uBlog.ro

imi plac musical-urile. le-am descoperit tirziu, cu moulin rouge si, din acel moment, am devenit consumator. ma atrage exact ceea ce ma enerva inainte, faptul ca sint complet rupte de realitate, structura lor funciar artificiala, plotul ca si inexistent. cu cit mai putin credibil e momentul in care actorii incep sa cinte, cu atit il savurez mai mult. oameni dansind in fabrici, inchisori, birouri, pe strada, in autobuz… intr-o casa de copii daca o sa fac vreodata “orfanii”.

epic + muzica = cabaret. trupa din boston care se numeste the dresden dolls. cinta un pop alternativ cu influente puternice din muzica de cabaret. se simte show-ul doar ascultindu-i in casti. cind eram pustan eram mort dupa concertele lui alice cooper. naratiune, masti, singe, personaje secundare, tensiune, drama. pe scena nu era doar un muzician care-si interpreteaza cuminte partitura. abia astept sa-l vad la bucuresti in vara.

m-am trezit ca scriu despre musicaluri pentru ca tocmai am revazut cry baby-ul lui waters. nu ma tineam minte din film decit ca joaca iggy pop. ca toate musicalurile (desi cry baby are citeva aspecte ce-l fac special) il poti rezuma in citeva propozitii, dar e foarte greu de povestit. e ca o prajitura uriasa, cu multe creme, bomboane, fructe despre care poti sa spui “tocmai am mincat o prajitura” fara sa gresesti, dar e revoltator sa reduci la atit.

mi-ar fi placut sa traiesc in doua perioade ale istoriei: in roma antica, in postura de patrician, desigur, inconjurat de sclave, petrecindu-mi vremea in ospete, orgii, discutii, si in america anilor 55-65, cind toate lucrurile erau rotunde, colorate si stralucitoare, iar orice obiect continea inca lemn.

weekend-ul asta l-am petrecut in casa. am vazut 5 filme, am spalat din nou podelele, am gatit orez cu pui stroganoff, mamaliga cu brinza si mi-am cumparat prajituri. am citit reviste care asteptau de mult sa le deschid si duminica dimineata, dupa vreo doua saptamini de pritoceala, am scris aproape dintr-o suflare episodul pilot la ticket guy. il las nitel pentru sa adune feedback si ma apuc sa-l lustruiesc. zilele astea doua m-au readus la un echilibru pe care mi-l pierdusem in ultimele doua saptamini. ca intotdeauna, preumblarea prin lumi fictive, ma aduce cu picioarele pe pamint.

din “viata noua” a lui orhan pahmuk citesc cite putin. am ajuns la pagina 30 si inca nu m-am indragostit de ea. vineri seara, pe un frig naprasnic, am fost la “saruturi furate”, la elvira popescu, un loc intotdeauna benign. cred ca e primul truffaut pe care-l vad. gentle and naive. cred ca e imposibil sa se mai faca acum filme care sa contina candoarea lui “saruturi furate”. cinematograful e prea batrin sa-si mai aduca aminte de adolescenta. cred ca doar in miranda july a reusit asta, in “you and me and everyone I know”. e foarte greu sa mai creezi un moment ca cel in care antoine doinel ii pune pe deget christinei minerul unui desfacator pe care-l scosese precipitat dintr-un sertar. romantismul a devenit usor jenant, fiind asociat cu pateticul.
“does love really ever exist on an equal basis?” e tag-line-ul filmului. si raspunsul lui truffaut e Nu. in niciun moment al filmului sentimentele dintre doinel si cele doua femei din viata lui nu sint echilibrate. ma tem ca truffaut are dreptate.

Trimite linkul pe messenger

Aboneaza-te la newsletter