uBlog.ro

m-am culcat pe the cure, join the dots 1978-2001 si m-am trezit tot pe the cure, pornoghraphy, probabil ca cel mai bun album al lor dupa disintegration. e devreme, adica 9.20. am foarte multe lucruri de facut astazi. cele mai multe sint placute si ard de nerabdare sa-mi infig castile Ipod-ului in urechi si sa ies din casa. am de luat de la polirom manuscrisul romanului si in urmatoarele 3 zile am sa-l recitesc la rece. cred ca voi schimba 2-3 nume si de persoane si am sa scot inlocuiesc revista tabu cu una care nu exista.

duminica am fost la cineclub atf-istilor de la eforie. un film tipic de ‘50, scris anume pentru humphrey bogart, cu dialoguri sclipitoare, dar cu situatii banale si gaselnite facile. am ramas si dupa, la discutii. cred ca mi-au placut mai mult ca filmul. ma fascina sa-i aud pe cei ramasi dindu-si cu parerea, intr-un mod de cele mai mult ori naiv, dar autentic si fara nicio fita de genul, asculta-ti-ma ce destept sint eu. am ramas de la “a lonely place” cu scena din bucatarie, o minunata si subtila declaratie de dragoste. dupa film am mers cu doua andree in wire, unde, incredibil, au pus the cure si pet shop boys si am maruntit noaptea precedenta.

adica

un fel de party intr-o garsoniera, “undeva linga piata unirii”. ar putea fi numita “noaptea cuielor lungi” pentru ca, din momentul cind am venit si pina am iesit pe usa, s-a fumat in continuu. gazdele, un el si o ea, sint cele mai inedite personaje pe care le-am intilnit in ultimul timp. dar erau ok, cu toata prajeala lor. puneau alternativ muzica si fiecare dansa pe ce punea celalalt. noi eram patru si ne distram in felul nostru, de altfel foarte bine, interactionind arareori. de-a lungul noptii, au mai aparut citeva personaje care veneau, rulau, fumau si plecau. s-au spus foarte multe lucruri amuzante pe moment, cum ar fi titlul acestui post, dar care a doua zi isi pierdusera cam orice haz. mai putin impresiile despre gazde. la un moment dat, am zis ca am facut jucat citiva ani handbal, pe postul de portar, la care el s-a uitat f serios la mine si mi-a spus “as fi fost spaima ta”. uuu! facuse si el handbal…

ieri dimineata, cu popcorn, cafea si o cola sub nas, am urmarit Capote 2 (infamous), la cinema pro. vizonare de presa. spre deosebire de “capote”, regizat mult mai sobru, a carui atmosfera e impusa de jocul impecabil al lui phillip seymour hoffman, infamous(every word is true) e mult mai emotionant. actorul care-l joaca pe truman capote, terry jones, este un hobbit urit cu spume, dar atit de sarmant. e imposibil sa nu-l placi. nu credeam ca o sa afirm asta, dar e mai credibil ca hoffman. mai joaca o gramada de staruri pe care le recunosti cu greu, cum ar fi gwyneth paltrow, despre care nu pot sa spun exact cine era in film.

mi-e extrem de lene sa scriu la marca inregistrata. ar fi cea de-a treia editie pe care scriu intr-o saptamina, ca iar lucram in devans. desi e o tema misto, pe care eu am ales-o: publicitate si cinema, imi vine sa fac orice altceva. deocamdata e insa singura sursa de bani constanta. ma cam deranjeaza si faptul ca numele meu nu apare pe generic. de fapt, asta ma face sa ma implic foarte putin.

ieri a fost o zi perfecta. m-am trezit ceva mai devreme, am iesit la o cafea cu onica in orange concept store, unde m-am obisnuit sa merg destul de des. e aproape, preturile sint decente si, in timpul zilei, sint numai fetze ok. am citit din jim crace, un fel de ian mcewan combinat cu un japonez morbid, iar dupa-amiaza am iesit cu ivana la film.

a good year. riddley scott atipic film. o duzina de clisee in scenariu, mai ales in prima parte, russel crow are aceeasi fata si cind cistiga 77 de milioane ca agent de bursa, si cind se relaxeaza in provence, cu un pahar de vin in fata ori cind curteaza o femeie. cu toate astea, am plecat intr-o dispozitie buna din Scala pentru ca e clar ca toata lumea s-a distrat si relaxat la aceasta filmare, ceea ce se transmite si spectatorului.

little miss sunshine l-am vazut saptamina trecuta parca. eterna “familie disfunctionala”, iata un cliseu de critica. mie nu mi s-a parut deloc indie acest film, cu doi actori de hollywood destul de cunoscuti. toti sint ciudati, o reteta simpla, dar nu au caldura si profunzimea personajelor din you and me and everyone we know. am ris, e bun. in spatele meu erau trei indivizi care rideau spectaculos la cea mai mica intentie de umor a filmului si scoteau exclamatii de genul: doamne, ce dragutza e asta mica. la sfirsit, una dintre tipe, a zis, “trebuie sa-i multumim andei, ca ea ne trimite intodeauna la filme bune”. induiosator, intr-un fel.

ajuns acasa, m-am apucat sa ma joc cu programul de editare pe concertele Grupului Sanitar. m-a prins extrem de tare, am stat pina la 4 dimineata. am dormit 6 ore si de cum m-am trezit, am luat-o de la capat. la ora 4 dupa-amiaza aproape mi s-a facut rau. am vomitat omleta cu bacon pe care o infulecasem pe tastatura si m-am culcat. trebuie sa fug de acasa, ca nu ma pot opri.

mi se pare ca traiesc ca un Kramer, vad viata ca un Seinfeld, am niste parti bune din caracterul lui George si caut prietene pe genul Elaine.

am terminat “luminita, mon amour” in mai putin de 24 de ore. o carte despre un cuplu in care cuvintul dragoste apare o singura data (cred, nu-mi place sa fac afirmatii absolute) in expresia “a face dragoste”. in rest, multe umori, pilozitati, mirosuri. ar fi putut fi un “luni de fiere” romanesc, daca CPB ar fi fost scriitor profesionist: adica sa construiasca o naratiune pe baza unor evenimente si fapte reale, cu tot ce presupune actul narator: intriga, conflict, punct culminant, deznodamint. cum face pascal bruckner in singura sa carte care rezista anilor.
cartea lui CPB imi pare o poveste desprinsa si dezvoltata din sectantii lui iuri mamleev. aceleasi gen de personaje, mai putin absurde si filosofice, dar inzestrate cu o lipsa de compasiune fata de semeni infioaratoare, crize mistice, compulsii fizice si fobii.
ma bucur inca o data ca n-am scris eu cartea asta, desi as fi putut sa fac ceva atit de asemanator. ma simt bine ca, dintr-o criza de rinichi, un calculator defect si o intilnire de amanti am scris un scenariu tragi-comic, din care nu poate fi aratat nimeni cu degetul.

am fost alaltaieri la conferinta de presa a lui cristi puiu in care a anuntat ca nu va mai concura la CNC si ca nu mai accepta finantarea pe care o primise deja pentru urmatorul sau film, hrana pentru pestii mici. participasem si eu cu un scenariu de scurt-metraj notat cu 6.27. mi se pare dragutz sa mai primesc note pentru ceva.

caut nume pentru casa de productie si, ca de obicei, nu pot sa dorm, cu tot cu xanax cu tot.

m-am apucat cu oroare si fascinatie sa citesc “luminitza, mon amour”, a lui CPB.
stiu la ce ma astept, s-au facut deja destule valuri despre aceasta carte, o continure fireasca a “tineretilor lui daniel abagiu”. aflasem ca-si distruge meticulos fosta nevasta, pe care o cunosc si cu care am lucrat. am lucrat impreuna si cu CPB, la revista high-life, pe vremea cind o mai faceam pe redactorul-sef pentru 600 de dolari scosi de rache din buzunar si dati in scara blocului. CPB m-a sunat chiar cind alcatuiam echipa redactionala si era disperat de atmosfera de la locul lui de munca de atunci. i-am oferit job-ul de secretar general de redactie pe care l-a si ocupat pina intr-o zi, cind ne-a anuntat ca si-a gasit un alt job. era inainte de dead-line, iar el de a doua zi nu a mai venit la birou, chestie care nu se face. drept care toti cei din echipa de atunci au spus ca nu vor mai lucra niciodata cu el. cind se plinge in cartile lui auto-fictionale de lipsa prietenilor, nu pare sa-si explice niciodata in ce masura comportamentul lui creaza asemenea viduri afective. nimeni nu avea chef de munca in redactia aia, sub stapinirea odios-amuzanta a celor doi publisheri de basm, rache si oreste. plus cei trei patroni care-si dadeau tot timpul cu parerea si ne creau o lehamite si un haos de care imi amintesc cu drag si scirba in acelasi timp.
CPB era insa cam cel mai absent si, daca nu ar fi plecat, intr-adevar, l-ar fi dat afara. in perioada aceea divorta de svetlana si-l auzeam urlind la telefon: “vrei sa iei si alea? bine, ia tot!, nu-mi mai trebuie nimic” si nu era greu sa ghicesti ca trece printr-o perioada oribila. (aveam sa trec si eu prin ceva asemanator un an mai tirziu)
istoria acestei relatii e descrisa cu amanuntime in carte. e ceva greu de suportat, ca o basina trasa intr-un lift in care esti blocat alaturi de cel care a tras-o. de altfel, tocmai amanuntele de acest gen fac ca lectura sa cada greu la stomac: descrierile fizice ridiculizante ale ei si ale parintilor ei si, ceea ce ma incovriga aproape, tonul lipsit de orice nota luminoasa, pe care incercarile de a postmoderniza textul (trecerile prin cenaclul lui cartarescu au urme) nu reusesc sa-i insenineze cu nici macar o nota gravitatea unei existente de loser. in conceptia mea, loserii au umor. CPB nu are.

in scurt timp o sa-mi apara romanul in care sint destul de multe fragmente care au ceva din cartea lui CPB. oricit as fi detesta-o, nu i-am acordat claudiei mai mult de citeva pagini si m-am ferit sa o ridiculizez fizic. am cerut acordul citorva persoane care apar cu numele reale. am alternat intimplari reale cu cele fictive. asupra celor reale mi-am descris punctul de vedere, subiectiv, desigur. si tot nu ma simt foarte in regula cu anumite aspecte. stiu sigur ca e literatura si nu revarsarile de fiere ale unui om infrint.

pina acum citiva ani aveam o parere destul de proasta despre literatura scrisa de femei. lirism excesiv, incapacitatea de a construi si alte tipologii de personaj decit cele personale, pierderea in detalii neinteresante, lipsa unui plot real, cam astea mi se pareau pricipalele defecte , aplicabile desigur la orice scriitor, indiferent de gender (mai putin lirismul, ma enerveaza in general strutocamila numita proezie).
poate ca din acest motiv ramin tot mai placut impresionant de carti cum ar fi cele ale Monicai Ali sau Amy Tan la care se cunoaste ca, pe linga talentul nativ, sint trecute prin niste scoli de creative writing. si, desigur, Carson McCullers, care la 23 de ani a scris “inima-i un vinator singuratic”, absolutly gorgeus.

“de parca unii se nasteau goi pe dinauntru si aveau in inima o gaura care producea muzica atunci cind in ei era pompata rasuflarea urii si a nebuniei”

din michelangelo electric, de sarah hall, carte pe care am citit-o in vara, pe malul Rhinului, bind bere-cola si starshittingu-ma in muzeul gutemberg.

dar inca n-am intilnit nicio scriitoare romana care sa-mi placa for real (ca daca scriam “cu adevarat” faceam cacofonie)

mi-am lipit pe usa o hirtiuta pe care am scris foarte mic “aici scrie foarte mic”. cei care vin si suna (colindatorii, martori iehova, preoti, femeia de la lumina, vecini) se uita si citesc si parca isi aud vocea interioara care spune “aici scrie foarte mic”. ma uit prin vizor la fetele nedumerite.

sint total de acord cu mama lui alain de botton care-i spunea ca numai oamenii plictisitori se plictisesc.

in 45 de zile din 50, intilnesc o doamna cu parul alb, saracios si curat imbracata, tinind o poseta pe genunchi atunci cind sta pe una dintre primele banci din cismigiu sau pe umar cind sta nemiscata pe trotuarele din zona blocului. e intotdeauna singura, nu arata nebuna si este tot timpul afara. sint foarte curios sa-i aflu povestea.

mai este un domn in virsta, iarasi decent imbracat, care se plimba prin fata blocului meu cu un aer impacientat, ca si cum e in asteptarea a cuiva sau ceva. are fata framintata de ginduri. citeva ore mai tirziu il gasesc in acelasi loc, pastrindu-si mimica. il vad des si pe el, cu godot-ul lui.

imi place enorm numele stradutei pe care stau. sipotul fintinilor. daca imi fac casa de productie, o sa-i dau acest nume.

party-ul de la ota a fost exact ce trebuia sa fie. e bine ca ies rar, ma bucur mai mult de momentele cind o fac. tema “milionari” nu a nascut costume prea spectaculoase, dar
eu am fost un magnat al petrolului reusit, cu un mic harem.

un inceput de an dragutz.