pentru un stomac rezistent
m-am apucat cu oroare si fascinatie sa citesc “luminitza, mon amour”, a lui CPB.
stiu la ce ma astept, s-au facut deja destule valuri despre aceasta carte, o continure fireasca a “tineretilor lui daniel abagiu”. aflasem ca-si distruge meticulos fosta nevasta, pe care o cunosc si cu care am lucrat. am lucrat impreuna si cu CPB, la revista high-life, pe vremea cind o mai faceam pe redactorul-sef pentru 600 de dolari scosi de rache din buzunar si dati in scara blocului. CPB m-a sunat chiar cind alcatuiam echipa redactionala si era disperat de atmosfera de la locul lui de munca de atunci. i-am oferit job-ul de secretar general de redactie pe care l-a si ocupat pina intr-o zi, cind ne-a anuntat ca si-a gasit un alt job. era inainte de dead-line, iar el de a doua zi nu a mai venit la birou, chestie care nu se face. drept care toti cei din echipa de atunci au spus ca nu vor mai lucra niciodata cu el. cind se plinge in cartile lui auto-fictionale de lipsa prietenilor, nu pare sa-si explice niciodata in ce masura comportamentul lui creaza asemenea viduri afective. nimeni nu avea chef de munca in redactia aia, sub stapinirea odios-amuzanta a celor doi publisheri de basm, rache si oreste. plus cei trei patroni care-si dadeau tot timpul cu parerea si ne creau o lehamite si un haos de care imi amintesc cu drag si scirba in acelasi timp.
CPB era insa cam cel mai absent si, daca nu ar fi plecat, intr-adevar, l-ar fi dat afara. in perioada aceea divorta de svetlana si-l auzeam urlind la telefon: “vrei sa iei si alea? bine, ia tot!, nu-mi mai trebuie nimic” si nu era greu sa ghicesti ca trece printr-o perioada oribila. (aveam sa trec si eu prin ceva asemanator un an mai tirziu)
istoria acestei relatii e descrisa cu amanuntime in carte. e ceva greu de suportat, ca o basina trasa intr-un lift in care esti blocat alaturi de cel care a tras-o. de altfel, tocmai amanuntele de acest gen fac ca lectura sa cada greu la stomac: descrierile fizice ridiculizante ale ei si ale parintilor ei si, ceea ce ma incovriga aproape, tonul lipsit de orice nota luminoasa, pe care incercarile de a postmoderniza textul (trecerile prin cenaclul lui cartarescu au urme) nu reusesc sa-i insenineze cu nici macar o nota gravitatea unei existente de loser. in conceptia mea, loserii au umor. CPB nu are.
in scurt timp o sa-mi apara romanul in care sint destul de multe fragmente care au ceva din cartea lui CPB. oricit as fi detesta-o, nu i-am acordat claudiei mai mult de citeva pagini si m-am ferit sa o ridiculizez fizic. am cerut acordul citorva persoane care apar cu numele reale. am alternat intimplari reale cu cele fictive. asupra celor reale mi-am descris punctul de vedere, subiectiv, desigur. si tot nu ma simt foarte in regula cu anumite aspecte. stiu sigur ca e literatura si nu revarsarile de fiere ale unui om infrint.
