie scrise intr-o cronica dintr-o publicatie, nu intr-o prefata alaturi de care va fi asociata permanent cartea.

am inceput sa-mi citesc mai cu atentie post-urile, sa navighez mai des pe alte bloguri, sa realizez mai bine ce presupune fenomenul care va schimba, din nou, comunicarea. vad ca sint tot felul de trenduri, de “lepse” care se preiau de la un blog la altul, ca scrisoarea sf. anton.

acum circula o chestie care pare desprinsa din paginile revistelor de femei: care este continutul gentii tale…

come on!
va urma “cu ce creme se dau bloggerii”, “au nevoie bloggerii de botox?” “prezervative speciale pentru internauti”, virtuale, desigur si raspunsul la intrebarea “ce caut eu in blogul meu?”

eragon. chiar daca imi plac fantasy-urile, ma dau in vint dupa eroi si ma emotionez la orice fapta de vitejie, eragon nu mi-a produs nicio accelerare de puls. scenariul e atit de simplificat, replicile sint copy paste (mar c, mar v) din alte filme, iar dragonul, cu exceptia unei copilarii de 1 minut, in care arata f simpatic, este o faptura fara pic de maretie. in plus, are o voce de telefonista, de-ti vine sa-i urli shut the fuck up! pacat de malcovich si jeremy irons.

dupa ce am plecat de la eugen, unde am incarcat materialele pentru documentarul cu grupul sanitar, am ajuns la ogilvy. se organiza un eveniment de imprietenire cu presa cred, o prezentare a noii echipe de pr. am ajuns ceva mai tirziu, dupa ce prezentarea fusese facuta. intr-o incapere mica si rosie erau 25 de femei si 3 barbati. desi am disparut din peisajul monden, am constatat ca ma stiam cu aproape toata lumea. in scurta vreme ametisem de la saluturi, pupaturi si intrebarea: “ce mai faci?” am baut doua cafele si un red bull ca sa ma tin pe picioare. am apucat sa palavragesc un pic cu cristi manafu si stefan cosma, sa fac glume cu/despre vegetarieni cu sorana si glume de “cartier” cu bebeciune. s-au facut poze de parca eram ursul la iarmaroc. la plecare, fetele stateau la pupat ca ziaristii la cadouri. cind o sa fiu deprimat, trebuie sa recitesc post-ul asta, ca sa ma binedispun.

8 martie imi va ramine pe veci nesuferit pentru tona de flori pe care o caram pentru profesoare pe care le detestam, pentru gestul ala masinal de a lasa buchetul pe catedra, pentru zimbetul rece pe care-l primeam, pentru frustrarile colegelor care nu primeau (ceva mai tirziu) flori si martisoare de la baieti, pentru obligativitatea de a face un gest care, de altfel, mi se pare frumos.

azi am gatit praz, am facut curatenie prin casa, am mincat brinza la lansarea unui magazin de design floral, m-am uitat la un film italian prost (draga melissa), am ascultat pj harvey si gindul mitei. n-am scris si n-am citit niciun rind.

din nou am iesit din casa fara telefon. a inceput sa-mi placa. nu stiu daca organizatiile astea anticonsumeriste (care, de ceva timp, mi-au devenit foarte indiferente), care tot pun in practica zile antishopping sau anti tv, au incercat sa promoveze si o zi in care sa nu se vorbeasca la telefonul mobil.

stateam in fata studioului si urlam ioaneee, ioanee, pina cind un nene mi-a spus ca ion a iesit din curte si sta in masina lui. asa si era, la 20 de metri de casa, ion statea lungit pe locul soferului si-si asculta in transa propriile creatii. care sunau misto. am ascultat si eu (pe scaunul din dreapta) 3 piese marca second hand band. rock alternativ, cu un bas care trage spre the cure.

i-am povestit de ticket guy si de piesa pentru generic, Singur in Chiosc, care se vrea o balada patetica, usor cantabila. am fredonat linia melodica. in mai putin de o ora, ion trasese chitara si basul si a mai adaugat si o clapa. am scris si strofa lipsa si, daca nu se apropia ora inceperii filmului de la elvira popescu, am fi inregistrat si vocile. am plecat de-acolo superincintat. mi-as petrece toata ziua intr-un studio. e absolut fascinant cum o linie melodica aparuta din neant, dintr-un cotlon al mintii, se transforma intr-o piesa. a fost si primul cintec lucrat cu instrumente adevarate, gratie maestrului ion.

alex leo serban a prezentat un film al lui joselliani, vinatoarea de fluturi. ar fi putut sa se numeasca farmecul discret al aristocratiei. mi-e greu sa-l prind in cuvinte, dar e foarte frumos. dupa cum a spus als (care a facut o prezentare foarte misto, cu o selectie a doua fragmente din pelicula, despre care a explicat citeva lucruri), e “o mica bijuterie”, expresie despre care a spus ca nu-i place, dar nu a gasit alta mai buna.
in vinatoarea de fluturi e o combinatie intre umor si batrinete cu un rezultat inefabil.

inefabil, asta e un cuvint care e spus doar in contexte ridiculizante, de oameni care vor sa sublinieze pretiozitatea a ceva. sau de criticii de poezie din anii ‘80.

cu o seara inainte, m-am amuzat vazind the king and I, un film cu 5 oscaruri in ‘56. povestea unui rege tailandez orgolios si copilaros care vrea sa-si civilizeze tara angajind o profesoara de engleza. e jucat de yull brynner care e delicios cu incruntarile si posturile lui

teatrale. intr-un mod nefiresc pentru un musical, regele moare (neionescian) si, 3 secunde mai tirziu, se termina si filmul.

am gasit in libraria noi o biografie woody allen. dupa cum banuiam, n-a facut nicio scoala de film, a urmat niste cursuri de productie pe care le-a abandonat.

o veste buna pentru idiotii iubitori de reviste antagonice:

S-a tinut de promisiune si a revenit!
Dupa un an de zile de absenta din peisajul media, jurnalista Floriana Jucan s-a reintors la cititorii ei cu un produs care ii poarta amprenta, o revista complexa si antagonica in acelasi timp.
Q Magazine iti dezvaluie, te demasca, stie tot, stie despre tine, e dialectica, e polemica, e peste tot, e periculoasa si e desteapta.
E o revista pe care o iubesti sau de care te temi!
Q Magazine din 5 Martie la toate centrele de presa!

http://www.youtube.com/watch?v=rdkKOVKyers
asta pentru cei care vor sa stie cum arata un majorat in constanta anului 1993. din cite am aflat, numai constantenii aveau obiceiul asta, sa-si filmeze majoratele.

intre doua intilniri, m-am vinturat ieri prin oras. am trecut pe linga un magazin mic de optica din zona coltei. am fixat o pereche de rame din vitrina timp de 30 de secunde, am intrat, i-am cerut, pus la ochi, platit si, dupa un minut, eram din nou pe strada. in sfirsit, pot sa-i dau inapoi alexei ochelarii.

in zona aia, chiar la bulevard, era un fast food in care mincam dupa ce ieseam diminetile din club a. acum e un magazin de genti. locuiesc deja de atita timp in bucuresti, incit ii pot compara perioadele. hm, s-a dus vremea cind ma plimbam prin oras cu ochii holbati.

in braila am ajuns pentru prima oara pe vremea cind mergeam prin tara la conventiile SF. atunci am cistigat unul dintre putinele concursuri din viata mea, cu o povestire care se numea republica dobrogea. in ea descriam cum constanta se dezlipeste de restul romaniei si devine teritoriu independent, locuitorii traind foarte bine din turism si comert. imi aduc aminte ca, dupa decernarea premiilor (undeva pe un vas) am fost in atelierul unei pictorite, o fata cu care ma imprietenisem si care mi-a daruit un tablou pe care l-am tinut multa vreme pe peretele apartamentul din berceni. l-am lasat acolo cind m-am mutat, mi s-a parut mare si urit.

republica dobrogea ar fi trebuit sa se numeasca prima mea carte, baltazar si hazardul. am fost sfatuit insa, discret, sa-i schimb numele, pentru ca, se pare, chiar ar fi existat o miscare separatista. habar n-am daca e adevarat sau a fost doar paranoia unui fost securist. baltazar si hazardul suna insa mai bine.

vineri am fost cazati in triumf, un fost bloc de garsoniere transormate decent in hotel. dupa o ciorba de burta bine preparata, am cazut fizic si m-am tirit spre camera. pentru a treia noapte consecutiv, n-am reusit sa adorm decit dupa 3-4 ore de chinuiala.

cind am ajuns in macin, dupa o traversare cu bacul (e peste dunare de braila) eram ca edward norton in fight club: totul parea o copie a unei copii. n-am reusit sa savurez in niciun fel peisajul usor extraterestru al muntilor dobrogei. abia cind ne-am reintors in pivnita lui terente am inceput sa-mi revin. dupa vreo 8 licori degustate si 4 feluri de mincare nu-mi doream decit o rogojina unde sa ma intind.
oricum nu-mi plac culorile stinse ale dobrogei, verdele ala care da in maro si nuantele de galben prafuit care predomina in tot relieful zonei. imi aduce aminte de copilaria petrecuta partial in osmancea, satul natal al lui taica’meu. in multe weekenduri mergeam acolo, in loc sa stau in c-ta, printre blocuri, si sa ma joc cu prietenii mei.
si nu pot sa nu compar saracia cromatica a dobrogei cu verdele minunat al scotiei, culorile clare, de basm, pajistile lucrate parca in fotoshop. si oamenii aia veseli, care parca erau toti stand-up comedians, ne tineau in glume pina ne trecea mahmureala.

in macin am cunoscut primul belarus din viata mea. se pare ca exista si tara asta. mi-a cerut o carte cu semnatura, iar la sfirsit ne-am imbratisat si pupat pe obraji.

microbuzul m-a lasat pina la luterana, astfel incit nu am avut mult de mers cu cele doua bidoane de 5l pline cu vin, sacosa in care se aflau alte doua sticle, geanta cu laptopul si alta sacosa cu mincare luata de la pennymarket-ul din braila. nu m-am oprit decit de 3 ori in 200 de metri.

linga tomberonul de gunoi de la etajul 8, am descoperit un cuier din cele vechi, de birou comunist, maroniu, cu inel de lemn in partea de sus. l-am bagat repede in casa si, in compensatie, am pus in gura gheenei statia veche de la video-ul eboda. nu ma induram sa o arunc de mai mult de un si jumatate, desi nu mai era functionala. s-a ars in timpul unei furtuni, in urma unui fulger. sper sa ajunga la un electronist pasionat. in casa am constatat ca imi uitaseem telefonul in microbuz. dupa un circuit complicat de telefoane si sms-uri am stabilit sa ma vad miine cu soferul in fata la carul cu bere. am emotii. nu prea am obiceiul sa-mi dau intilniri cu soferii de microbuz.

ieri a fost atit de cald incit mi-am lasat ipod-ul acasa. dupa ce mi-am luat banii de la 24fun, am platit rata la casa. n-au mai ramas decit 18 ani si 10 luni pina in momentul cind voi deveni adevaratul proprietar al apartamentului.

mi s-a cam dus dorinta de merge la evenimente mondene. miercuri seara aveam o invitatie la lansarea porsche, dar am preferat sa vad filmul ales de spahiu de la orange concept store. aseara m-am dus pe set la primul filmulet produs de sector 7 si mi-a placut ce am vazut: oameni carora le facea placere sa fie acolo. manele man se numeste seria. despre un tip care vine de la tara si invata in bucuresti cum sa devina manelist. misto. la aceeasi ora cu filmarilese desfasura si lansarea unei noi carti a lui bruckner, la fratelli. vad ca mai toate evenimentele din oras se intimpla la una dintre locatiile fratelli, care a devenit un fel de mcdonalds vip. l-am preferat pe manele man lui pascal bruckner, scriitor care mi se pare iesit in forma de ani buni. repetitiv. luni de fiere ramine o carte mi-a marcat post-adolescenta, am primit-o cind am implinit 19 ani de la valentina manea. mi-a mai placut si copilul divin, dupa care au urmat numai bull shituri. il prefer ca eseist, nu ca scriitor.

in fotografie sint alaturi de beigdeber, despre care stiu ca as fi foarte prieten daca am locui in aceeasi tara. il simt ca un coleg minunat in celebrarea superficialitatii. camil dumitrescu a facut fotografia, in piscina de la lido. un loc fabulos. am niste amintiri misto cu beigdeber in web, dar nu ma simt in stare sa scriu acum. am dormit f putin si umblu prin casa ca o stafie.

la ora 5 plec cu membrii clubului roman de vin undeva prin tara, n-am retinut unde. doua zile de degustari si potol. imi iau laptopul si sper sa apuc sa scriu… sint foarte productiv in afara bucurestiului. daca as fi ramas in oras, as fi bifat expozitia lui ciubi de carturesti, la care nu am avut cum sa ajung la lansare si m-as fi dat cu masinuta lui nanca de la institutul francez. ramine pe saptamina viitoare.