uBlog.ro

Cind aveam 16 ani, cel mai bun prieten meu, Robert, incepuse sa ia meditatii de franceza. Vocabularul lui se extindea in fiecare saptamina. Cuvintele si expresiile pe care le invata incepusera sa-i dea pe dinafara. Robert se slujea de fragmente din limba lui Moliere, Papin, Le Pen in orice de situatie, chiar si in cele in care nimeni dintre cei prezenti nu vorbea franceza. Mai tirziu s-a apucat de italiana si a inceput sa imite felul de a vorbi al mafiotilor. Nu putea fi alt personaj decit Nasul. |si imagina mici scenete cu prietenii in care el era marele sef, iar eu mina lui dreapta. Mai am citeva casete video filmate pe strada in care parodiam o inspectie nazista, un reportaj la un antrenament al unei echipe italiene de fotbal si tiganii din cartierul lui. A fost o perioada foarte stimulativa. Rideam mult, in special de tipii mai fraieri din gasca noastra, descopeream muzica, petrecerile, alcoolul, fetele si mai ales cinismul.
|n perioada aceea ma vizitam cu Robert foarte des, vorbeam zilnic la telefon si mergeam la toate petrecerile impreuna chiar daca era invitat numai unul dintre noi. Obisnuiam din cind in cind sa dormim unul la celalalt si sa discutam toata noaptea. De multe ori, dupa ce ne desparteam, ma suna imediat cum ajungea acasa. Pe caietele mele de scoala gaseam expresii si citate in franceza. Avea un scris nevrotic, cu punctele de la i sau j transformate in cercuri mari, cit un a. |n loc sa-mi propun sa le invat, in scurt timp am ajuns sa urasc cele doua limbi nefiresc de latine. |n scoala generala si liceu facusem limba rusa si, dupa 1989, ma straduisem sa o uit. |mi reusise atit de bine incit nu mai puteam citi alfabetul slav, iar in clasa a douasprezecea nu mai stiam decit sa numar. Silabiseam cu greu un propozitii simple, desi in clasa a VII-a ma descurcam suficient de bine ca sa corespondez cu o rusoaica adevarata. |ntr-o zi, profesoara de rusa venise si ne intrebase daca vrem sa ne scriem cu copii sovietici. |mi alesesem o fata care locuia in orasul Perm. O chema Polina Parsina. |mi trimisese o fotografie alb-negru, din cele tip buletin. Avea breton, buze subtiri si strinse si ochii probabil albastri. Parea foarte incordata. Ne-am scris cam un an de zile, probabil despre cit de frumos este sa cresti intr-o tara multilateral dezvoltata.
Niciodata nu am fost la fel de deschis fata de cineva cum am fost cu Robert, nici chiar cu o femeie. |n ultimul an de liceu, Robert a lasat lectura memoriile lui Edmund Hillary si colectia de National Geografic pentru aforismele seducatoare ale lui Cioran la care ajunsese, oare?, tot prin limba franceza. Discutiile noastre au devenit mai interesante, dar deja personalitatea lui ma sufoca. Era genul de persoana care vroia sa fie tot timpul capitan de echipa, iar eu nu ma simteam bine decit practicind sporturi individuale. Am inceput sa raresc intilnirile cu el, iar la un moment dat chiar l-am evitat, atittudine pe care nu mi-a iertat-o niciodata.
Dana era studenta la jurnalistica. Cind am cunoscut-o era iubita unui prieten, de care s-a despartit de cum s-au mutat amindoi in Bucuresti. |n perioada aceea, Dana nu se prea descurca cu banii. Schimbase cinci locuinte intr-un singur an. O invitasem odata la o petrecere si de atunci ramasesem impreuna. |n vremea aceea, iubirile studentesti durau mai mult. Danei ii placea sa bea la fel de mult cit ii placea sa fumeze. Era baietoasa, in sensul ca avea simtul umorului. Viata cu ea era distractiva si distructiva. La un moment dat, arborele ei genealogic uscat si neroditor daduse un fruct surprinzator: o bunica aparuta din neant, cu vocatie aristocrata si o avere considerabila. Situatia ei financiara cunoscuse o imbunatatire spectaculoasa, iar caracterul ei s-a modificat invers proportional. Un prieten de-al bunicii, un francez mai batrin decit Hanul lui Manuc, a inceput sa-i faca curte, iar ea ii raspundea prin gratioase batai de gene. Babalicul o suna de citeva ori pe zi si, in momentele cind eram in preajma ei, eram nevoit sa o ascultind palavragind in limba aceea imposibila, pe care pina si Cioran o vorbea cu un accent ingrozitor, desi scria intr-un stil impecabil. Ieseau la restaurant, la concerte, si am vazut multi zori mijind asteptind-o, dar nimeni nu mi-a spus povesti. Ne-am certat de multe ori, spre disperarea lui Gilu, colegul meu de apartament de atunci, care pleca din casa ca sa nu ne auda. Mai tirziu, cind relatia noastra ajunsese in scrumiera, i-am povestit unui prieten scriitor despre viata mea alaturi de ea. Nesimtitul a scris o povestire in care folosit numele noastre reale. |n prima faza, m-am enervat ingrozitor si ne-am certat. Citiva ani mai tirziu, cind Dana devenise o amintire de ierbar, ma amuzam recitind lucruri pe care le uitasem de mult din viata mea.
Mult mai tirziu, am nimerit intr-un cerc de prieteni francofoni.
(Lorgean, editura Polirom 2007)

am pus fragmentul asta din Lorgean pentru ca in seara asta voi face primele doua ore de franceza din viata. sper sa-mi elimin aceasta mare frustrare si sa pot face fata in curind unui minimum de conversatie in aceasta limba pe care am detestat-o atit de tare. nu cred ca o sa ajung sa-l citesc pe houllebecq in original, dar nu o sa mai pronunt numele vreunui scriitor sau fotbalist ca si cum as incerca sa maninc supa cu ochii inchisi.

Trimite linkul pe messenger

Aboneaza-te la newsletter