uBlog.ro

filmul “dimineti fara net” a sfirsit in moloz. ma enervez numai cind ma gindesc la el. ca sa nu mai oftic, l-am ingropat undeva in genuni. vazind ieri filmul lui jude, care face parte din acelasi proiect, am reinceput sa ma oftic. imi pare rau ca s-a dus pe gheena pentru ca nu am mai avut ocazia sa lucrez cu andi, maria si itza si nici sa trec prin experienta a 6 zile continue de filmare. pe de alta parte, desi e scenariul meu, nu e genul meu de film, ca si in cazul muzicii grupului sanitar. ticket guy e mult mai aproape de lucrurile la care rezonez cu adevarat. iar toti banii pe care i-as cistiga vreodata, i-as baga in “orfanii”.

oricum ziua de ieri m-a readus un pic in zona filmului, al carui touch simt ca-l pierd daca nu filmez naibii ceva. am vazut in sfirsit lampa cu caciula. ca la toate filmele care imi plac, uit sa vad incadraturi, sa fiu atent la replici sau racorduri. iar lampa e impecabil. se joaca cu tandretea fara a afisa-o vreodata.

am mai vazut un scurt metraj in care joaca, feroce de prost (ca intotdeauna), bodochi. e bine sa vezi, din cind in cind filme de genul asta, te fac sa-ti reconsideri increderea de sine, spunindu-ti “eu n-as face niciodata un bull shit ca asta”. am mai vazut si filmul lui radu pentru tvr (in caz ca o sa le mai difuzeze vreodata), dar nu era varianta finala. andi, sofer de taxi, spahiu cu o aparitie f misto si o cucoana cu aspect de contabila ciufuta.

la ivana am vazut documentarul ei de an, ciuntit de indicatiile pretioase ale nichitusei. ciobani, oi, vaci, lapte, o groapa de gunoi si o carcasa de avion. muzici.

ajuns acasa, cu un tiramisu proaspat la capatul linguritei, m-au uitat la matadorul. not bad pentru un film de hollywood. pierce brosnan e simpatic in rolul unui hitman bintuit de anxietate, greg kinnear e greg kinnear, cam in aceeasi linie din little miss sunshine (care nu mi se pare deloc un film indie, cu atitia actori de box office). per total, matadorul mi-a lasat o impresie de inconsistenta, ca orice film scris si regizat la comanda.

#
dupa intilnirea de ieri cu daniel de la cantina dreptului, m-am reapucat de scenariul unui lung metraj horror, pe care-l lasasem balta acum citeva luni. pentru ca nu are niciun sens sa scrii lung-metraj. sansele de a se transforma vreodata in film sint de sub 1%. deocamdata ii fac treatmentul. am lucrat la el in timp ce gateam o budinca de cartofi cu peste si fasole fejito. hm, de citeva zile, tot ce bag in cratita iese marvelous.

#
ar trebui sa fac un curs de “cum sa-ti manageriezi conflictele”. pastrind proportiile, cred ca o sa ajung un fel de goma sau daneliuc. grrr… m-am obisnuit, cind ies dintr-o casa. sa sting de tot luminile… nu reusesc sa las macar o veioza undeva in pod…

azi am vorbit la telefon cu ana ularu, cu care nu m-am cunoscut vreodata face to face si, citeva ore mai tirziu, ne-am intilnit intimplator pe strada. eu eram pe un trotuar, ea pe celalalt. ne-am facut cu mina si am trecut mai departe. 10 metri mai incolo, ioana barbu vorbea la telefon.

dupa ce am redescoperit caldura si apa calda, am mai adaugat in corola de minuni a lumii si modalitatea de a modera acest blog. aveam mai mult de 900 de intrari pe admin, dintre care 95% erau spam-uri. le cer scuze celor care mi-au scris pina acum pentru ca i-am ignorat, dar n-am stiut ca exista. mi se parea un pic ciudat sa am 5 comentarii in 6 luni, dar relaxant.

sa scrii pe blog este, intr-un fel, asemanator cu momentul cind esti invitat la un talk-show cu audienta live. e mai usor sa ignori camera care presupune niste (zeci de) mii de oameni, decit oamenii aia care te privesc gata sa aplaude la comanda. ideea e sa ignori orice: reflectoarele care-ti ard scafirlia, ochii holbati asupra ta care iti dau impresia ca iti judeca orice interjectie gituita, etc si sa discuti cu interlocutorul ca si cum ai fi pe o banca in parc. ma simt relativ confortabil de ceva timp in asemenea situatii, desi sint pe genul emotiv. am mostenit de la taica’meu si el de la bunica lui o buza tremurinda care isi porneste zbaterile in toate situatiile care presupun emotii puternice.

revenind la blog, lipsa de reactii pina acum mi-a adus relaxarea notarii intr-un jurnal scris intr-un caiet pe care nu-l citeste nimeni. citind acele 5% dintre comentarii am descoperit ca, de exemplu, mi se ceruse de fapt voie pentru a se publica un fragment de blog pe site-ul 7+. nu ca as fi facut mare scandal pe tema asta… (sorry, zuli, anyway)

si ca mai exista persoane care au aceleasi pareri despre dancer in the dark si hedwig and angry inch…

si tot asa…

in 2007, vara a venit pe 26 februarie. doi ani de frig au devenit, in citeva minute, decor sau pretext pentru o povestire ori viitor scenariu.

saptamina a inceput cu noian de telefoane si s-a sfirsit cu o sarutare pe mina Stelei Popescu, in masina care m-a lasat pe sipotul fintinilor.
dupa ce mi-a satisfacut curiozitatea in privinta lui jean-florin florescu pe care-l cunoscuse bine. jean-lorine de ce ti-a placut bautura? murisi tinar, jeaneee…

la emisiunea Femeia conduce erau prezenti urmatorii: dan tudor, cristi preda (capitanul vijelie), dj wanda, mircea zara si doamna stela. moderator: corina danila.

toata salata asta de oameni fusesa strinsa pentru a discuta pe tema drogurilor, in speta despre cazul unui tinar de 19 ai, a carui mama disperata s-a adresat televiziunii euforia. mi-a adus aminte de vremurile cind colindam cu grupul sanitar posturile tv. de altfel, cu dan tudor si cristi preda ma stiu din emisiunile lor din acea perioada. legat de dan am una dintre cele mai jalnice amintiri, venind de la studioul B1TV, prin ploaie, de la pavilionul nr X de la Romexpo pina la o satie de autobuz, si carind un capac de wc inscriptionat cu Grupul Sanitar pe care-l avusesem la show. eram obositi si satui de statutul nostru de mucava. pina si aplaudacii treceau cu masinile pe linga noi. eram singurii care plecau de acolo pe jos.

la Femeia conduce am ajuns cu o ora mai devreme. in primul sfert de ora am stat singur in sala de protocol, unde de obicei esti tratat ca intr-un hotel de lux. stela popescu a venit ultima, cu o sticla de sana si cu piine pe care le-a pus printre prajituri si sticla de whisky teachers de pe masuta. a mincat cu pofta, dupa ce si-a turnat sana intr-un pahar.

intotdeauna m-am distrat la emisiuni de tipul asta. sint atit de pulp incit le savurez ca pe musical-uri. eram insirati pe o canapea galbena cu cite un microfon in mina si asteptam sa inceapa circul. apoi am vazut-o pe femeia aceea, pe o canapea albastra, mult mai in spate. era filmata in unsarf ca sa nu poata fi recunoscuta. tot aplombul mi s-a dus dracului cind am vazut-o plingind, cind mi-am dat seama cam ce ar presupune ca parinte sa-ti descoperi copilul injectindu-si heroina. nu prea am scos un cuvint toata seara (e si destul de greu sa spui ceva cind exista 6 invitati principali si alti 3 secundari, iar printre ei se afla si zara).

imi plac musical-urile. le-am descoperit tirziu, cu moulin rouge si, din acel moment, am devenit consumator. ma atrage exact ceea ce ma enerva inainte, faptul ca sint complet rupte de realitate, structura lor funciar artificiala, plotul ca si inexistent. cu cit mai putin credibil e momentul in care actorii incep sa cinte, cu atit il savurez mai mult. oameni dansind in fabrici, inchisori, birouri, pe strada, in autobuz… intr-o casa de copii daca o sa fac vreodata “orfanii”.

epic + muzica = cabaret. trupa din boston care se numeste the dresden dolls. cinta un pop alternativ cu influente puternice din muzica de cabaret. se simte show-ul doar ascultindu-i in casti. cind eram pustan eram mort dupa concertele lui alice cooper. naratiune, masti, singe, personaje secundare, tensiune, drama. pe scena nu era doar un muzician care-si interpreteaza cuminte partitura. abia astept sa-l vad la bucuresti in vara.

m-am trezit ca scriu despre musicaluri pentru ca tocmai am revazut cry baby-ul lui waters. nu ma tineam minte din film decit ca joaca iggy pop. ca toate musicalurile (desi cry baby are citeva aspecte ce-l fac special) il poti rezuma in citeva propozitii, dar e foarte greu de povestit. e ca o prajitura uriasa, cu multe creme, bomboane, fructe despre care poti sa spui “tocmai am mincat o prajitura” fara sa gresesti, dar e revoltator sa reduci la atit.

mi-ar fi placut sa traiesc in doua perioade ale istoriei: in roma antica, in postura de patrician, desigur, inconjurat de sclave, petrecindu-mi vremea in ospete, orgii, discutii, si in america anilor 55-65, cind toate lucrurile erau rotunde, colorate si stralucitoare, iar orice obiect continea inca lemn.

weekend-ul asta l-am petrecut in casa. am vazut 5 filme, am spalat din nou podelele, am gatit orez cu pui stroganoff, mamaliga cu brinza si mi-am cumparat prajituri. am citit reviste care asteptau de mult sa le deschid si duminica dimineata, dupa vreo doua saptamini de pritoceala, am scris aproape dintr-o suflare episodul pilot la ticket guy. il las nitel pentru sa adune feedback si ma apuc sa-l lustruiesc. zilele astea doua m-au readus la un echilibru pe care mi-l pierdusem in ultimele doua saptamini. ca intotdeauna, preumblarea prin lumi fictive, ma aduce cu picioarele pe pamint.

din “viata noua” a lui orhan pahmuk citesc cite putin. am ajuns la pagina 30 si inca nu m-am indragostit de ea. vineri seara, pe un frig naprasnic, am fost la “saruturi furate”, la elvira popescu, un loc intotdeauna benign. cred ca e primul truffaut pe care-l vad. gentle and naive. cred ca e imposibil sa se mai faca acum filme care sa contina candoarea lui “saruturi furate”. cinematograful e prea batrin sa-si mai aduca aminte de adolescenta. cred ca doar in miranda july a reusit asta, in “you and me and everyone I know”. e foarte greu sa mai creezi un moment ca cel in care antoine doinel ii pune pe deget christinei minerul unui desfacator pe care-l scosese precipitat dintr-un sertar. romantismul a devenit usor jenant, fiind asociat cu pateticul.
“does love really ever exist on an equal basis?” e tag-line-ul filmului. si raspunsul lui truffaut e Nu. in niciun moment al filmului sentimentele dintre doinel si cele doua femei din viata lui nu sint echilibrate. ma tem ca truffaut are dreptate.

imbecilii care mi-au pus centrala, au montat-o gresit. cel care a venit azi ca sa dea drumul la gaz si-a pus miinile in cap spunind: “sint colegii mei, dar nu stiu ce le-a trecut prin cap”. la o ora dupa ce a plecat, am intrat in bucatarie unde susura incet un robinet. nu de apa, ci de gaz. din fericire, era inca ziua si n-am aprins lumina ori smth. am inchis robinetul si ar trebui sa scriu “am respirat linistit”. dar nu, am zbughit-o din bucatarie.

am primit de la ileana de la hbo cele doua serii din extras si mi-am petrecut toata ziua uitindu-ma la 6 episoade (pina acum) si rizind ca un dement de unul singur. si nu de la gaz. suuper, cum spunea tirfa din p. stars, primul film porno romanesc facut profi de nepotul lui dinu sararu. in sitcom apare si stephen merchant, scenaristul de la the office, intr-un rol de impresar care-l ignora total pe ricky gervais. e putin cam gros personajul. cei doi sint si regizorii celor 2 serii, cit si producatori executivi. si mi se pare normal. discutiile dintre andy si maggie au un aer de elaine&seinfeld, doar ca personajul ei e prostutz.
imi place foarte mult ca sint doar 2 serii. 12 episoade. ca si-au propus din start sa faca un serial cult, ca si the office si nu un sitcom american de duzina.

intre episoade m-am dedulcit cu rudarel si cel mai mare hit al lui din toate timpurile: “ce perversa ie mata”. nu m-am putut sa nu impartasesc placerea auditiei si l-am trimis pe mail prietenilor. gilu a replicat dur cu pavel gageanu - “am sa alerg” care mi-a smuls mugete.

tot batrinul nistor e fruncea.

deocamdata il scot…

taica’meu, citindu-mi cartea, mustacind la paginile despre curve si marijuana. o ciorba de burta pentru fiecare, la codrii cosminului. glumitze cu chelnerul, puber si cret ca un fotbalist.

cafe mizu, seara, aratind ca intr-un local dintre cele descrise de ryu murakami, in “in supa miso”. 4 mese, 2 ocupate de curve. o scara care duce intr-un subsol, la intrarea careia scria “zona interzisa”. la un moment dat, de acolo a urcat un tip urit cu alte trei “dusumele”. am trecut a doua zi prin fata, in timpul zilei. tipa de la bar citea o carte groasa si veche in cafeneaua goala.

o lansare la 4 ani. e ca si cum as fi nascut pe 29 februarie. as fi vrut sa ma simt special, sa fiu inconjurat de lucruri frumoase, in casa sa fie cald. mi-ar fi placut sa-mi inchiriez o camera la hotel, dimineata sa mi se aduca dejunul la pat, sa primesc telefoane de felicitare, prietenii sa ma intrebe daca ma pot ajuta cu ceva pentru diseara, sa am bani ca sa dau petrecere dupa, sa am bilete de avion in buzunar ca sa merg a doua la un concert pj harvey
si sa fiu iubit.

probabil ca voi primi un telefon de la cris, producatoarea de la zero care, cu vocea ei neplacuta, o sa ma intrebe unde poate gasi pufuleti. cum i se intimpla lui andrei gheorghe pe vremuri, la radio sky, in mijlocul unui talk show cu telefoane in direct , cind tema era disputata aprins si fiecare telefon aducea o noua inflamare, suna cineva si, cu voce suava, intreba daca la radio sky se dau dedicatii. de unde si dorinta tuturor realizatorilor de radio (eu am avut un an o emisune care se numea In Veioza Microfonului) de a tine microfonul deschis ca sa urle “muuuuie, ba!”

asa sint promovat io de editura:

Jean-Lorin Sterian
Lorgean
Prefata de Doris Mironescu
Colectia „Ego. Proza”

Iulia Fratila, Gabriel Hennessy, Cristina Teodorescu, Razvan Exarhu, Mihai Traistariu in concert la Apaca, bucuresteni fitosii din Web, Ota, Space, terasa MNAC, Cafe Studio, un elvetian care danseaza pe acorduri de O-zone cu pantofii murdari de singe, intr-o discoteca ce fusese locul de dezmat al fiului lui Saddam – acestea sint doar citeva dintre personajele cartii.
Romanul este structurat in trei parti, „8 ore (Maybe someday)”, „Rogvaiv” si „Hotel Errachidia”, fiecare tratind, cu mult umor, pe fondul unor povesti de dragoste, o realitate straina multora, dar atragatoare pentru oricine: lumea presei, care se intersecteaza, de multe ori, cu lumea showbiz-ului. Recunoastem printre personaje atit scriitori, cit si actori sau muzicieni, in scene pitoresti ce contureaza rama tabloului in care se desfasoara povestile amoroase ale personajului narator. Cartea excentricului scriitor Jean-Lorin Sterian acopera o zona rar atinsa in proza postdecembrista, ceea ce adauga talentului sau literar o doza consistenta de savoare, in special prin ineditul povestii.

in special, asta cu excentricul ma amuza teribil, parca ma obliga sa vin la lansare coborind dintr-o masina plina cu verze, cu doua luminari in urechi sau sa musc dintr-un porumbel ca ozzy. in schimb, am o satisfactie burtoasa in a fi marketat. fara a mai ma implica eu in vreun fel in aceasta directie. cu o coperta care pare ambalaj de parfum barbatesc, un text de prezentare care are f putina legatura cu cartea. miine seara, la lansare, am chef sa ma distrez si sa nu ma agit nebuneste, ca la toate lansarile pe care le-am organizat pina acum sau concertele grupul sanitar sau cind mi-am produs singur filmul sau videoclipul Tanase etc.

mi-era dor de sala aia mica de la studio. am intirziat 5 minute si in urmatoarele am molfait o merdenea, dar nimeni nu a intors capul. little children - de vazut. pe masura ce-l urmaream, ma gindeam ca nu stiu cum sa-l incadrez - aduce oarecum cu american beauty, are niste elemente de comedie romantica si citeva de thriller, date de prezenta unui pedofil jucat de un tip pe nume jackie earle haley, socotit pe vremuri un copil minune. un voice over cu o voce pe care vrei sa o reauzi. si, pentru prima oara, mi-a placut de kate winslet, pe care, pentru faptul ca a jucat in titanic, am pus-o pe lista maronie pe vecie. acelasi dispret il am si pentru leonardo di caprio pe care niciun film nu mi-l va face vreodata simpatic. desi in aviatorul a fost decent.

pe seara, dupa ce am rinit prin molozul zilnic, am ajuns la ocs, la miercurea deja traditionala de film. dragos bucur a ales dancer in the dark. il vazusem acum 5 ani, ma impresionase foarte tare si mi-am jurat ca nu o sa-l revad niciodata. de data asta, nu mi-a mai produs nicio emotie. in timpul filmului am admirat fetele marcate ale celor din jur si am mincat din bomboanele mariei. dupa ce s-a terminat, am avut o interventie (trebuia oricum sa moderez) care i-a cam indignat pe cei prezenti (dar i-a tinut sa nu plece) in care am spus ca von trier e un mare manipulator si ca mi se pare povestea e regizata in asa fel incit sa smulga lacrimi.
si smulge.
galeti

imi plac foarte mult musical-urile, dar muzica din film nu mi-a spus nimic. bjork joaca foarte bine, dar vocea ei imi suna enervant. ca si radiohead, mi se pare supraestimata de un anumit gen de oameni.

cel mai tare musical pe care l-am vazut vreodata e hedwig and the angry inch. facut in 2001, regizat de actorul din rolul principal, john cameron mitchell.

intr-un film de woody allen, personajul woody allen exclama la un moment dat, ca cel mai frumos cuvint din lume nu este dragoste ori mama (nu mai tin minte exact) ci “benign”. desi am avut o zi extrem de plina si mistocutza, cuvintul zilei e “presiune”. dupa un an si jumatate de cind locuiesc pe sipotul fintinilor, apa curge in valuri, nu doar clipoceste. asta inseamna ca centrala termica care-mi ruineaza deocamdata finantele si plaminii (de la praf, pilitura de cupru, acetilena de la paratul de sudura) va functiona. pina azi am avut cel sentiment atit sumbru ca am inceput aceasta lucrare si va fi un efort inutil.
sau va necesita atit stress incit ma va face sa o detest.

ca si cu proiectul diminetilor fara net. daca nu se semneaza in saptamina asta contractul cu tvr, m-am decis sa renunt definitiv la aceasta aventura, care a inceput in august si care mi-a mincat nervii. ma tine in loc, e ca un tovaras vechi pe care-l prinzi in pat cu nevasta-ta si chiar daca ti-ar oferi un milion de dolari (cliseu, desigur) tot n-ai mai putea sa tii la el.

doua intilniri azi in vederea stabilirii detaliilor lansarii si un interviu pentru suplimentul de cultura. iar in capul meu bubuia cuvintul “presiune”. inainte de intilnirea cu ana-maria enisei, le-am cumparat de mincare muncitorilor. dupa ce au plecat, am devorat ce mai ramasese. stau cu frigiderul gol de 2 saptamini. in el dormiteaza doar 3 doze de red bull, dar in sfirsit, s-a redeschis angst-ul, renovat si ceva mai aprovizonat.

obsesia mea pentru tevi a primit saptamina asta material consumabil. prin apartament lucesc numai tevi. toate camerele comunica acum prin ele. le astept sa gilgiie, ca in scenariul la “chiriasii”.